Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for Octombrie 2008

Mititei româneşti (sau mici, mai pe româneşte)

Posted by ditzacontra pe 31 Octombrie 2008

“Acuma, mai dă-o dracului!” veţi zice probabil. “Doar n-om fi chiar aşa de îngrămădiţi încât să nu ştim să facem mici! Ce român e ăla care n-a încins o dată în viaţa lui grătaru’ pe extravilanu’ patriei contribuind din plin la încălzirea globală pentru a-şi prăji mititeii şi a lăsa în urma lui tone de gunoaie? N-ai găsit altă reţetă?” Adevăru-i că mă tenta să vă recomand săptămâna asta nişte chifteluţe din burtă de vacă din cartea aia de care v-am tot vorbit numerele trecute, dar o s-o las pe săptămâna viitoare pentru că acum, după ce m-am întors din (mult prea) scurta mea vizită prin Olanda mi s-a făcut dor de nişte mici cu bere. Însă staţi liniştiţi: n-o să vă învăţ aici cum să prăjiţi micii pe grătar sau pe grill, ci cum să-i preparaţi. Pentru că, zic eu, oricine se poate duce la mega-hyper-super market să-şi ia o tavă cu mici congelaţi, gata preparaţi care naiba ştie ce toxine conţin. Pe când dacă-i faci cu mâna ta ai o satisfacţie în plus. Adică în prepararea lor stă tot farmecul… Părerea mea! Se zice că mititeii sau micii au fost inventaţi pe actualul teritoriu al României, mai precis în Bucureşti, relativ recent, pe la începutul secolului XIX când un negustor (nu neapărat român) care vindea cârnaţi prăjiţi la o tarabă (un soi de fast-food din acele vremuri) s-a trezit că a rămas fără maţul în care punea amestecul de cărnuri şi mirodenii. Pentru că lumea stătea la coadă şi începea să vocifereze să se dea numai câte unul să ajungă la toată lumea, negustorul s-a gândit că ce-ar fi dacă ar pune amestecul direct pe vatră, fără a-l mai trece prin maţ (că doar nu mai avea). Ce se putea întâmpla? Se putea ca toată carnea să se desfacă şi să se împrăştie pe vatră. Ei bine, nu s-a îmtâmplat asta pentru că seul din carnea de oaie a ţinut tocătura închegată. Şi aşa se zice că au luat naştere mititeii româneşti deveniţi între timp foarte populari. Eu nu bag mâna în foc că s-a întâmplat chiar aşa, în schimb pe loc aş încinge un grătar pentru a-mi frige proprii mititei. Drept pentru care o să dau o fugă până la măcelărie de unde o să iau carne macră de vită şi de oaie, câte o juma’ de kil din fiecare. Îmi mai trebuie vreo 50 de grame de usturoi, un ardei iute, 3 grame de piper, 5 grame de praf de cimbru, 5 grame de mirodenii pentru cârnaţi, 100 de grame de zeamă de oase, 25 grame de sare şi 15 grame de bicarbonat. Cele două feluri de carne le tai fâşii şi le trec prin maşina de tocat cu sită deasă. Apoi amestec tocătura cu sare şi piper şi o frământ bine. Dup-aia fac un gol la mijlocul grămezii de carne tocată în care pun bicarbonatul, usturoiul pisat, praful de cimbru şi mirodeniile pentru cârnaţi (găsiţi mirodenii de-astea la orice magazin, dar nu mai sunt ca pe vremuri) şi peste torn apoi zeamă de oase fierbinte în care a fiert şi ardeiul iute pisat. Frământ apoi din nou până se leagă carnea după care o las la “odihnit” la frigider timp de 24-30 de ore. După asta cam ştie toată lumea cum se porcedează: se cumpără câteva lăzi de bere, se ia familia, se merge la iarbă verde, se încinge focul cu lemne din fondul forestier al ţării sau cu cărbuni din bocşele ilegale de prin-prejurul Sighişoarei, şi până se face jarul se rulează între palme pasta de mici pentru a-i da forma arhi-cunoscută. După ce se îndoapă toată lumea cu mici cu muştar şi cu garnitură de cartofi prăjiţi şi bere cât cuprinde, musai ca la plecare gunoaiele să rămână pe loc, ca în imaginea alăturată. Altfel generaţiile care vor urma după noi, dacă vor mai urma, n-o să aibă de unde să ştie că pe aceste meleaguri au trăit români şi iar o să se trezească cu venetici care să spună că ei au fost primii p-aci…

NiMicul românesc

Reclame

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Iluzii şi (in)certitudini

Posted by ditzacontra pe 31 Octombrie 2008

Întotdeauna am recunoscut faptul că pe vremea când eram mai tânăr eram de o naivitate vecină cu prostia. Aşa eram de prost încât aproape consideram naivitatea drept o virtute. Bine, nici acuma nu-s mai breaz. Doar că încep parcă să văd altfel lumea, ţara şi oraşul în care trăiesc. Şi nu pentru că ar trebui să-mi schimb ochelarii. De pildă, când eram mai tânăr nu credeam că există politicieni rău intenţionaţi, ci doar, eventual, nepricepuţi. Credeam că democraţia înseamnă realmente că puterea e în mâna poporului care-şi deleagă reprezentanţii în instituţiile statului şi că şi democraţia aclimatizată în România va ajunge să dea roade bune într-un final, doar că trebuia să ne (re)obişnuim cu ea, că Justiţia este într-adevăr o putere în stat, neaservită politic, şi că face dreptate indiferent de statulul social al părţilor etc. Multe bazaconii mai credeam eu pe vremuri. Acum, după o trezire bruscă la realitate, încă cu ochii cârpiţi după „somnul raţiunii”, am căzut în extrema cealaltă.

Am ajuns să văd democraţia, ca de altfel orice altă orânduire politică, drept o formă de jaf legalizată şi legiferată a celor care deţin politic şi financiar frâiele puterii în contra avuţiei publice şi private. Istoria a demonstrat că se poate trăi cu asta. La urma urmelor oamenii s-au furat unii pe alţii şi şi-au dat în cap unii altora încă de la Cain şi Abel încoace, şi se fură într-un fel sau altul peste tot în lume, chiar şi în cele mai „tradiţionale” democraţii. Însă la noi jaful e la drumul mare şi în văzul lumii. Adică, furaţi, bă, fire-aţi ai dracu’ de nesătui şi sta-v-ar în gât! Furaţi, dacă la altceva nu vă pricepeţi! Da’ faceţi-o, vorba aia, mai cu simţ de răspundere şi mai cu fereală, ce naiba!

Desigur, poporul, „deţinătorul puterii” într-o democraţie, dacă ar fi deranjat de tupeul bandiţilor, ar putea încerca să schimbe această stare de lucruri având la îndemână instrumentul votului sau protestele de masă. Însă în primul rând cine mai crede că poporul „deţine puterea” într-o democraţie, mai ales în cea românească, e mai pro… mai naiv decât am fost eu. În al doilea rând, prin vot, pe oricine-ai pune în locul ălora pe care i-ai dat jos, te vor trage în piept cam la fel, dar poate că mai subtil. În al treilea rând istoria ne-a învăţat că singurul lucru care scoate gloata în stradă este foamea. Dacă marea majoritate a oamenilor care formează poporul are ce băga sub nas, îl cam doare la bască cine-l conduce şi cine şi cum îl fură. Marile răscoale şi revoluţii din istorie au drept cauză comună foamea gloatei. Cel mai recent şi proxim exemplu este, hm, Revoluţia din 89. Dacă bătrânu’ Ceauşescu nu punea poporul la regim poate mai trăia şi acum (chiar dacă nu ca şef de stat, că nu permitea evoluţia noii ordini mondiale), cu o pensie frumuşică de la buget, cu gardă de la SPP, şi putea să-şi revendice şi palatele şi vilele risipite prin ţară. De aceste mişcări ale maselor s-au folosit cei care au pus în practică, experimental sau nu, diverse forme de guvernământ. Unii au fost mânaţi de intenţii nobile, de pildă cei ce s-au folosit de mişcările maselor de la Revoluţia franceză, dar deraiajele ideologice au condus la o serie de tragedii care au culminat cu un nou regim absolutist, al lui Napoleon, dar mai pe placul poporului. Alţii s-au folosit de foamea gloatei doar pentru a ajunge la putere ca apoi să subjuge poporul poate mai rău decât au făcut-o înaintaşii… Şi aşa mai departe. Ideea e că dacă se găsesc fraieri care să lupte pe căi „democratice” pentru „binele obştesc, pentru dreptate, pentru libertate” şi alte iluzii d-astea, în timp ce poporul este ocupat cu rosul osciorului aruncat în scârbă de cei de la putere, o să cam ia ţeapă pentru că puţini o să le bage în seamă eforturile chiar dacă ajung să fie martirizaţi.

În ce priveşte „omul politic” român, el se conduce în relaţia cu alegătorii după principiul lansat de alt „mare caracter” istoric de pe la noi: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu pre voi. Şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi. Şi de mi se va scula, pre mulţi am să vă regulez şi eu!”

Tot ce poţi face în aceste condiţii ca „luptător pentru dreptate, bine oştesc, bla-bla-bla…” este să-i înjuri în speranţa că mai au o brumă de bun simţ şi măcar roşesc la auzul imprecaţiilor. Însă înainte de a înjura asigură-te că eşti cu impozitele şi taxele la zi…

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Aş da crize de la mineee!!!…

Posted by ditzacontra pe 31 Octombrie 2008

A început de astă vară să cadă câte-o bursă. Acum s-a precipitat. Astfel că putem spune că toamna asta se numără crizele deşi încă nu s-au copt toate. Dar în acest an se anunţă o recoltă record la hectarul de planetă cultivat cu crize mulţumită efortului bancherilor şi industriaşilor căruia i s-a adăugat sprijinul guvernelor. Crizelor mondiale cultivate şi aclimatizate cu succes şi în România, cum ar fi criza încălzirii globale, criza alimentară, criza energetică sau criza financiară, li s-au adăugat crizele autohtone care deja au un mare succes la consumatorii români de vreo 19 ani încoace: criza salariilor exagerat de mari de prin agenţiile guvernamentale, criza salariilor exagerat de mici din învăţământ şi sănătate, criza medicamentelor, criza autostrăzilor, criza promisiunilor electorale fără acoperire, criza politică, criza de oameni care să fie în stare să conducă ţara asta fără să fure precum şi alte crize.

De departe cea mai productivă se anunţă a fi criza financiară mondială unde deja cotaţiile bursiere au ajuns aşa de jos, mai jos chiar decât asfaltul de pe care gunoierii ar trebui să-i răzuie pe bancherii care ar fi trebuit să se arunce din turnurile lor odată cu căderea cotaţiilor. Însă din păcate nu s-a întâmplat la fel ca la criza din anii ’30 când cădeau bancherii din zgârie-nori ca frunzele din chiparoşi, pentru că acum s-au implicat guvernele ca să-i salveze, udând criza la rădăcină cu banii publici.

 

Criza(ntema) de aur

Posted in Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , , | Leave a Comment »