… că nu mai pricep nimic. (Oricum niciodată n-am priceput nimic din modul de funcționare al așa-numitei “economie mondială” în general, și al burselor în special). Ba cresc indicii ăia, ba scad. Ceea ce mă intrigă pe mine este faptul că deși guvernanții noștri se chinuie să ne explice că “România stă mult mai bine” decât multe dintre țările europene, cum ar fi Spania, Italia, Irlanda sau chiar Marea Britanie (ca să nu mai vorbim de Grecia), românii noștri se înghesuie încă să plece la muncă în acele țări care “stau mai prost” ca patria noastră… Acest lucru mă face să cred că de fapt România stă mult mai bine cu mâinile în sân și limba-n gură în fața noii crize economice mondiale…
Anyway… Pentru că zilele astea s-a dovedit încă o dată că ceea ce oamenii învață din istorie este faptul că oamenii nu învață nimic din istorie, vă las să citiți mai jos trei texte publicate în Jurnalul Sighișoara Reporter în 2008, la debutul primei crize, texte care, deși a trebuit să suflu praful de pe ele și să le lustruiesc oleacă, în mod bizar miroseau a proaspăt de parcă ar fi de actualitate. Le postez și pentru faptul că n-am mai pus de mult nimic pe acest blog, din, probabil, aceleași cauze pe care am suspendat temporar Sighișoara Freelance Reporter. Dar voi reveni curând cu o postare despre ce (n-)am mai făcut pe la moșia din Feleag, și cu impresii din concediul ce o să-l petrec începând de marți pe minunatul, superbul, inconfundabilul și inimitabilul litoral românesc al Mării Negre. Deci iată textele:
Aș da crize de la mineee!…
A început de astă vară să cadă câte-o bursă. Acum s-a precipitat. Astfel că putem spune că toamna asta se numără crizele deşi încă nu s-au copt toate. Dar în acest an se anunţă o recoltă record la hectarul de planetă cultivat cu crize mulţumită efortului bancherilor şi industriaşilor căruia i s-a adăugat sprijinul guvernelor. Crizelor mondiale cultivate şi aclimatizate cu succes şi în România, cum ar fi criza încălzirii globale, criza alimentară, criza energetică sau criza financiară, li s-au adăugat crizele autohtone care deja au un mare succes la consumatorii români de vreo 19 ani încoace: criza salariilor exagerat de mari de prin agenţiile guvernamentale, criza salariilor exagerat de mici din învăţământ şi sănătate, criza medicamentelor, criza autostrăzilor, criza promisiunilor electorale fără acoperire, criza politică, criza de oameni care să fie în stare să conducă ţara asta fără să fure, criza de nervi a populației, precum şi alte crize.
De departe cea mai productivă se anunţă a fi criza financiară mondială unde deja cotaţiile bursiere au ajuns aşa de jos, mai jos chiar decât asfaltul de pe care gunoierii ar trebui să-i răzuie pe bancherii care ar fi trebuit să se arunce din turnurile lor odată cu căderea cotaţiilor. Însă din păcate nu s-a întâmplat la fel ca la criza din anii ’30 când cădeau bancherii din zgârie-nori ca frunzele din chiparoşi, pentru că acum s-au implicat guvernele ca să-i salveze, udând criza la rădăcină cu banii publici.
Criza(ntema) de aur
Să ne închinăm la moaștele sfintei economii mondiale!
Promit că e ultima oară când mai scriu la rubrica asta despre criza financiară. Pentru că risc să comit un sacrilegiu în condiţiile în care aceasta tinde să se transforme în ultima vreme într-un soi de religie a cărui dumnezeu e banul, a cărei biblie e „Capitalul” lui Marx, a cărei profeţi sunt analiştii economici şi a cărei preoţii sunt bancherii şi brokerii care, în numele banului, cotaţiei şi sfintei inflaţii, sacrifică pe altarul crizei economiile şi creditele celor mulţi şi mai puţin bogaţi, în ciuda rugăciunilor fierbinţi ridicate de aceştia în bisericile crizei care sunt băncile. Iar oamenii nu prea au de ales, făr’ decât să facă voia banului, rugându-se la bancheri să nu le ia pâinea, casa, maşina şi afacerea cea de toate zilele şi să nu-i inducă în ispita (eroarea) de a contracta credite ipotecare cu dobânzi aparent rezonabile, dar care se umflă de la lună la lună, şi cu costuri şi comisioane ascunse. Amin! Nici guvernele nu stau deoparte. Deja au adus ofrande de mii miliarde crizei, fără rezultate însă. Ca orice religie, şi criza financiară are detractorii ei. Citeam recent într-o publicaţie economică online că au apărut deja „falşi profeţi” (anarhişti economici?) care susţin sus şi tare că criza financiară nu există şi că e o invenţie a ban-clerului acesteia (bancherilor şi brokerilor) care-s nişte farisei şi nişte făţarnici ticăloşi şi lacomi care iubesc banii altora ca pe proprii lor bani şi care au răstignit economia mondială pe crucea întoarsă a ochiului dracului, au trimis în paradisuri fiscale sufletele nevinovate ale economiilor populaţiei şi au surghiunit creditele în iadul dobânzilor veşnice care incinerează pe loc orice iniţiativă de afaceri.
Aşa o fi. Însă nu putem nega faptul că, există sau nu, simţim cu toţii prezenţa crizei, deocamdată în buzunare şi, probabil nu peste foarte mult timp, şi în stomac… Iar acesta situaţie te face să-ţi pui întrebări metafizice. Va reînvia oare economia mondială a treia zi după fripturi cu capitalul pre recesiune călcând? Sau se va înălţa la cercurile de interese, pogorându-se pre pământ în locul ei sfânta inflaţie. Există viaţă economică după criza finaciară? Credeţi în criza finaciară, domnule Isărescu?…
Războiul de recesiune
Nici pe lumea cealaltă n-o să scăpăm de criză!
Ca de obicei nu sunt în stare să-mi ţin promisiunea ce am făcut-o acum vreo 2 săptămâni, aceea de a nu mai scrie la rubrica asta despre criza financiară. Aşa că iată, scriu din nou, cu riscul de a demonetiza subiectul şi a-l arunca în derizoriu mai mult decât o fac adevăraţii analişti de piaţă. Însă au apărut unele elemente noi pe care le-am auzit din surse nu foarte sigure, una dintre ele fiind propria imaginaţie, potrivit cărora criza ar fi depăşit deja faza globală, pământească, lovind în plin şi activităţile specifice sferelor înalte, cereşti, sau ale tenebrelor infernului.
Aşa, de pildă, se zice că o bună parte a paradisului a fost pusă sub sechestru şi riscă să intre în posesia unor bănci. Principala cauză ar fi faptul că administratorii paradisului, naivi cum sunt ei, au contractat nişte credite destul de consistente pentru extinderea spaţiilor destinate sufletelor neprihănite şi reabilitarea scărilor rulante care suie spre paradis şi care, învechite fiind, se tot blocau şi îşi prindeau îngerii aripile în ele. În condiţiile în care între timp dobânzile la creditele respective s-au triplat, investiţia s-a dovedit a fi şi inutilă şi nerentabilă pentru că tot mai puţine suflete sunt primite în paradis datorită criteriilor de selecţie mult prea dure pentru lumea în care trăim. Ca urmare paradisul a intrat în incapacitate de plată iar firmele româneşti care executau lucrările, confruntate şi ele cu lipsa de personal, au reziliat contractele lăsând treaba nefinalizată. Colac peste pupăză, paradisul riscă să rămână şi fără curentul electric folosit de instalaţiile de iluminat şi aer condiţionat ale paradisului, precum şi pentru trăznetele cu care erau pedepsiţi păcătoşii, datorită facturilor imense rămase neplătite. De asemenea, au rămas pe stoc, nefolosite, miliarde de aure şi aripi pentru sufletele care ar fi trebuit să fie transferate în paradis pentru viaţa veşnică de apoi. Ca urmare, o armată întreagă de avocaţi detaşaţi din infern, s-a pus în slujba creditorilor şi s-au năpustit pentru a obţine bucăţi cât mai mari din paradis. Se zice că dacă pun mâna pe paradis, creditorii intenţionează să evacueze sufletele neprihănite de aici pentru a face loc oamenilor lor care până acum erau trimişi în infern.
Mai mult, cică s-au arătat interesaţi de paradis chiar şi administratorii infernului care se confruntă deja de mult timp cu o lipsă acută de spaţiu pentru sufletele păcătoşilor. Dar nici infernul nu stă mai bine din punct de vedere financiar şi nici o bancă nu-l mai creditează datorită scăderii ratingului. Cea mai mare problemă a lor este consumul exagerat de gaze pentru cazanele cu smoală, cu greu făcând faţă creşterii repetate a preţului gazelor. Chiar şi stocurile de smoală sunt pe terminate. Au avut şi o tentativă de retehnologizare prin achiziţionarea de cazane de mai mici dimensiuni, dar cu un randament superior, pentru dublarea capacităţii de producţie, dar au avut proasta inspiraţie să deruleze tranzacţia printr-o firmă românească, unic importator al cazanelor respective, care le-a tras ţeapă încasând banii fără a livra marfa nici până în ziua de azi. De asemenea, au fost sistate şi lucrările de lărgire a autostrăzii cu un singur sens către infern. Unul din motive este că n-au solicitat acordul de mediu şi acum se confruntă cu un proces în contencios administrativ intentat de organizaţiile ecologiste. Un alt motiv este faptul că firma care a câştigat licitaţia a renunţat la lucrare întrucât a prins în România un contract de mii de ori mai avantajos: preţul kilometrului de autostradă creşte invers proporţional cu lungimea lucrărilor efectuate. Pe scurt, cu cât lucrează mai puţin şi mai prost, cu atât câştigă mai mulţi bani de la stat. În aceste condiţii traficul pe autostrada spre infern a devenit de-a dreptul… infernal, creându-se ambuteiaje de proporţii cosmice spre disperarea celor ce trebuiau să asigure fluidizarea traficului.
Aşadar, situaţia economico-financiară a paradisului şi infernului a ajuns destul de gravă şi nu se întrevede nici o îmbunătăţire în condiţiile în care omul a luat mult prea în serios îndemnul biblic: creşteţi şi proliferaţi şi stăpâniţi şi distrugeţi pământul!
Infernul paradit
Textele astea sunt și pe acest blog, fiind printre primele postate, dar pe vremea aia aveam doar un vizitator pe săptămână, pe cand acum am o medie de 10 vizite pe zi, așa că le-am “urcat” aci ca să le mai popularizez un pic… 
Adrian Diță
), de care mă lipseam total atâta timp cât eram prin casă. Am redescoperit plăcerea de a umbla desculţ prin iarbă şi printre straturile cu legume şi de a face duşuri călduţe în aer liber… A fost frumos…
