Pe mine mă intrigă reclamele la bănci pe care le văd mai nou la televizor. Dacă până mai acum câteva luni, dacă te luai după ele, aşa era de uşor să-ţi tragi un credit astfel că o grămadă de români s-au trezit datori şi la câte 10 bănci, acuma reclamele îi îndeamnă pe ăilanţi români, puţini, care n-au credite, dar le mucegăiesc banii la saltea, să-i depună dracului odată în bănci că uite, acuma se dau dobânzi astronomice de vin şi extratereştrii să-şi depună valuta lor în băncile româneşti. Sau cel puţin aşa susţine reclama la o bancă a cărei dobândă, ca să fie văzută din cosmos, a fost ştanţată în lanul de grâu încă necopt a vreunui ţăran de pe la noi stricându-i recolta tocmai acum, pe criza asta.
Şi acum să ne imaginăm că eu aş fi extraterestru (poate chiar sunt) care tocmai am vândut la suprapreţ câteva planete pe care le aveam pe persoană fizică (în galaxia mea încă n-a ajuns criza imobiliară) şi în urma tranzacţiei m-am ales cu nişte miliarde de ţepe… Aşa se numeşte moneda care circulă în galaxia mea… Şi, ca să nu ţin ţepele astea la saltea, vreau să le depun într-o bancă de la care să obţin şi o dobândă avantajoasă. După ce caut în zadar prin tot Universul, prin telescopul meu ultraperformant văd că pe Terra într-un loc căreia localnicii îi spun România, o bancă oferă o dobândă tentantă. Super! îmi zic eu suidu-mă la joystick-ul farfuriei mele zburătoare, ultimul răcnet, cu vid condiţionat, dispozitiv anti-imponderabilitate, ce prinde viteza lumini într-o juma’ de milisecundă. Şi zbor repede către Terra. Când ajung în România îmi bulesc extra-planetarele farfuriei zburătoare prin găurile negre de prin spaţiul mioriticosmic în timp ce mă fugăreau nişte MIG-uri care însă au renunţat brusc la urmărire iar piloţii lor s-au catapultat. Nu-i bai! Merită efortul. La dobânda pe care o s-o obţin pot să-mi iau o flotă întreagă de farfurii zburătoare de lux de să moară de poticală toţi cocalarii cu care mă întrec în raliuri ilegale prin câmpurile de asteroizi, dându-le cu flit poliţiştilor interstelari ce şi-au tras castroane zburătoare cam împiedicate cu 70.000 de ţepe bucata. Ajung în cele din urmă cu bine la banca cu pricina şi întreb dacă e pe bune dobânda aia. Sigur că e, îmi spune funcţionarul cu un aer de superioritate. Atunci scot pe birou servietele în care erau frumos stivuite miliardele de ţepe. Conţopistul se uită mirat la ele şi zice că nu-i bine. Trebuie să le schimb în moneda locală căreia ei îi spun leu. OK, zic eu, dar care-i cursul de schimb? Câti lei pot lua pe o ţeapă? Nu ştia, dar îmi zice să întreb pe la partide că ei se pricep. Halal bancă! Mă duc la partidele alea de pe la ei. Acolo, ce să vezi! Au râs ăia de mine de să moară, nu altceva. Păi vin eu să le vând ţepe când ei aveau depozitele pline? Mi-au spus că, întradevăr, ţepele se trec bine în România, mai ales o dată la 4 ani, şi că o singură ţeapă poate ajunge şi la câteva miliarde de lei. Însă nu ei sunt cei care le plătesc, ci alţii pe care ei îi numeau „fraieri”. Mi-au mai zis că pe toate ţepele mele îmi dau un leu. Mi s-a părut o neobrăzare. Adică le iau de la mine pe toate cu un leu şi ei le dă la „fraieri” cu miliarde de lei bucata. Mi-am luat ţepele şi am plecat urgent înapoi în galaxia mea de unde am cumpărat o cometă cu gândul să le-o trimit cadou ţeparilor ălora de pe planeta aia minusculă şi plină de „fraieri”…
ŢeApa sâmbetei
