Anunț pe bune: VÂND aparat foto…

VÂND aparat foto pe film (clasic) Praktika MTL 50, Made in DDR, producție 1984, stare excepțională, cu accesorii: husă, curea, obiectiv și un teleobiectiv (vezi foto), foarte puțin folosit, pentru colecționari și nu numai, 300 lei fix. Tel.: 0733-395367 sau email: adi_dita@yahoo.com.

Aparat foto Praktika MTL 50, o bijuterie dederistă din 1984 (click pe foto pentru vizualizare)

Acelasi aparat foto, dar îmbrăcat în husă (Mi se pare mie sau aduce puțin cu moaca lu’ Darth Vader din Star Wars? Stiți voi, ăla negru, de respira greu…)

 

Mi-e greu să mă despart de aparatul ăsta, deși l-am folosit destul de puțin în ”carieră”, dar n-am de ales. Am rămas fără bani. Și când zic ”fără bani”, e chiar la propriu: efectiv nu mai am nici un ban, nici pe carduri, nici in buzunare, nici măcar în contul de credit (acolo am deja o gaură de 650 de lei), de unde ultimii bani i-am scos vinerea trecută când m-am dus în Feleag. De luni mănânc de pe la ai mei pe-acasă și cerșesc țigări de la prieteni (un lucru bun că n-am bani este faptul că stau și câte 3 zile fără să fumez;) ). Și abia prin 15 sau 16 noiembrie iau salariul meu nesimțit (deci sunt și salarii nesimțite, nu numai pensii nesimțite ) de 300 lei de la ziar (din care vreo 60 de lei trebuie să-i dau înapoi la ”firmă” pentru abonamentul de cablu și internet). Așa că până îmi găsesc ceva serios de lucru, trebuie să m-apuc să vând de prin casă. Prima victimă: superbul meu aparat foto Praktika cu care am scos câteva poze meseriașe, dar pe care, așa cum spuneam nu l-am folosit foarte mult pentru că la scurt timp după ce l-am cumpărat au intrat puternic pe piață aparatele foto digitale și mi-am luat și eu unul… Și dacă tot îl dau, sub 300 de lei nu-l las, mai ales că la prețul ăsta cumpărătorul primește și un teleobiectiv și, dacă vrea, îi dau și fața de masă aia șmecheră pe care e așezat în poză. În plus, aparatele astea pe film sunt ca vinul (sau brânza?) : cu cât se învechesc, cu atât devin mai valoroase. Ba mai mult, după 2-3 ani când o să devin cel mai celebru luzăr, o să fie și mai valoros când se va dovedi că mi-a aparținut. În acest scop, la cererea cumpărătorului, pot să ofer pe lângă aparat și un certificat cum că acesta a fost al meu. Deci, nu ezitați și nu întârziați pentru că am pus anunțul pe mai multe site-uri! Ofertă limitată!

ShoPing Pong

(UPDATE: Gata, l-am dat. Deci anunţul nu mai e valabil. Daca stau bine să mă gândesc cred că e pentru prima oară când reuşeşec să vând ceva prin intermediul internetului. Chestia asta mă încurajează. Mai am şi alte lucruri de vânzare…)

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (II)

Concret, până acum am reuşit să fac următoarele lucrări la casa din Feleag: turnat placă de beton în încăperea din spate, compartimentarea ei pentru a amenaja o cameră de baie, bucătărie şi spaţiu pentru servirea mesei, refacerea completă a instalaţiei electrice, înlocuirea ferestrelor încăperii din faţă, zidirea unei sobe de teracotă… Astea le-am făcut anul trecut. Anul acesta am refăcut wc-ul din curte (cel vechi s-a prăbuşit ), am construit de unul singur un duş „ecologic” în curte, am curăţat fântâna, am săpat decantorul, am turnat o şapă peste placa de beton din bucătărie şi spaţiul de servit masa, am pus aplice şi corpuri de iluminat pe pereţi, cu ajutorul mamei, a fratelui şi a cumnatului meu am gletuit, zugrăvit şi amenajat încăperile casei, le-am mobilat cu mobila existentă, pe care am recondiţionat-o (n-am cumpărat nimic nou), sau pe care am adus-o din Boiu (două lăzi „canapeie” vechi, noptiere pe care le-am transformat în mobilă de bucătărie suspendată, o masă, un frigider, un aragaz cu butelie etc.). Astfel că în acest moment „operaţiunile majore” de amenjare interioară a trebuit să le închei pentru că s-au terminat banii pe anul acesta. Mai am în execuţie până când dă îngheţul amenajarea unei căi de acces pietruite, ca în Cetate, de la poartă, până la intrare. Iată cam ce a ieşit:

Casa la exterior

Casa la exterior

“Efigia” de deasupra porţii

Vedere dinspre grădină

Lucrări la “pavaj”

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna

Verze…

“Măreaţa ctitorie” – buda din fundul curţii

Interior: vedere spre bucătărie şi spre “casă-din-nainte”

Încăperea pentru servit masa cu uşa ce va da spre camera de baie (neinspirat amplasată, dar aşa e când te bazezi pe “meseriaşi” şi îi laşi de capul lor)

Încăperea pentru servit masa

Bucătăria (favorita mea)

Dormitor-birou-living (“casă-din-nainte”)

Dormitor-birou-living (“casă-din-nainte”)

Dormitor-birou-living (“casă-din-nainte”)

Autoportret: “Master of the House” făcându-se că citeşte din ziar

Autoportret: “Hugh Hefner de Feleag, baron von Bucăle” cu capot cumpărat de la secănd-hend şi cu şlapi chinezeşti de plastic

Poate la exterior nu e mare diferenţa între ceea ce am găsit şi ceea am reuşit să repar. Dar, aşa cum spuneam, mai e mult de lucru. Ceea ce am vrut să fac anul acesta, şi n-am reuşit din cauza socotelilor eronate, a fost să trag instalaţie de apă în casă (cu hidrofor pentru a scoate apă din fântână) şi amenajarea camerei de baie, pentru care am cumpărat deja vas wc, lavoar, robineţi şi cadă pentru duş etc. Sper că voi reuşi în anul următor, deşi viitorul nu sună prea bine… Chiar mă întreba deunăzi un prieten: „Bă, da’ un tractor când îţi iei să te-apuci şi tu de agricultură eco?” A trebuit să-i spun că momentan o să-mi iau doar o sapă de lemn pentru că asta îmi permit şi în plus nu vreau să sar etapele…

Apropo de grădinărit, că de agricultură încă nu poate fi vorba, anul acesta grădinuţa mea a şi produs una-alta, graţie „atenţiei” de care s-a bucurat, atât din partea mea, cât şi a mamei mele: am avut ceva roşii, ceapă, ridichi de lună, ardei iuţi (grămadă), fasole verde, castraveţi, cartofi (puţini), morcovi, varză, ţelină etc., iar pomii, vreo 3 meri şi 7 pruni, au dat şi ei rod destul de bogat deşi n-am apucat să le fac „coafura” după moda nemţească deprinsă în livezile din Altes Land. Dar n-o să mai scape de tunsoare iarna asta … M-am învăţat şi cu coasa… după ce am rupt vreo două, ca să nu mai păţesc ca anul trecut când vara curtea mea arăta ca o mică junglă din care numai balaurii mai lipseau. Astfel că anul ăsta tot la 2-3 săptămâni îmi coseam prin curte. Şi iarbă frumoasă şi grasă, că mă gândesc la anul să mă apuc de crescut iepuri (nu iepuraşi, precum boşorogul de Hugh Hefner, că am înţeles că şi ăsta o trebuit să mai reducă din şeptel din cauza crizei)…

Revenind la casă, cei care mă vizitau în timpul şantierului îmi dădeau tot felul de „idei”: că să pun termopane, să scot podeaua şi să pun parchet melaminat, să acopăr grinzile cu tavan fals etc. şi se cruceau când le spuneam că vreau să păstrez cât mai mult din înfăţişarea originală. E drept, la ferestrele pe care le-am înlocuit lucrurile n-au ieşit chiar cum am vrut pentru că meşterul n-a respectat specificaţiile. Eu voiam ferestre duble cu 2 canate, aşa cum au fost, doar că cele vechi erau simple. Au ieşit cu un singur canat, dar la jumătate de preţ la cât mi le-a făcut, nu puteam să le refuz… Oricum, când va fi gata totul am de gând să-i dau şi un nume casei, că tot e la modă lucrul ăsta. O să-i zic „Casa Bucăle” sau „Casa von Bucăle” ca să fiu în ton cu bizara germanofilie care mă animă de vreo 4 ani încoace… Bucăle era porecla din sat a bunicului meu. N-am reuşit să aflu de ce era poreclit astfel… Dar în sat, când mă întreabă oamenii că „de-al cui eşti tu, mă, băiete?”, degeaba le spun că „de-a lu’ Diţă”. „Păi juma’ de sat e Diţă. A lu’ care Diţă?” Aşa că trebuie să specific: „A lu’ Bucăle, de pe vale”, cum m-a învăţat tata. Şi-atunci oamenii ştiu cu cine stau de vorbă…

Adrian Diţă a lu’ Bucăle

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (I)

Adică e gata abia la vară… Adică şi-acuma e gata, dar nu în totalitate… Pe scurt, este locuibilă, dar ca funcţionalitate şi confort se situează la nivelul unei gospodării rurale de secol XIX – XX. Astfel că deja experimentez locuirea în mediul rural tot mai des în ultima vreme, şi câte 4 – 5 zile pe săptămână. Am pomenit câteva postări mai înainte de mica mea „moşie” de la ţară moştenită de la bunicu’ (Fie-i ţărâna uşoară!) şi, iată, a venit vremea să postez câteva fotografii cu ce am amenajat pe-acolo până acum. N-aş fi vrut încă să le postez, mai ales că mai e mult de lucru şi s-ar putea să ţipe Băsescu la mine că de ce nu mi-am tencuit casa (mă scuzaţi, dom’ preşedinte, dar cu 300 de lei pe lună, cât câştig, nu prea poţi face mare lucru nici măcar la ţară), însă trebuie să vadă şi finanţatorul pe ce s-au dus în jur de 3.000 de euro şi câteva luni de muncă… Dar stai puţin! Finanţatorul c’est moi! Înseamnă că singurul motiv plauzibil pentru faptul că postez deja pozele este ca să mă laud, deşi nu prea am cu ce…

Casa se află în satul Feleag (comuna Vânători), la vreo 20 de kilometri de Sighişoara, este o casă cu două încăperi de câte cca. 25 mp fiecare, şi o pivniţă, şi a fost ridicată de meşteri secui din Cristuru Secuiesc, dar a fost construită de bunicul meu din partea tatălui, în 1945 din banii câştigaţi muncind prin Bucureşti şi din solda obţinută şi pusă de-o parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (A luptat pe frontul rusesc în Armata Română şi a fost demobilizat imediat după „întoarcerea armelor” din 1944). Din păcate nu am ajuns să-l cunosc suficient de bine pe bunicul meu pentru că a murit în 1987 când eu aveam 11 ani. Ştiu doar, din vacanţele pe care le petreceam în Feleag, că era un om sever, religios şi gospodar. În 1996 a murit şi bunica mea iar de-atunci gospodăria din Feleag a fost tot mai neglijată, noi, moştenitorii (tata şi fiii), fiind ocupaţi cu job-urile şi viaţa la oraş. Doar primăvara şi vara mai mergeam prin Feleag şi mai mişcam una-alta pe-acolo, mai semănam câte ceva prin grădină etc. Prin 2001 s-a prăbuşit grajdul şi şura din fundul curţii şi atunci tata a fost cât pe ce să vândă casa, curtea şi grădina. „Norocul” a fost că atunci încă viaţa la ţară nu prea era tentantă, mai ales în Feleag, astfel că nu s-au găsit doritori să o cumpere. Prin 2008, după a doua „ieşire” în Germania şi după ce am cheltuit aiurea banii câştigaţi acolo,am decis că, dacă mai merg la muncă în străinătate, să cheltuiesc banii ăia cu folos şi, cu binecuvântarea tatălui, să salvez moştenirea lăsată de bunicu’ şi să mă trag către „rădăcini”.

Aşa că în primăvara lui 2009, după ce m-am întors de la tuns/ras/frezat meri în Germania, mi-am suflecat mânecile, mi-am pus la bătaie banii câştigaţi pe-acolo şi am purces la muncă decis să dau casei confortul şi funcţionalitatea unei locuinţe urbane dar păstrându-i înfăţişarea originală. Iată câteva imagini cu ce-am găsit pe-acolo când m-am apucat de treabă, şi din timpul unora dintre lucrări:

La exterior în aprilie 2009

Vedere dinspre grădină

Fântâna necurăţată de vreo 15 ani

Interior – “casă-din-dărăt”

Interior – “casă-din-dărăt”

Interior – “casă-din-dărăt”

Interior – “casă-din-nainte”

Interior – “casă-din-nainte”

Interior – “casă-din-nainte”

Mama muncind la sub-zidire, refuzând ancestralul destin al Anei lui Manole :)

Placa de beton din “casă-din-dărăt”

Zidirea camerei de baie

Înlocuirea ferestrelor

Refacerea instalaţiei electrice

Zidirea sobei de teracotă

Măreaţă ctitorie: construcţia budei din fundul curţii

Curăţarea fântânii

Fratele meu mestecând în “papaleaşca” pentru şapa pentru “casa-din-dărăt”

Turnarea şapei în “casă-din-dărăt” (locul pentru servit masa)

Turnarea şapei în “casă-din-dărăt” (bucătăria)

Fireşte, începutul a fost dificil iar continuarea şi mai şi… În sensul că socoteala din Germania nu se prea îngână cu cea din România. Mai întâi, când m-am apucat de treabă, am descoperit că tocmai a fost tăiată alimentarea cu energie electrică a casei, fără nici o înştiinţare şi fără motiv. Când m-am dus să cer reluarea alimentării, cei de la Electrica spuneau că adresa pentru care am făcut solicitarea nu există în baza lor de date… Aşa că a trebuit să scot o adeverinţă de la Primăria din Vânători cum că adresa respectivă chiar există. Ocazie cu care s-a descoperit că, deşi impozitul pe casă a fost plătit, de vreo patru ani n-a mai fost plătit impozitul pe terenurile extravilane pe care le deţinem (vreo 2,5 ha de teren arabil şi fânaţe şi 10 ari de pădure). Aşa că, pentru a obţine adeverinţa, a trebuit să plătesc restanţele la impozit…

Apoi, căutarea de „meseriaşi” care să-mi execute diverse lucrări. Aici am cam luat ţeapă pentru că m-am „scumpit la tărâţe” până să descopăr că unele din lucrările respective puteam să le fac şi eu singur sau cu ajutorul familiei la acelaşi nivel de „calitate” ca cel al „meseriaşilor” respectivi… Singura lucrare pentru care nu-mi pare rău că am dat cât am dat a fost refacerea instalaţiei electrice, conform „specificaţiilor” mele, executată de un consătean ce a lucrat în domeniu. (vezi “postul” următor (anterior) pentru galeria foto cu situaţia actuală a casei pentru că n-am putut pune 2 galerii foto în acelaşi “post”)

Poze (oarecum) celebre…

Următorul  meu mare proiect este să-i fac acestui blog un frăţior (deja sunt însărcinat în săptămâna a doua) în care să postez absolut toate articolele pe care le-am scris pentru Jurnalul Sighişoara Reporter în cei 10 ani de (in)activitate (cerebrală), frumos ordonate cronologic, după numerele în care au apărut şi pe categorii. Şi când zic “absolut toate articolele” mă refer şi la cele proaste, şi la cele foarte proaste, şi chiar şi la cele de-a dreptul penibile, aşa de penibile încât nici nu le-am semnat sau nu mi le-am asumat la vremea respectivă. Va fi ceva de lucru pentru că abia de prin 2004 există o arhivă electronică cât de cât completă a ziarului de unde pot să iau articolele cu copy/paste. Restul, începând cu anul 2000, va trebui să le copiez din tastatură din arhiva tipărită. Dar nu-i bai! Iarna-i lungă şi timp este grămadă mai ales că, din comoditate sau dintr-o deşartă speranţă, nu mi-am găsit (încă) un job plătit (r)omeneşte care să-mi ocupe timpul. Aşa că, pentru a mai uita de foamea pe care presimt că o s-o îndur iarna asta, o să mă refugiez puţin în agreabilele vremuri trecute iar până în primăvară, dacă inaniţia nu mă răpune, sper că voi termina de postat “opera completă”. Până una-alta iată mai jos câteva dintre cele mai interesante fotografii pe care am avut ocazia să le fac de-a lungul “carierei” mele de ziarist, unele publicate în JSR, altele în Academia Caţavencu sau Zi de zi:

Inaugurarea primelor blocuri ANL începutul anului 2003 (noile blocuri sunt cele galbene, din dreapta) – fotografie făcută cu primul meu aparat foto: un rudimentar Smena rusesc pe film (Publicată în JSR)

“Kissing Mitrea” la inaugurarea primelor blocuri ANL la începutul anului 2003 – moment surprins la noroc cu aparatul foto Smena (Publicată în JSR)

Ceşti cu Băsescu fabricate la Cesiro pentru campania electorală pentru prezidenţialele din 2004, cu mesajul “Să-ţi meargă din plin!” (Publicată în Academia Caţavencu)

Ceşti cu Băsescu fabricate la Cesiro pentru campania electorală pentru prezidenţialele din 2004, cu mesajul “Să-ţi meargă din plin!” (Publicată în Academia Caţavencu)

Ceşti cu Daciana Sârbu şi Victor Ponta fabricate la Cesiro pentru camapania eletorală pentru alegerile parlamentare din 2004 (Publicată în Academia Caţavencu)

Stolojan alături de doi ţigani căldărari la Festivalul Medieval Sighişoara din 2004, înainte de a-l face pe Băsescu să smiorcăie (Publicată în Academia Caţavencu)

Nicolae Văcăroiu privind consternat o sticlă goală în timpul unei vizite la Stimet Sighişoara (care între timp şi-a oprit producţia) în timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 2004 (Publicată în Academia Caţavencu)

Gigi Becali la Sighişoara – campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2004 (Publicată în JSR)

Plimbare pe “ştrase” – Mitrea & Dăneşan înaintea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 2004 (Publicată în JSR şi Academia Caţavencu)

Vânători octombrie 2008, campania electorală pentru alegerile parlamentare (Publicată în JSR – voi explica contextul cu altă ocazie :) )

Prăbuşirea zidului cetăţii din vecinătatea clădirii Primăriei, în martie 2006 (Publicată în Zi de zi)

Prăbuşirea zidului cetăţii din vecinătatea clădirii Primăriei, în martie 2006 (Publicată în Zi de zi)

Astea-s doar cele pe care le-am găsit aşa, în grabă, dar mai am şi altele, unele chiar haioase, iar altele nepublicate… Dar pe alea le-oi pune altădată. Până atunci,

Numa’ bine!

Gustarea lui Bachus*

Fraţilor, am înfrânt! De-acum o să mă fac că gătesc! Săptămâna trecută am pus mâna pe o carte de bucate de pe vremea Epocii de Aur de pe când încă nu s-au introdus normele de alimentaţie raţională că urmare a preţioaselor indicaţii ale cârmaciului cu poreclă de articol de veselă, Ceaşcă. O carte de bucate cu reţete de-alea “nesimţite”, cu ingrediente multe şi grase, dar şi simplu de preparat, cam cum se făceau pe vremea când omul a căzut din copac în cap şi n-a mai fost în stare să se suie înapoi, ca urmare şi-a pierdut blana (cea mai mare parte dintre noi) şi a trebuit să folosească pentru îmbrăcăminte blana altor jivine, iar carnea lor s-o mănânce, mai întâi crudă, mai apoi gătită după ce a descoperit focul, proţapul şi grătarul… Deci reţete simple, ca la începuturi, cu denumiri, unele chiar interesante ca: “Tocană specială ca pe Târnavă”, “Casolet ca la Carul cu bere”, “Salata tăbăcarilor”, “Muşchiuleţul Cetăţii”, “Varză ca în Teleorman”, “Muşchiuleţ umplut ca la mama acasă”, “Chifteluţe din burtă de vacă” sau “Fudulii la grătar” (ouch!). Nu ştiu cine a scris cartea asta şi nici în ce an a apărut că nu mai are coperţi, dar în următoarele săptămâni din această carte o să vă ofer reţete culinare ca să nu mă mai chinui să găsesc pe internet reţete cât de cât accesibile şi ca preţ şi ca mod de preparare. Iar pentru deschidere o să vă recomand o gustare pe care, aşa cum îi spune şi numele, o băga sub bârnău Bachus, cel mai beţiv dintre zeii romani, înainte de a se face pulbere (deşi se pare că ăsta n-a fost niciodată treaz). Bachus ăsta, cât era el de beţivan, nu era prost degeaba. Ca să nu se aleagă, dracului, cu vreo ciroză din cauza excesului excesiv de alcool şi să se chinuie cu ea o eternitate, ştiut fiind că zeii erau nemuritori, băga în el tot cărnuri de-alea grase, de porc. Şi pentru că numa’ alcooliştii beau singuri, Bachus îşi chema la ospăţ şi vreo 10 amici, drept pentru care şi gustarea pe care o prepara era pentru 10 inşi. Aşa că pentru prepararea ei făcea rost de trei sfert de kil de pulpă de porc, carne macră. Apoi, ca o dovadă că oltenii existau încă din vremuri antice, mai cumpăra de la ei o juma’ de kil de cârnaţi olteneşti… Hm, dar asta nu înseamnă neapărat că oltenii existau în timpul orânduirii sclavagiste, ci probabil că de fapt oltenii se trag din cârnaţii olteneşti… Dar să lăsăm deoparte pentru moment etnogeneza poporului român şi să revenim la reţetă. Deci este carne de porc, sunt şi cârnaţi olteneşti, mai trebuie o juma’ de kil de creier… Acu’-i acu’… De unde dracu’ faci rost de o juma de kil de creier? De la parlamentari? Nu prea cred, că ăştia nici puşi toţi laolaltă n-au atâta creier. Aşa că tot la porc tre’ să apelăm, săracu’, că cică porcul ar avea capacitatea intelectuală a unui copil de 4 ani… Naşpa alăturare! Bun, deci avem şi creier. O juma’ de kil de ciuperci proaspete se găsesc şi prin pădure sau pe păşuni, recomand champinioanele că-s mai sigure; apoi 50 de grame de usturoi, 3 grame piper, 150 mililitri de vin alb (nu pentru băut, măi, Bachus! Mai stăpâneşte-te şi tu, ce dracu’!), 100 de grame de bulion, 150 de grame ulei, 100 de grame de verdeaţă (frunze de pătrânjel, ţelină, cimbru, tarhon, leuştean etc.) şi 50 de grame sare. Având toate ingredientele la îndemână, Bachus, care pe lângă că era un beţivan notoriu, era şi un iscusit bucătar, proceda în felul următor: tăia carnea în fâşii subţiri şi o prăjea în ulei la foc iute într-o tigaie imensă. Alături de carne adăuga cârnaţii olteneşti tăiaţi rondele mici şi ciupercile tăiate în cuburi rotunde de mărimea unor măsline… Glumeam! Deci tăiate doar în cuburi de mărimea unor măsline. Amesteca totul circular cu o lingură de lemn. Separat călea uşor usturoiul tăiat mărunt (iar nu tocat) pe care-l stingea cu creierul crud tăiat în cuburi… (Gata, am priceput, creierul cubic provine dintr-un cap pătrat!), apoi amesteca creierul şi usturoiul călit cu restul ingredientelor din tigaia aia mare. Peste toate laolaltă turna bulionul, potrivea la gust de sare şi piper, turna şi vinul alb şi la urmă presăra verdeaţa. Şi gata, poa’ să înceapă cheful! Toată gustarea asta grasă şi (ne)sănătoasă, care sfidează criza alimentară, se serveşte cu ceapă coaptă, salată de roşii şi castrveţi sau varză murată şi cu votcă şi/sau pălincă în deschidere, vin roze în timpul ospăţului şi câteva butoaie de bere după, ca să vă faceţi ficatul pateu şi creierul varză. Distracţie faină!

Johann Sebastian Bachus

*Reţetă publicată în Jurnalul Sighişoara Reporter în octombrie 2008 (pe când câştigam 750 lei net lunar ).

Greu la deal cu b(l)o(g)u’ mic…

După ce am mutat JSR-u’ la blog am neglijat tot mai mult propriul meu blog pentru a-i da ediţiei online a ziarului o moacă cât de cât mai aproape de secolul XXI. Efectul a fost că cel de-al doilea “copil” al meu, site-ul JSR-ului, s-a făcut mai mare, mai frumos şi mai vizitat decât primul şi mai vârstnicul meu “copil”, adică acest blog… Aşa că trebuie să iau măsuri pentru a echilibra un pic balanţa. Adică să am ceva mai multă activitate pe acest blog. Dar înainte de toate trebuie să fac nişte mici schimbări. De pildă, pentru că în ediţia online a JSR-ului postez toate “reţele culinare” noi, consider că n-are rost să le postez şi la categoria similară de pe acest blog. Aşa că aici voi posta “reţete expirate”, de acum 2-3 ani, ce au fost deja publicate în ediţia tipărită a JSR-ului. De asemenea, voi pune mult mai multe fotografii, pentru că, nu ştiu de ce (adică ştiu!), nu prea îmi mai vine să scriu… Am, aşa, o lene de a sta câte o juma’ de ceas în faţa unei fraze ca s-o tot bibilesc şi s-o aranjez ca să sune bine. Iar efectul se vede în cele mai recente articole din JSR sau post-uri de pe blog… O fi din cauză că nu sunt suficient motivat. Cel puţin în ce priveşte scrierea articolelor pentru JSR…

Păi cum să fiu motivat când de la ziar câştig uriaşa sumă de 300 (trei sute) lei pe lună leafă. Şi eu cred că muncesc totuşi ceva… Adică nu chiar ca în Germania, dar sunt zilnic la birou, merg pe teren la interviuri sau cules informaţii, lunea adun de la cutiile JSR-ului taloanele de mica publicitate, la birou le sortez, apoi le culeg chinuindu-mă să descifrez scrisul uneori imposibil al oamenilor, mai scriu articole după ce din 2008 n-am mai scris nimic serios pentru JSR, am făcut un site frumos pentru JSR pe care-l actualizez de câte ori este nevoie, fac fotografii cu propriul meu aparat foto, tot ce fac lucrez de pe laptop-ul meu cel nou (de un an de zile) la care deja uzura a început să-şi spună cuvântul, şi aşa mai departe… Şi pot face chiar mai mult, dar pentru 300 lei pe lună are vreun rost? Noroc că mi-au mai rămas ceva bani după “ieşeala” la muncă în Germania de azi iarnă, că altfel deja făceam foamea. Dar şi ăştia se gată mintenaş, aşa că mă gândesc tot mai mult să-mi iau un job serios: ceva window-cleaner, janitor sau ajutor de bucătar, că am auzit că ăştia câştigă mai bine decât un “ziarist” de la JSR. Sau, de ce nu, să mă întorc la Cesiro… În plus banii câştigaţi în Germania trebuiau să acopere costurile cu amenajarea căsuţei mele de la ţară, moştenită de la bunicu’ (o să pun într-o zi poze cu ce am reuşit să amenajez până acum pe-acolo), însă deja mai mult de jumătate din ei s-au dus pe “completarea” “lefii” de la JSR ca să nu mor, dracului, de foame sau de sete (berea, berea mă usucă la buzunare ), iar cu restul abia dacă am reuşit să fac un sfert din ce mi-am propus pentru acest an. Acuma e clar că n-o să-mi mai ajungă banii să-mi trag instalaţia de apă în casă şi să mă pot muta cu totul acolo din iarna asta…

Dar cel mai nasol e când ies cu băieţii la o bere şi când se matolesc fac mişto de mine şi de salariul meu şi îmi zic că-s cel mai mare fraier din lume pentru că continui la JSR pentru 300 lei pe lună… Iar eu tac şi înghit şi încerc să schimb subiectul. Dar stau câteodată şi mă întreb dacă nu cumva au dreptate… Aşa-i că-s prost? Cum adică “mă întreb dacă nu cumva au dreptate”? Păi nu e evident? Îmi mai şi imaginez câte-o scenă de genul “prima întâlnire cu o fată” în care mă întreabă aia că care (cacofonie intenţionată) e venitul meu lunar. Şi eu ce să-i răspund? “Suficient de bun cât să-ţi plăteşti singură sucul şi şaorma aia pe care ai comandat-o fără să mă întrebi”? Aş fi penibil pe alocuri, cum îmi zice un prieten de-al meu când se îmbată…

Aoleu, dar ce fac eu aici? Doar nu mă plâng de propria mea prostie… după modelul “prostul nu e prost destul dacă nu e şi… calic”…

Numa’ bine!

Chifteluţe din burtă de vită (acum cu 25% mai puţină burtă şi cu 15% mai puţine ouă)

Haideţi să fim optimişti şi să vedem şi sfertul plin al paharului, nu numai cele trei sferturi goale. Adică, vorba aia, am tot aşteptat reduceri de preţuri la alimente şi servicii, şi iată, Guvernul a venit cu o ofertă specială tentantă, de criză: salariu de bugetar – acum cu 25% mai mic; pensia – acum cu 15% mai puţin! Oferta este valabilă cel puţin 3 ani de-acum încolo şi doar în limita stocului disponibil. Se va da doar câte un salariu, respectiv câte o pensie, ca să ajungă la cât mai multă lume. Cine nu apucă să beneficieze de această ofertă va fi disponibilizat, în cazul bugetarilor, sau va trebui să se mute la subsol, în cazul pensionarilor… Deci, grăbiţi-vă! Vremurile sunt aproape! cum zice şi în Biblie. Iată cum ar putea suna câteva mesaje publicitare în aceste vremuri de restrişte: „Ai un salariu mic de bugetar şi nu ştii cum să te mai descurci cu el? De-acum toate problemele tale au luat sfârşit! Pentru că vei avea altele, mult mai grave! Guvernul îţi ia 25% din povara pe care o reprezintă leafa ta de bugetar!” sau „Ai o pensie mică după ce ţi-ai rupt spinarea 30 de ani în câmpul muncii şi nu ştii cum s-o mai împarţi? Nu-i nimic! Guvernul îţi ia 15% din ea ca să nu te mai încurci în calcule matematice complicate!” sau „25% mai puţin la remuneraţie înseamnă 75% mai multe necazuri! Profită de această ofertă unică!”… şi aşa mai departe. Acuma, lăsând plânsul la o parte, ştiu că mulţi dintre cei afectaţi de aceste tăieri de salarii şi pensii ar vrea la rândul lor să taie şi ei câte ceva, cum ar fi gâturile celor care s-au gândit la aceste măsuri. Eu însă nu sunt aşa de radical şi consider că s-ar fi făcut mai multă economie la buget dacă s-ar fi tăiat de tot salariile şi pensiile absolut tuturor celor care s-au perindat pe la putere, fie ea centrală sau locală, în ăştia 20 de ani de „tâlharocraţie” pentru că incompetenţa şi nesimţirea lor ne-a adus în această situaţie. Şi să traiască bine numa’ din ce-au furat, că, slavă lui Ucigă-l-Toaca, au furat destul…

Acestea fiind zise, haideţi să ne ocupăm de reţeta noastră cea de toate săptămânile şi să visăm cum gătim nişte chifteluţe din burtă de vacă, aşa cum am promis în numărul trecut, în ton cu vremurile, adică cu 25% mai puţină burtă şi cu 15% mai puţine ouă. Cu ocazia asta vom descoperi că burta de vită se foloseşte nu numai pentru a prepara bine cunoscuta ciorbă de burtă folosită îndeobşte pentru tratarea mahmurelilor (ciorbă pe care o recomand şi poporului român care tocmai se trezeşte mahmur după beţia anilor de falsă „creştere economică” bazată pe consum, se pare, de alcool metilic, din-ăla care orbeşte). Dar ciorbă de burtă am mai făcut şi cu alte ocazii la această rubrică. În cartea în care am găsit reţeta de chifteluţe de burtă sunt date cantităţile la ingrediente pentru 60 de porţii. Adică 4 kile de burtă de vită (minus 25%, deci numai 3 kile), o franzelă de un kil, 8 ouă (minus 15%, deci numai 6,8 ouă), 200 grame făină, 300 de grame de ceapă, 100 de grame de usturoi, 100 de grame verdeaţă, 5 grame piper, 50 de grame sare, 800 mililitri ulei şi 5 kile de oase… fără valoare. M-am spart de râs când am văzut în carte expresia „oase fără valoare”. Da’ aşa scrie. Prin urmare tre’ să fim atenţi să nu folosim oase de mumii sau de dinozaur. Eu recomand oase de vită fără valoare… Adică oasele, nu vita… Burta de vită, pe care acum, din fericire, o găsiţi gata tăiată fideluţă şi congelată la orice supermarket, se fierbe îndelung laolaltă cu oasele fără valoare, vreo 4 ceasuri (minus 25%, deci numai 3 ceasuri rele). În vremea asta ceapa se taie mărunt de tot şi se căleşte iar franzela se înmoaie în apă. Eu prefer în lapte. După ce s-au fiert, fâşiile de burtă se dau prin maşina de tocat împreună cu franzela muiată, verdeaţa şi usturoiul, se adaugă ouăle, ceapa călită, sarea şi piperul şi apoi se frământă bine. Din compoziţia rezultată se dau forma chifteluţelor care se trec prin făină şi se prăjesc în ulei încins. Se pot servi calde sau reci, cu garnitură de cartofi natur şi salată, alături de vin roze sau bere neagră. Vă urez vise cu 25% mai plăcute şi un somn cu 15% mai uşor!

BucăTărie de caracter

Meserie! Brăţară de plastic, frate!

La început a fost intenţia! Intenţia mea era să mă fac jandarm când o să fiu mare. Nici nu mai ştiu de ce. Cred că îmi plăcea cum sună. După-aia am vrut să mă fac bucătar când sunt mare. Apoi, iar nu mai ştiu de ce, am vrut să mă fac ziarist. Cred că tot din cauză că-mi plăcea cum sună. Acuma sunt mare, dar numai ca vârstă. Iată ce s-a ales din intenţiile mele:

Jandarm nu s-a putut pentru că cine-a mai văzut jandarm cu ochelari… Cel puţin nu se putea atunci, pe la începutul anilor ’90. Da’ m-am scos cu chestia asta că altfel o luam şi eu pe coajă în mineriadele din ’99, nu? Aşa că după terminarea liceului m-am trezit că-s suplinitor de limba engleză la clasele a VII-a şi a a VIII-a în şcoala generală în care am învăţat şi eu. Tocmai de limba engleză, proba la care am luat cea mai mică notă la bac. Da’ mi-a prins bine că am învăţat engleza împreună cu elevii… Adică mai mult eu, că pe ei îi durea la bască de limba engleză. Iar acum le pare rău…

La cuptorul din secția decor - Cesiro Sighișoara

După ce mi-am satisfăcut patria prin Armata Română, a urmat o perioadă dificilă de şomaj şi muncă la negru cu ziua până când, prin forţa împrejurărilor şi cu ajutorul a 2 kile de cafea (pe care eu le-am plătit dar nu eu le-am oferit pentru că nu-mi place să dau mită) m-am angajat la fabrica de faianţă menaj din Sighişoara, Cesiro pre numele ei, unde am lucrat timp de vreo 8 ani de zile în 3 schimburi, la cuptoarele din decor, la temperaturi de câte 50 de grade uneori, aşa cum se poate vedea şi în poză…

Deşi lucram în 3 schimburi, se pare că aveam destul de mult timp pe care nu aveam cu ce să-l umplu. Aşa că scriam. Pentru că am considerat că până atunci citisem destul. Şi tot scriind de-a-mboulea, într-o bună zi am şi câştigat nişte bani la un concurs organizat prin 2000 de revista Academia Caţavencu care mi-a publicat un text. Aşa m-a remarcat vechea echipă de la Jurnalul Sighişoara Reporter care mi-au oferit posibilitatea să scriu pentru ziarul local, voluntar pentru început. Asta se întâmpla prin 2000. De atunci şi până prin 2006 am avut 2 job-uri: cuptorar - muncitor necalificat la Cesiro SA Sighişoara şi redactor-reporter necalificat la Jurnalul Sighişoara Reporter. Apoi am clacat. Nu mai puteam să le duc pe amândouă, mai ales că m-am şi înscris la Facultatea de jurnalism de al UBB Cluj-Napoca. Aşa că am rămas doar cu job-ul de la Jurnalul Sighişoara Reporter unde am devenit secretar de redacţie, dar am rămas şi reporter şi redactor. A fost cea mai prolifică perioadă a

Interviu cu Miss Univers 2000

mea la ziar. În poza din dreapta, de pildă, tocmai îi luam un interviu lui Miss Univers din anul 2000, o bunăciune din Filipine, venită la Sighişoara să aleagă o Miss Transilvania 2006.

Numai că între timp au început să nu-mi mai ajungă mălaiu’. Cheltuieli mari, risipă multă, bani puţini… Aşa că am încercat şi eu munca prin străinătăţuri. Prima mea ieşire peste hotare: la muncă în

Cu Tatiana și Rose la Hamburg

Germania la tarabe cu cârnaţi, fripturi şi alte alimente scumpe pe la noi. Iacătă-mă-s în poză cu colegele de muncă venite tocmai din Brazilia…

Mi-a plăcut în Germania, mai ales banii pe care-i câştigam acolo. Aşa că m-am dus şi în următorii 2 ani, respectiv în 2008 şi 2009, dar de data asta în agricultură, mai precis pomicultură, unde am învăţat să fac freza merilor ca atunci când înfloresc să fie frumoşi şi să facă mere faine şi bio…

Frizer de pomi

Problema e că fiind plecat câte 3 luni pe an s-a cam rupt legătura cu  ziarul, mai ales că nici

eu nu mi-am mai dat interesul fiind mai degrabă cu gândul la banii de “dincolo”. Aşa că acum, pentru a-mi rotunji veniturile ce le obţin(eam) de la ziar, care între timp, mulţumită crizei, s-au diminuat drastic, mi-am mai luat un job: recepţioner şi barman la Burg Hostel în Sighişoara. De la job-ul ăsta încă n-am poză, că lucrez acolo de numai trei săptămâni.

Aşa că iată-mă ajuns acum în situaţia din 2000-2006, când aveam 2 job-uri. Parcă totul e ca un fel de spirală: pare că ajung de unde am plecat, doar că pe o treaptă mai sus… Sau mai jos?…

Numa’ bine!