Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (III)…

Pădurea văzută din pridvorul casei

Mai precis, într-o nu ştiu care vară, într-o nu ştiu care ţară, într-un nu ştiu care sat, sub un nu ştiu care pat… Mă rog, ştiu ţara şi satul iar în ce priveşte patul…aşa e vorba Pseudofabulei celor de la Roşu şi Negru. Dar aţi prins ideea: am fost mai precis, carevasăzică… (Ha-ha-ha-ha! Wow, ce spirit! Câtă ironie! Câtă durere în paişpe!) Dar să trecem la lucruri serioase…

Din precedentele postări despre lucrările pe care le-am mai făcut pe la casa din Feleag pentru a-i da un confort apropiat de cel al unei locuinţe din mediul urban fără a-i ştirbi pitorescul rural, rezulta faptul că vara asta ar fi trebuit să închei investiţia. Adică mai aveam de amenajat camera de baie şi de refăcut faţadele. Cred că e inutil să mai spun că nu s-a întâmplat nimic din toate astea şi că stadiul lucrărilor e acelaşi ca în toamna trecută. Singurele lucrări executate au fost cele de întreţinere şi grădinărit. Singurele investiţii pe care le-am făcut au fost cumpărarea unei stropitoare de plastic cu 16,66 lei, şi un tirbuşon profesional, cum se folosesc în baruri, care a costat 32 de lei, o investiţie urgentă şi vitală pentru că la un party pe care l-am ţinut în Feleag prin aprilie ca să sărbătorim încheierea cu succes a campaniei agricole de semănat castraveţii în grădină, vechiul tirbuşon s-a rupt la a patra sticlă de vin astfel că la următoarele şase a trebuit să le introducem dopul înăuntru cu ajutorul cuţitului… Dar asta e altă poveste…

Parte a grădinii, înainte de grindina devastatoare

Probabil că anul acesta n-ar fi fost aşa de sărac în investiţii şi lucrări dacă aş fi avut la dispoziţie ceva fonduri. Faptul că n-am plecat la muncă în Germania anul acesta s-a simţit… pregnant. Am încercat să suplinesc lipsa fondurilor prin contractarea unui  mic credit la o bancă, însă prima bancă la care am apelat, ce poartă numele provinciei istorice în care

Roşiile verzi înaintea grindinei

se află şi oraşul nostru şi Feleagul, a refuzat să mă aibă ca debitor la ei pentru că, spuneau ei, din cauza actualului meu loc de muncă aş fi insolvabil. Bine, bă, că eu sunt insolvabil şi îs solvabili toţi nespălaţii  ăia care n-au ce mânca, dar îşi iau credite cu buletinu’ ca să-şi ia plasmă ultimu’ răcnet şi celular din-ăla mai deştept decât ei, şi-apoi trebe să le luaţi plasma

aceleaşi roşii chiar în timpul grindinei

plină de flegme că nu şi-au mai plătit ratele de nu-ştiu-când… Felicitări! (Apropo: dacă-l prind pe “zânul” ală din reclama băncii respective că-mi aterizează prin acoperiş ca să mă aburească cu ofertele lor la credite şi cât de săritoare e banca pe care o reprezintă, o să-i rup picioarele şi să-i îndes în fund bagheta aia magică dar inutilă pentru mine!). În final, acum câteva zile, o altă bancă s-a dovedit a fi mai generoasă decât prima şi mi-a acordat împrumutul solicitat, astfel că în toamnă să-mi pot izola podul şi să-mi cumpăr unele maşini-unelete de care am nevoie prin gospodărie. Dar asta după ce mă întorc din concediul care începe luni…

Gheaţă în pridvor

Am mai avut în iulie cinci zile de concediu (cu week-end-ul, şapte) pe care le-am petrecut integral în Feleag. A fost super. Practic, cu excepţia a doua zile, în restul zilelor am fost singur-singurel: nu m-a vizitat nimeni, n-am intrat în contact cu nimeni, nu am dus nici laptopul cu mine să mai văd un film, semnal la telefon ne e… Toată ziulica trebăluiam prin grădină, mâncam, citeam (am citit mult vara asta) sau pur şi simplu leneveam… Aproape tot concediul acela am purtat pe mine când eram prin curte doar o pereche de pantaloni scurţi (fără lenjerie pe dedesupt  ), de care mă lipseam total atâta timp cât eram prin casă. Am redescoperit plăcerea de a umbla desculţ prin iarbă şi printre straturile cu legume şi de a face duşuri călduţe în aer liber… A fost frumos…

Murături puse chiar de mânuţele mele... Doar o mică parte din ele...

Şi grădina a fost foarte productivă anul acesta deşi o grindină de la pe mijlocul lunii iulie mi-a făcut roşiile varză… Sună cam aiurea… Vreau să zic că le-a distrus complet. Tot ce am mai putu salva din ele a fost pentru vreo 5 salate mai consistente şi două borcănele de gogonele murate. În schimb, pe lângă cel puţin 50 de kile de ceapă, vreo 10 kile de morcovi, câteva verze imense, fasole şi altele, am o grămadă de castraveţi, deşi grindina mai sus-amintită le-a făcut frunzele franjuri. Dar se pare că au supravieţuit şi acum fac o grămadă de fructe de am impresia că mă confrunt cu o invazie. Am pus la murat vreo 15 borcane deja şi încă mai urmează…

Cam asta e tot ce am mai făcut prin Feleag anul ăsta. Practic aproape toate zilele libere pe care le am le petrec acolo şi îmi place din ce în ce mai mult… Sper că într-o bună zi mă voi muta acolo cu totul… Într-o nu ştiu care vară, într-o nu ştiu care seară…

Am un job!… Yeee!…

Anul trecut pe vremea asta eram deja în Republica Federală Doiciland şi tundeam deja merii din livezile “Unchieşului” din ţinutul Altes Land. Anul ăsta n-a mai fost să fie. Adică puteam să merg şi anul acesta, dar “înştiinţarea” a venit prea târziu… Deja am semnat cu Kaufland. Kaufland Sighişoara (România), fireşte. Iar după ce am semnat, a venit şi răspunsul “Unchieşului”, cum că putem reveni pe plaiuri germane pentru a reteza pomilor crengile în exces. N-am vrut să dau înapoi după semnarea contractului, deşi până în 6 martie sunt în perioadă de probă, iar dup-aia, dacă angajatorului nu-i convine cum mă mişc, mă poate zbura şi să rămân iar numai cu cei 300 de lei de la JSR (dacă i-oi mai încasa şi p-ăia). Astfel că din 11 februarie am început job-ul la cel mai mare complex comercial ce l-a avut vreodată Sighişoara. Lucrez doar 6 ore pe zi, conform contractului, la raionul de mezeluri şi produse refrigerate, iar treaba mea e să pun marfă pe rafturi, să verific termenele de valabilitate ale produselor şi orice altceva îmi cer superiorii să fac.

Am turnat şi eu un cancioc de beton la temelia actualului meu loc de muncă

Deocamdată pare OK job-ul ăsta. Adică nu-ţi trebuie cine ştie câtă minte să faci lucrurile astea, ci doar atenţie sporită. Nu pot să zic că-mi place, dar momentan n-am de ales. Cine-ar fi crezut în urmă cu 6 ani când am scris articolul ăsta că voi ajunge chiar să muncesc în Kaufland?
În schimb când am făcut poza alăturată, deja aveam trimis impresionantul meu CV către Kaufland, aşa că mă aşteptam la orice…

Deci, cu salariul de la Kaufland şi cu “salariul” de la JSR (pentru că mă ocup încă de ziar), se adună ceva cu care să pot supravieţui până m-or păli vremuri mai îmbelciugate… îmbelşugate. Să nu fiu greşit înţeles: pentru cât muncesc acum la JSR cele 300 lei pe lună sunt o sumă corectă (penru că actualizarea şi administrarea site-ului alternativ al JSR o fac benevol şi moca). Însă mi-e ciudă pe situaţie pentru că, aşa cum se poate vedea aici, eu pot să ofer mult mai mult… pentru o sumă “corectă”  Iar eu nu cred că am fost niciodată lacom… Dovadă e fapul că m-am angajat la Kaufland, sau că din 1997 până în 2006 am lucrat la Cesiro…

Adrian Diţă

Iarna la Feleag…

Afară, ziua: Cer senin. Soare cu dinţi. Ger sănătos. Zăpadă curată şi scârţâitoare. Dealuri albe. Coşuri fumegânde. Miros de lemn ars. Linişte adâncă.

În casă, seara: Căldură moleşitoare. Lumină blândă. Foc domol în sobă. Vorbărie şi muzică monotonă la radio. Dulce toropeală în fotoliu.Miros de lemn ars, vin fiert, mere coapte şi coji uscate de portocale.

Cam astea ar fi cuvintele cheie care ar putea descrie ultima mea şedere în Felelag, în weekend-ul trecut. O splendoare. Pot să spun că în momentul când m-am apucat de renovat/restaurat casa din Feleag, îmi imaginam că voi petrece astfel de momente: înfofolit în capotul meu de la secănd-hend, trântit în fotoliul aşezat cu faţa la gura sobei de teracotă unde sfârâie monoton 2-3 butuci pe jumătate arşi, dormitând cu o carte în mână şi o cană mare de vin fiert alături, cu imaginaţia zburdând prin trecutele vremuri ale Rusiei ţariste, purtată pe acolo de “Povestirile unui vânător” ale lui Ivan Turgheniev (sunt un fan al literaturii ruse) şi visând vremelnic că chiar sunt un boiernaş de ţară rus, scăpătat şi leneş, la fel ca în descrierile lui Turgheniev…

Linişte…

Adrian Diţă

Cheful se organizează, nu vine de la sine…*

Pentru că în ultimele 2 săptămâni am petrecut mai mult timp înFeleag decât în oraș, am început să observ unele schimbări în starea mea psihică. Încă nu știu dacă sunt schimbări în bine sau în rău, dar acestea se întâmplă pentru că în sat este liniște și o oarecare pace patriarhală, rareori întreruptă de vreun zgomot ne-natural, cum ar fi cele produse de utilaje mecanice sau mașin(ări)i; apoi, acolo locuiesc singur-singurel și foarte rar interacționez cu vecinii pe care n-am de ce să-i vizitez, iar ei mă vizitează mai rar și mai mult din curiozitate (dacă n-am venit cu vreo femeie? ce am mai aranjat prin casă?, și tu chiar vrei să te muți aici?, păi nu ți-e greu să faci naveta?, unde lucrezi?, cât câștigi?, aaa, numa’ 300 de lei pe lună?, cam puțin…, până și pensia mea de CAP e mai mare…, da’ când te însori?, da’ să știi că aci în sat nu mai sunt fete de măritat, trebe să aduci pe vreuna de la oraș…, de ce să nu le placă?, ce să nu le placă aici?, ooo, mai dă-le încolo de ponihoase?, las’ că-ți găsim noi pe una… am io o nepoată… fată bună și gospodină, dar fără noroc… etc.); apoi, singurul post de radio pe care-l prind acolo este Radio România Actualități, deci singura sursă de informații, de televizor să nu mai aud, semnal la telefon n-am numai dacă mă sui în vârful dealului din dosul curții, am vrut să fac un abonament la internet la o rețea de telefonie mobilă, dar nu pot dacă n-am semnal la telefon… Prin urmare, când merg în Feleag îmi petrec timpul muncind una-alta prin curte, că sunt destule de făcut, seara mă mai uit la un film pe laptop și… beau. Asta ar fi una dintre probleme: am ajuns să beau singur și mai ales mult. Păi săptămâna trecută, de miercuri până duminică seara, am topit cam un litru de vișinată (și mie nu-mi prea plac beuturile alcoolice dulci) și vreo 2 pet-uri de bere de câte 2,5 litri. Poate părea destul de puțin pentru 4 zile, mai ales că pe vremea când ieșeam în fiecare week-end cu „boeții”, beam într-o seară și câte 10-15 beri. Însă eram cu pretenii… Mi se pare cam periculos să beau și să mă îmbăt de unul singur, și să mă și simt bine… Dacă devin vreun sociopat (sau așa ceva) care refuză interacțiunea cu oamenii? Pentru că sunt unele „semnale” care indică această direcție… Un semnal ar fi că încep să mă calce pe nervi „vizitele curioase” ale vecinilor, ori n-ar trebui să am nici un motiv în afară de faptul că purtăm cam aceleași discuții. Mă și văd câteodată peste vreo 30 de ani stând pe prispa casei din Feleag într-un sezlong cu o pușcă în brațe cu care să-i fugăresc pe cei care încearcă să se apropie de curtea mea neinvitați, ca în filmele cu boșorogi americani din Midwest care-și păzesc cu pușca moșia stearpă…

Ca să evit un astfel de sumbru viitor, am început să iau măsuri și pentru acest week-end am organizat o clacă la care mi-am chemat pretenii de la oraș să vie să m-ajute să crăp lemnele pentru iarnă, și-apoi să tragem un chef cu bere, vin și grătar. Că acum două săptămâni mi-au fost livrate o parte din lemnele de foc la care am dreptul, 5 metri stern. Așa că au ce lucra băieții… Iar dacă termină prea repede cu lemnele, îi pun și la făcut betoane pentru pavajul din curte, ca apoi să aibă poftă de mancare și beut… Și-apoi, bețivăneală de-aia ca pe vremuri, ca în aprilie 2006 când tot în Feleag am serbat ziua de schimbare a prefixului…

*Titlu postării parafrazează titlul romanului scris de Mariana Gorczyca (directoarea Colegiului Național „Mircea Eliade” – Sighișoara), „Cheful NU se organizează, vine de la sine”.

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (II)

Concret, până acum am reuşit să fac următoarele lucrări la casa din Feleag: turnat placă de beton în încăperea din spate, compartimentarea ei pentru a amenaja o cameră de baie, bucătărie şi spaţiu pentru servirea mesei, refacerea completă a instalaţiei electrice, înlocuirea ferestrelor încăperii din faţă, zidirea unei sobe de teracotă… Astea le-am făcut anul trecut. Anul acesta am refăcut wc-ul din curte (cel vechi s-a prăbuşit ), am construit de unul singur un duş „ecologic” în curte, am curăţat fântâna, am săpat decantorul, am turnat o şapă peste placa de beton din bucătărie şi spaţiul de servit masa, am pus aplice şi corpuri de iluminat pe pereţi, cu ajutorul mamei, a fratelui şi a cumnatului meu am gletuit, zugrăvit şi amenajat încăperile casei, le-am mobilat cu mobila existentă, pe care am recondiţionat-o (n-am cumpărat nimic nou), sau pe care am adus-o din Boiu (două lăzi „canapeie” vechi, noptiere pe care le-am transformat în mobilă de bucătărie suspendată, o masă, un frigider, un aragaz cu butelie etc.). Astfel că în acest moment „operaţiunile majore” de amenjare interioară a trebuit să le închei pentru că s-au terminat banii pe anul acesta. Mai am în execuţie până când dă îngheţul amenajarea unei căi de acces pietruite, ca în Cetate, de la poartă, până la intrare. Iată cam ce a ieşit:

Casa la exterior

Casa la exterior

“Efigia” de deasupra porţii

Vedere dinspre grădină

Lucrări la “pavaj”

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna

Verze…

“Măreaţa ctitorie” – buda din fundul curţii

Interior: vedere spre bucătărie şi spre “casă-din-nainte”

Încăperea pentru servit masa cu uşa ce va da spre camera de baie (neinspirat amplasată, dar aşa e când te bazezi pe “meseriaşi” şi îi laşi de capul lor)

Încăperea pentru servit masa

Bucătăria (favorita mea)

Dormitor-birou-living (“casă-din-nainte”)

Dormitor-birou-living (“casă-din-nainte”)

Dormitor-birou-living (“casă-din-nainte”)

Autoportret: “Master of the House” făcându-se că citeşte din ziar

Autoportret: “Hugh Hefner de Feleag, baron von Bucăle” cu capot cumpărat de la secănd-hend şi cu şlapi chinezeşti de plastic

Poate la exterior nu e mare diferenţa între ceea ce am găsit şi ceea am reuşit să repar. Dar, aşa cum spuneam, mai e mult de lucru. Ceea ce am vrut să fac anul acesta, şi n-am reuşit din cauza socotelilor eronate, a fost să trag instalaţie de apă în casă (cu hidrofor pentru a scoate apă din fântână) şi amenajarea camerei de baie, pentru care am cumpărat deja vas wc, lavoar, robineţi şi cadă pentru duş etc. Sper că voi reuşi în anul următor, deşi viitorul nu sună prea bine… Chiar mă întreba deunăzi un prieten: „Bă, da’ un tractor când îţi iei să te-apuci şi tu de agricultură eco?” A trebuit să-i spun că momentan o să-mi iau doar o sapă de lemn pentru că asta îmi permit şi în plus nu vreau să sar etapele…

Apropo de grădinărit, că de agricultură încă nu poate fi vorba, anul acesta grădinuţa mea a şi produs una-alta, graţie „atenţiei” de care s-a bucurat, atât din partea mea, cât şi a mamei mele: am avut ceva roşii, ceapă, ridichi de lună, ardei iuţi (grămadă), fasole verde, castraveţi, cartofi (puţini), morcovi, varză, ţelină etc., iar pomii, vreo 3 meri şi 7 pruni, au dat şi ei rod destul de bogat deşi n-am apucat să le fac „coafura” după moda nemţească deprinsă în livezile din Altes Land. Dar n-o să mai scape de tunsoare iarna asta … M-am învăţat şi cu coasa… după ce am rupt vreo două, ca să nu mai păţesc ca anul trecut când vara curtea mea arăta ca o mică junglă din care numai balaurii mai lipseau. Astfel că anul ăsta tot la 2-3 săptămâni îmi coseam prin curte. Şi iarbă frumoasă şi grasă, că mă gândesc la anul să mă apuc de crescut iepuri (nu iepuraşi, precum boşorogul de Hugh Hefner, că am înţeles că şi ăsta o trebuit să mai reducă din şeptel din cauza crizei)…

Revenind la casă, cei care mă vizitau în timpul şantierului îmi dădeau tot felul de „idei”: că să pun termopane, să scot podeaua şi să pun parchet melaminat, să acopăr grinzile cu tavan fals etc. şi se cruceau când le spuneam că vreau să păstrez cât mai mult din înfăţişarea originală. E drept, la ferestrele pe care le-am înlocuit lucrurile n-au ieşit chiar cum am vrut pentru că meşterul n-a respectat specificaţiile. Eu voiam ferestre duble cu 2 canate, aşa cum au fost, doar că cele vechi erau simple. Au ieşit cu un singur canat, dar la jumătate de preţ la cât mi le-a făcut, nu puteam să le refuz… Oricum, când va fi gata totul am de gând să-i dau şi un nume casei, că tot e la modă lucrul ăsta. O să-i zic „Casa Bucăle” sau „Casa von Bucăle” ca să fiu în ton cu bizara germanofilie care mă animă de vreo 4 ani încoace… Bucăle era porecla din sat a bunicului meu. N-am reuşit să aflu de ce era poreclit astfel… Dar în sat, când mă întreabă oamenii că „de-al cui eşti tu, mă, băiete?”, degeaba le spun că „de-a lu’ Diţă”. „Păi juma’ de sat e Diţă. A lu’ care Diţă?” Aşa că trebuie să specific: „A lu’ Bucăle, de pe vale”, cum m-a învăţat tata. Şi-atunci oamenii ştiu cu cine stau de vorbă…

Adrian Diţă a lu’ Bucăle

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (I)

Adică e gata abia la vară… Adică şi-acuma e gata, dar nu în totalitate… Pe scurt, este locuibilă, dar ca funcţionalitate şi confort se situează la nivelul unei gospodării rurale de secol XIX – XX. Astfel că deja experimentez locuirea în mediul rural tot mai des în ultima vreme, şi câte 4 – 5 zile pe săptămână. Am pomenit câteva postări mai înainte de mica mea „moşie” de la ţară moştenită de la bunicu’ (Fie-i ţărâna uşoară!) şi, iată, a venit vremea să postez câteva fotografii cu ce am amenajat pe-acolo până acum. N-aş fi vrut încă să le postez, mai ales că mai e mult de lucru şi s-ar putea să ţipe Băsescu la mine că de ce nu mi-am tencuit casa (mă scuzaţi, dom’ preşedinte, dar cu 300 de lei pe lună, cât câştig, nu prea poţi face mare lucru nici măcar la ţară), însă trebuie să vadă şi finanţatorul pe ce s-au dus în jur de 3.000 de euro şi câteva luni de muncă… Dar stai puţin! Finanţatorul c’est moi! Înseamnă că singurul motiv plauzibil pentru faptul că postez deja pozele este ca să mă laud, deşi nu prea am cu ce…

Casa se află în satul Feleag (comuna Vânători), la vreo 20 de kilometri de Sighişoara, este o casă cu două încăperi de câte cca. 25 mp fiecare, şi o pivniţă, şi a fost ridicată de meşteri secui din Cristuru Secuiesc, dar a fost construită de bunicul meu din partea tatălui, în 1945 din banii câştigaţi muncind prin Bucureşti şi din solda obţinută şi pusă de-o parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (A luptat pe frontul rusesc în Armata Română şi a fost demobilizat imediat după „întoarcerea armelor” din 1944). Din păcate nu am ajuns să-l cunosc suficient de bine pe bunicul meu pentru că a murit în 1987 când eu aveam 11 ani. Ştiu doar, din vacanţele pe care le petreceam în Feleag, că era un om sever, religios şi gospodar. În 1996 a murit şi bunica mea iar de-atunci gospodăria din Feleag a fost tot mai neglijată, noi, moştenitorii (tata şi fiii), fiind ocupaţi cu job-urile şi viaţa la oraş. Doar primăvara şi vara mai mergeam prin Feleag şi mai mişcam una-alta pe-acolo, mai semănam câte ceva prin grădină etc. Prin 2001 s-a prăbuşit grajdul şi şura din fundul curţii şi atunci tata a fost cât pe ce să vândă casa, curtea şi grădina. „Norocul” a fost că atunci încă viaţa la ţară nu prea era tentantă, mai ales în Feleag, astfel că nu s-au găsit doritori să o cumpere. Prin 2008, după a doua „ieşire” în Germania şi după ce am cheltuit aiurea banii câştigaţi acolo,am decis că, dacă mai merg la muncă în străinătate, să cheltuiesc banii ăia cu folos şi, cu binecuvântarea tatălui, să salvez moştenirea lăsată de bunicu’ şi să mă trag către „rădăcini”.

Aşa că în primăvara lui 2009, după ce m-am întors de la tuns/ras/frezat meri în Germania, mi-am suflecat mânecile, mi-am pus la bătaie banii câştigaţi pe-acolo şi am purces la muncă decis să dau casei confortul şi funcţionalitatea unei locuinţe urbane dar păstrându-i înfăţişarea originală. Iată câteva imagini cu ce-am găsit pe-acolo când m-am apucat de treabă, şi din timpul unora dintre lucrări:

La exterior în aprilie 2009

Vedere dinspre grădină

Fântâna necurăţată de vreo 15 ani

Interior – “casă-din-dărăt”

Interior – “casă-din-dărăt”

Interior – “casă-din-dărăt”

Interior – “casă-din-nainte”

Interior – “casă-din-nainte”

Interior – “casă-din-nainte”

Mama muncind la sub-zidire, refuzând ancestralul destin al Anei lui Manole :)

Placa de beton din “casă-din-dărăt”

Zidirea camerei de baie

Înlocuirea ferestrelor

Refacerea instalaţiei electrice

Zidirea sobei de teracotă

Măreaţă ctitorie: construcţia budei din fundul curţii

Curăţarea fântânii

Fratele meu mestecând în “papaleaşca” pentru şapa pentru “casa-din-dărăt”

Turnarea şapei în “casă-din-dărăt” (locul pentru servit masa)

Turnarea şapei în “casă-din-dărăt” (bucătăria)

Fireşte, începutul a fost dificil iar continuarea şi mai şi… În sensul că socoteala din Germania nu se prea îngână cu cea din România. Mai întâi, când m-am apucat de treabă, am descoperit că tocmai a fost tăiată alimentarea cu energie electrică a casei, fără nici o înştiinţare şi fără motiv. Când m-am dus să cer reluarea alimentării, cei de la Electrica spuneau că adresa pentru care am făcut solicitarea nu există în baza lor de date… Aşa că a trebuit să scot o adeverinţă de la Primăria din Vânători cum că adresa respectivă chiar există. Ocazie cu care s-a descoperit că, deşi impozitul pe casă a fost plătit, de vreo patru ani n-a mai fost plătit impozitul pe terenurile extravilane pe care le deţinem (vreo 2,5 ha de teren arabil şi fânaţe şi 10 ari de pădure). Aşa că, pentru a obţine adeverinţa, a trebuit să plătesc restanţele la impozit…

Apoi, căutarea de „meseriaşi” care să-mi execute diverse lucrări. Aici am cam luat ţeapă pentru că m-am „scumpit la tărâţe” până să descopăr că unele din lucrările respective puteam să le fac şi eu singur sau cu ajutorul familiei la acelaşi nivel de „calitate” ca cel al „meseriaşilor” respectivi… Singura lucrare pentru care nu-mi pare rău că am dat cât am dat a fost refacerea instalaţiei electrice, conform „specificaţiilor” mele, executată de un consătean ce a lucrat în domeniu. (vezi “postul” următor (anterior) pentru galeria foto cu situaţia actuală a casei pentru că n-am putut pune 2 galerii foto în acelaşi “post”)

În direct din salina de la Praid…

Sunt la ocnă! Însă nu m-a adus nimeni cu forţa aici, ci sunt într-o mică-mică vacanţă. Ce chestie: înainte oamenii erau aduşi aici cu forţa la muncă silnică. Acum oamenii vin aici de bună voie, fie ca să se distreze, fie ca să-şi trateze diferite afecţiuni respiratorii, fie pentru ambele. Sunt chiar în acest moment (când scriu aceste rânduri sau coloane sau litere sau semne) în salina de la Praid, la nu-ştiu-câte sute de metri sub pământ. Şi este internet ”uaiărles”. Şi nu-mi vine să cred că e luni şi că nu-s la redacţie să-mi mănânc nervii cu culegerea taloanelor de mica publicitate sau cu redactarea de articole pe care nu le citeşte nimeni. (Curios lucru faptul că tot ce scriu acum şi aici vine de la sine, fără să gândesc prea mult şi fără să-mi displacă să scriu, aşa cum se întâmplă câteodată la redactarea de articole pentru ziar, pe 300 lei pe lună – obsesia mea). Sunt de ieri (duminică) aici, în Praid, într-o mică vacanţă cu nişte prieteni şi ne simţim (nu “nesimţim”) foarte bine şi foarte relaxaţi deşi e luni… E al treilea an când venim aici în aproape aceeaşi formulă şi aceeaşi perioadă şi facem cam aceleaşi lucruri pe care le-am făcut şi anii trecuţi. Aşa e când îmbătrâneşti: nu te mai tentează să încerci lucruri noi, ci mergi la sigur pe cele verificate de experienţa anilor trecuţi…

După ce ieşim de-aici mergem să facem o baie la ştrandul cu apă sărată, apoi ne întoarcem la căbănuţa unde suntem cazaţi şi tragem un grătar regulamentar, ne umflăm cu bere, iar mâine (marţi) la prânz pornim înapoi spre casă, spre job-uri (cei care au job-uri serioase) şi spre 300 lei pe lună (eu) …

Iaca şi 2-3 poze din salină:

Autobuzul care duce oamenii în salină şi care seamănă cu autobuzele ATT-ului din Sighişoara

Prin salină

La muzeul din salină

Tot prin salină

Pozele nu-s foarte clare pentru că n-am folosit blitz-ul şi mi-a tremurat mâna de la berile de aseară…

Numa’ bine!

Hamburg, orașul care m-a fermecat

Încep prin a-mi cere scuze că n-am mai postat nimic pe blogul ăsta de cam multișor, mai ales că am promis că revin cu amintiri și poze de la “ieșeala” la muncă în Germania de asta iarnă-primăvară. Însă am un motiv întemeiat: m-am ocupat de “nașterea” și “creșterea” noului site al Jurnalului Sighișoara Reporter pe care l-am mutat la blog, pentru că dincolo era cam înghesuit, prăfuit și nu existau posibilități de extindere și “renovare”…

Dar să revin la subiect. Am găsit un articol despre Hamburg care descrie mai bine decât aș fi putut-o face eu vreodată tot ce m-a fermecat la orașul ăsta, deși l-am vizitat doar pentru câteva ore anul acesta, chiar în duminica de Paști. Am profitat de ocazia că anul acesta când am fost la muncă în Germania am avut la dispoziție mașina unchiului meu iar Hamburgul e la doar vreo 30 de kilometri de Jork, comuna în care ne “desfășuram activitatea”. Așa că iată fotografiile pe care le-am făcut și care, zic eu, ilustrează foarte bine acest reportaj și pot confirma că tot ce s-a scris este pe bune.

This slideshow requires JavaScript.

Ar merita să povestesc un mic episod al vizitei în Hamburg. Noi ne-am dus în oraș să căutăm de fapt locul unde se desfășura Hamburger Dom, cea mai mare sărbătoare, zic ei, din nordul Germaniei. Adica un soi de Oktober Fest care se desfășoară primăvara, timp de o lună, între 18 martie și 18 aprilie. Și căutam Hamburger Dom-ul știind că pe-acolo o să întâlnim mulți sighișoreni care muncesc la “gheșefturi” sau la “ringhișpiluri”. Problema era că nu știam ce adresă să introducem în navigator, așa că ne-am învârtit o vreo juma’ de oră prin Hamburg cu mașina fără să găsim destinația. Într-un final ne-am oprit la autogara și am întrebat un șofer de taxi turc încotro să o luăm. Turcul, foarte amabil de altfel, n-a putut să ne explice pe înțelesul nostru, dar a văzut că avem navigator și ne-a spus să introducem la adresă Reeperbahn Strasse, nr. 1 și o să găsim Hamburger Dom-ul. De ce am fost uimit de amabilitatea taximetristului turc? Pentru că, aflându-mă o dată în București cu treburi, am avut neinsirata idee să rog un taximetrist să îmi explice cum ajung la o anumită adresă. Fatal error! M-a ignorat complet. Am crezut că nu a auzit și am repetat întrebarea. Bădăranul și țopârlanul de taximetrist bucureștean s-a zborșit la mine: “Dacă vrei, te duc acolo! Dacă nu, lasă-mă în pace! Io nu-s punct de informații!…” Tot ce sper e că criza asta să-i fi băgat mințile în cap necioplitului și să-l fi învățat ce-i aia amabilitate…

Adrian Diță

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (IV)

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Munca în livadă, la tuns pomii, se desfăşura de regulă sub supravegherea maistrului Filip, sau „Ochelaristu’”, cum îi ziceam noi. Lui îi explica „Unchiaşu’” cam ce avem de tăiat, şi el ne arăta nouă mai departe şi ne verifica din când în când dacă respectăm instrucţiunile. Tunsul merilor îl efectuam fie cu foarfeca de mână, de obicei la pomii mai mici şi cu crengi mai subţiri, fie cu foarfeci cu aer comprimat legate prin furtune de un compresor montat pe platforma unui tractor. Anul acesta însă, spre deosebire de anii precedenţi, am folosit destul de rar foarfecile cu aer comprimat deşi în mod normal era mai uşor să tai cu ele. Dar, după folosinţă îndelungată, foarfecile s-au cam deteriorat şi, deşi le mai reparam din când, de multe ori mai mult ne chinuiam cu ele.

Tunsul pomilor

Ritmul de lucru la tuns pomii era destul de susţinut. N-aveam ce zăbovi la un pom mai mult de un minut. „Ochelaristu’” ne şi zicea să nu stăm prea mult în faţa unui pom pentru că tot timpul ai impresia că mai e ceva de tăiat la el şi rişti să-l „cheleşti”. Însă am observat că de fiecare dată când venea „Unchiaşu’” în control prin livadă, oricât de chel ar fi un pom, totdeauna mai găsea câte vreo creangă de tăiat şi ne întreba că „asta de ce n-aţi tăiat-o?” sau „ce, aveţi probleme cu spatele? Tăiaţi şi crengile care ating pământul!” etc.

Din câte am reuşit eu să-mi dau seama erau cam două stiluri de tuns merii, cu diverse variaţiuni, în funcţie de soiul lor: stilul „piramidă” în care scurtam crengile din vârf şi lăsam lungi crengile din partea inferioară a pomului, şi stilul „balerină” în care scurtam crengile din partea superioară a pomului, lăsam aproape gol mijlocul pomului tăind toate crengile mari, iar în partea de jos lăsam doar câteva crengi lungi, acestea reprezentând aşa-numitul „platou”. După ani de tăieri după aceste stiluri pomii aveau forme care mai de care mai ciudate, însă, se pare foarte eficiente din punct de vedere al productivităţii. De pe un astfel de pom, ce părea firav şi cu crengi subţiri şi rare, se puteau recolta şi până la 100 de kilograme de mere! Şi tot din-alea mari… De altfel când vedea că ezităm să „chelim” un pom după gustul lui, „Unchiaşu’” ne spunea că pe el nu-l interesează să aibă mere multe, mici şi fără culoare, ci să fie mari şi cât mai roşii. Ori pentru asta trebuia să rărim crengile pomului tăind tot ce era inutil şi ţinea umbră ramurilor productive.

„Unchiaşu’” nu risipea nimic. Dacă în urma sortării merele „defecte” erau trimise la fabrica de conserve – compoturi şi gemuri – sau de suc (se zvonea că are chiar el o astfel de fabrică în Hamburg), iar merele stricate care nu puteau fi date spre consum, ajungeau îngrăşământ natural; „Unchiaşu’” valorifica şi unele crenguţe pe care le tăiam de pe pom. Erau aşa-numitele „rachete” sau „wasserschloss”, cum le numeau ei; crenguţe nou-crescute pe pom, care nu dădeau rod. Pe acestea le strângeam de pe jos după ce terminam de tuns merii, le puneam în box-paleţi şi erau vândute, pare-se, pe bani frumoşi către producătorii de hrană pentru animale cum ar fi iepurii, hamsterii sau alte rozătoare, fie ele animăluţe de casă, fie la fermele care le creşteau. Se pare că cele mai apreciate astfel de crenguţe erau cele ale perilor pentru că lemnul lor este mai „fraged”, dacă se poate spune aşa. Astfel că după tunsul perilor strângeam toate crenguţele care nu depăşeau grosimea degetului mare. Restul crengilor rămâneau pe jos pe intervalul dintre rândurile de pomi şi erau mai apoi tocate cu un dispozitiv montat dinaintea unui tractor.

Plantarea puieţilor

O altă muncă interesantă era înfiinţarea unei noi livezi după ce în prealabil era desfiinţată cea veche, cu pomi de peste 15 ani. După curăţarea terenului de resturile vechii livezi, mai întâi erau plantaţi stâlpii de beton cu ajutorul unui dispozitiv montat pe un excavator care înfigea stâlpii în pământ ca şi cum ai înfige o scobitoare într-un mic. Stâlpii trebuiau să fie perfect aliniaţi în rânduri, la distanţă de 6 metri unul de celălat şi la 3,5 metri între rânduri. Pe aceşti stâlpi veneau trase sârmele de care mai târziu trebuiau legaţi puieţii. Apoi, de obicei, trebuiau relocate conductele de irigaţii, lucru ce presupunea săparea cu hârleţul a unor şanţuri lungi de zeci, chiar sute de metri, adânci de aproximativ o jumătate de metru, tragerea conductei în noul şanţ şi racordarea ei la „şpriţ-urile” care stropeau pomii. Astuparea şanţului se făcea cu un soi de plug cu care de altfel era şi arat terenul înainte de plantarea pomilor. Pe aceştia îi plantam manual, în echipe de câte 2 inşi: unul săpa groapa, nu prea mare, celălalt fixa pomul drept şi-l ţinea până când primul punea la loc pâmântul peste rădăcinile puietului. Apoi unul lega puietul de sârmă iar celalalt fixa la baza pomului o plasă de plastic pentru a-l feri de atacurile iepurilor sau şoarecilor de câmp. Astfel plantam zilnic sute de pomi. Şi pot spune că mă simt oleacă mândru că o parte din merele care vor fi recoltate din livada „Unchiaşului” în anii următori provin şi de la pomii plantaţi de mine…

Din nou acasă…

Întotdeauna înaintea plecării către străinătăţuri, aşteptam „evenimentul” cu nerăbdare înfrigurată, deşi ştiam că merg la muncă şi ştiam că mă aşteaptă şi zile grele pe-acolo. Şi de fiecare dată când ajugeam acolo, după nici două zile mă cuprindea dorul de casă chiar dacă, aşa cum am arătat de-a lungul celor 4 episoade ale acestei relatări, nu se poate spune că am dus-o rău pe-acolo. Ba, din contră. Însă, normal nicăieri nu-i ca acasă… Aşa că deja de a doua zi după ce am ajuns în Jork, deja număram zilele care au mai rămas până la revenirea acasă. Bine, oricum trebuia să numărăm şi să notăm pe hârtie zilele şi orele în care munceam pentru că pe baza acestor note eram plătiţi… Apoi încet-încet s-a aşternut rutina zilnică şi am mai uitat de dorul de casă. Doar în zilele însorite de duminică după-masa priveam pomii înfloriţi şi cerul albastru şi mă gândeam că ce naiba caut eu aici? Că trebuia să fiu la „moşia” mea de la ţară să am grija de ea, nu să slujesc pe plantaţiile „Unchiaşului”… Apoi îmi aduceam aminte că motivul pentru care eram în Germania era tocmai acela de a strânge bani ca să îmi pun la punct mica mea „moşie”, să-mi modelez aşa cum îmi place „cuibuşorul” în care vreau să îmbătrânesc… Şi-aşa prindeam puteri pentru a mai rezista o săptămână şi încă o săptămână şi aşa mai departe.

Cel mai greu au trecut zilele ultimei săptămâni petrecute în Jork, mai ales că am avut şi nenorocul unor zile foarte friguroase şi ploioase. Eram tot timpul bosumflat şi toată lumea mi se părea nesuferită. Apoi a venit şi ultima zi, o zi însorită şi veselă. Am lucrat în ziua aceea până la ora 12, după care ne-am încărcat bagajele, ne-am „spălat” de Germania, ne-am încasat de la „Unchiaş” banii cuveniţi pentru cele 10 săptămâni de lucru şi am şi plecat la drum. Aşa se face că în acea zi, la ora 4 după-masa am părăsit Jork-ul şi deja în jurul orei 11 noaptea treceam graniţa în Cehia, iar a doua zi noaptea târziu, după o escală de câteva ore în Viena la nişte rude de-ale unchiului meu, am ajuns în sfârşit acasă…

Să mai spun că acum, după 5 săptămâni de când am ajuns acasă, dorul de glia strămoşească s-a stins subit şi că m-aş întoarce mâine în Germania? N-are rost. Pentru că dacă mâine aş pleca în Germania, poimâine mi-ar fi din nou dor de casă. Şi-uite-aşa am ajuns, de trei ani încoace să nu-mi mai găsesc locul oriunde-aş fi… Nasol nu?

Adrian Diţă

P.S.: Aceasta a fost ultima parte a “reportajului” care a apărut în JSR. Restul “serialului” va continua aici, pe blog, pentru cei care nu s-au plictisit deja de poveştile “de la noi, din Germania” … cu multe-multe poze şi vorbărie mai puţină…

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (III)

- Reportaj de „auslendăr” -

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Povesteam data trecută de casa din Ladekop, aflată la 4 kilometri de ferma din Jork la care ne prezentam la muncă în fiecare dimineaţă. În săptămânile din luna februarie programul de lucru începea la ora 7.30 pentru că abia atunci se lumina de ziuă. Asta însemna că ne trezeam cam la ora 6.15 pentru „ritualul” de dimineaţă şi băutul cafelei iar pe la 7.15 ne suiam în maşină şi porneam către fermă unde trebuia să ajungem cu minim 5 minute înainte de începerea programului de lucru propriu-zis. După ce ne strângeam toţi lucrătorii în hala fermei, apărea „Unchiaşul” şi ne împărţea pe fiecare pe unde era nevoie. Deobicei turcii munceau aproape toţi exclusiv în hală la sortat şi ambalat mere. Abia prin aprilie unii mai erau scoşi în livadă. În hală, pe lângă turci, mai lucrau şi patru nemţoaice, trei din ele cu jumătăate de normă. Polonezii lucrau exclusiv la livadă… S-a întâmplat de vreo 2 ori ca şi ei să fie reţinuţi în hală când erau comenzi urgente de livrat sau vremea prea rea pentru a lucra în aer liber. Se vedea clar că nu le place deloc în hală. În schimb noi, sighiorenii, eram foarte adaptabili: cu excepţia lui Erszi care lucra numai în hală, bărbaţii erau buni peste tot.

De la sortat şi ambalat mere…

Programul de lucru se încheia de cele mai multe ori la ora 6 după-masa, dar se întâmpla câteodată să facem şi ore suplimentare, până la 7.30 şi de vreo 2 ori până la 9 seara sau chiar 10. Bineînţeles că aveam şi pauze: prima era de la 9 la 9.15, pauza pentru micul-dejun – „Fruhstuck”; a doua de la 12 la 13, pauza de prânz – „Mittag” de o oră, şi a treia de la 15 la 15.15, pauza de cafea – „Kaffe”. Faptul că eram cazaţi la 4 kilometri de fermă a mai ridicat o problemă: în anii precedenţi când eram cazaţi în containerele din spatele halei de procesare, hrana pentru masa de prânz o aveam la frigider în containerul în care era amenajată bucătăria, astfel că mergeam acolo, o încălzeam şi mâncam. Acum, pentru că la prânz eram obişnuiţi să mâncăm hrană caldă, găteam cu o seară înainte pentru 2 zile, puneam în caserolă cât ne trebuia, luam şi farfurii şi tacâmuri, puneam totul în maşină iar la prânz o încălzeam tot pe micul aragaz din containerul-bucătărie din spatele halei, doar că acum, continerele nefiind locuite, cam sufeream de frig cât luam pauza de masă, cel puţin în lunile februarie şi martie.

Având acest program: de la ora 7.30 (sau de la 7 începând cu 1 martie) la ora 6 după-masa, reieşea că în general lucram în jur de 9 ore jumate sau 10 ore pe zi dacă nu socotim pauzele. Muncile pe care le prestam nu erau din cale afară de dificile. Adică erau şi zile când „băgam ca eroii”, cum se zice, dar şi zile în care trăgeam de timp sau „trăgeam mâţa de coadă” pentru că sarcinile primite erau destul de simple şi nu voiam să le terminăm înainte de sfârşitul programului de lucru.

Când lucram în hală la sortat şi ambalat mere, timpul parcă se scurgea mai greu pentru că făceam tot timpul cam acelaşi lucru. Merele veneau în box-paleţi de câte vreo 300 de kile care erau scufundate într-un bazin cu apă al maşinii de sortat, astfel fructele ieşeau la suprafaţă şi veneau pe bandă. Un lucrător marca merele stricate cu o „baghetă magică” iar acestea mergeau direct într-un box-palet de la capătul celălalt al maşinii de sortat. Cele nemarcate veneau pe diverse mărimi pe benzile de sortare de unde noi le luam, le verificam din nou pentru că scăpau multe mere stricate nemarcate, şi le ambalam fie în cutii de câte 9 kilograme, fie în lăzi de plastic de 8 kilograme, sau în lăzi cu alveole de câte 6,5 kilograme, sau diverse alte ambalaje, după cum solicita clientul. Clientul strategic al „Unchiaşului” se pare că era lanţul de hyper-market-uri Edeka, dar avea şi alţi clienţi mari precum Netto, sau mulţi clienţi mici precum „aprozarele” de cartier de prin diverse oraşe din nordul Germaniei. Ne şi întrebam dacă retail-erii de la ei îs la fel de scârboşi ca cei de la noi… Pentru clienţii mari trebuia să lucrăm cu foarte mare atenţie şi să nu ne scape în cutii sau lăzi nici un măr stricat sau „defect” pentru că s-a întâmplat de vreo 2 ori ca ăia să trimită câte un transport de mere înapoi la re-sortat pentru că găseau câteva mere stricate. Şi-atunci ieşea cu scandal. „Unchiaşul” ţipa la turcul care răspundea de activitatea din hală, iar turcii toţi săreau cu gura pe noi că se ne uităm bine la mere înainte de a le băga în cutii. Noi îi înjuram în limba maternă pentru că vedeam bine că şi ei scăpau de multe ori mere stricate în cutii. Câteodată, după ce umpleam o cutie, controlau merele şi dacă găseau vreunul stricat ni-l arătau cu superioritate şi ne spuneau din nou să ne uităm bine.

Într-o altă hală, mai mică, mai era o maşină de sortat, unde merele, presortate după mărime de maşina din hala mare, veneau pe bandă şi trebuia să le băgăm în pungi de câte 750 de grame. Aici trebuia să fim foarte rapizi pentru că banda mergea destul repede. În plus, spre deosebire de maşina din hala mare, aici stăteam tot timpul în acelaşi loc în picioare, iar după vreo câteva ore ne apucau durerile de spate.

Fiind al treilea an de muncă la această fermă, am ajuns să recunoaştem soiurile de mere după aspect. Astfel aveam Jonagold şi Jonagored, mere mari, roşii cu pete galbene sau verzi, foarte suculente; Holsteiner Cox, nu prea arătoase ca aspect dar foarte bune, cu un gust dulce-acrişor; Topaz, astea erau chiar urâte şi mici iar din cauza culorii cu greu le depistam defectele şi erau chiar cele mai păcătoase din acest punct de vedere, în schimb pe cât erau de urâte pe atât erau de gustoase; mai erau Boskop, nişte mere imense, şi de câte un kilogram unele; Antares, Elstar şi, cele mai scumpe şi mai arătoase, Roter Pinova care nu erau chiar aşa de gustoase pe cât erau de frumoase.

… La munca în livadă

Însă sortarea şi ambalarea merelor era o „treabă de femei”, ziceam noi, bărbaţii. Adevărata muncă era cea din livadă, mai ales la tuns pomii unde aveai nevoie de o anume iscusinţă şi perspicacitate. Fireşte, eu nu le am pe nici unele, dar pot spune că am furat ceva meserie de la cei cu care am lucrat în anii precedenţi. Păi în primul an când ne-a scos prima dată la tuns meri, „Unchiaşul” a venit mi-a arătat cam ce şi cum trebuie să tai de la un pom, m-a întrebat dacă am înţeles, eu am zis că da, deşi n-am priceput nimic, apoi mi-a dat foarfeca în mână şi mi-a zis să-i dau bătaie. Părea uşor când tăia „Unchiaşul”, dar când m-am trezit cu foarfeca în mână m-am blocat. N-am mai tuns pomi în viaţa mea şi problema era că nici un pom nu semăna unul cu altul, aşa că habar n-aveam ce să tai de la ei mai ales că pomii erau mici de nici 3 metri înăţime, cu puţine crengi deci ce să mai tai şi eu la ei că nu mai rămânea nimic. Mă gândeam că o să fiu cel mai prost „frizer de meri” pe care o să-l aibă „Unchiaşul” pe lângă casa lui. Apoi încet-încet (unii ar fi de părere că prea încet) m-am prins cam care era faza şi că nici „meseriaşii” de polonezi nu ştiau câteodată ce să taie, doar că atunci când tăiau erau siguri

La tuns meri (foto din 2009, că anul acesta n-am luat cu mine în livadă camera foto...)

pe ei. Asta era principalul: să nu eziţi. Dacă ai pus foarfeca pe o creangă, să nu mai stai să te gândeşti dacă s-o tai sau nu, ci s-o tai direct. Aşa că am ajuns până la urmă să tai „din instinct” ca să zic aşa… Parcă îmi trasmiteau telepatic pomii ce crengi să le îndepărtez şi pe care să le las… Desigur, la fiecare soi de meri modul de tăiere era diferit. Aşa că de fiecare dată când schimbam soiul venea şi „Unchiaşul” să ne arate cum se taie merii respectivi.

Din câte am aflat livezile „Unchiaşului” au o suprafaţă totală de vreo 150 de hectare împrăştiate în mai multe locaţii: Schuback, Lifas, Borstel, Niermann,

O minusculă parte din livezile "Unchiaşului" (tot in 2009 zona Lifas - acum livada din imagine a fost desfiinţată pentru că pomii erau prea bătrâni)

 Ladekop etc. şi, pe lângă meri care reprezentau cam 80% din totalul pomilor, mai are peri, pruni şi câţiva cireşi. Merii erau relativ mici, în funcţie de cât de tineri sau bătrâni erau, plantaţi în rânduri lungi, legaţi de 4 rânduri de sârmă prinse de stâlpi de beton sau de lemn. Când ieşeam la tuns merii mergeam câte 2 pe un rând, de obicei un „novice” cu un „meseriaş”, unul pe-o parte şi unul pe cealaltă, de preferinţă de naţionalităţi diferite ca să nu stea la poveşti prea mult, ci să fie mai atenţi la ce au de lucru…

Dar despre toate astea, în data viitoare când voi şi încheia acest mult prea lung reportaj care parcă deja începe să devină plictisitor….

(Va urma)

Adrian Diţă