Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for Noiembrie 2008

Pilaf afrodiziac

Posted by ditzacontra pe 26 Noiembrie 2008

Navigam deunăzi pe oceanul web cu ajutorul vântului prielnic din server în căutarea unei reţete culinare de post pe care să v-o recomand în această săptămână, după ce săptămâna trecută ne-am răsfăţat cu pulpe de pui în sos de bere. Şi cum navigam eu aşa liniştit, mai împins de vântul din server, mai vâslind cu mouse-ul, surd la cântecul înşelător al sirenelor ce mă îmbiau ispititor să acostez pe site-urile xxx, eşuez fără să bag de seamă pe un site care-mi spunea că are ceea ce eu căutam: reţete culinare de post. Şi într-adevăr, găsesc din belşug astfel de reţete, însă cea de faţă mi-a atras în mod special atenţia pentru că, zic eu, nu prea are ce căuta în mijlocul celorlalte reţete de post. Pilaful ăsta afrodiziac, cum se cheamă el, nu conţine ingrediente de origine animală, însă, dacă e să ne luăm după denumirea preparatului, consumarea lui ar avea ca efect, pe lângă potolirea foamei, creşterea apetitului sexual. Ori, se ştie, în perioada postului trebuie să te abţii nu numai de la a te înfrupta cu mâncăruri de dulce, ci şi de la a… păcătui cu persoane de sex opus, dar mai ales de acelaşi sex. De ce vă recomand totuşi acest pilaf, acum în mijlocul postului? Luaţi-l ca pe un test: consumaţi acest pilaf afrodiziac de post, după care vedeţi dacă rezistaţi ispitei de a păcătui. Dacă rezistaţi până după post, meritaţi un loc în paradis. Pentru pilaful afrodiziac aveţi nevoie, în afară de multă stăpânire de sine, de o ceşcuţă jumate de orez, 2 cepe mari, 3 morcovi, un păstârnac, 3 rădăcini de pătrunjel, 10 ardei graşi, 3 roşii, o juma’ de ceşcuţă cu miez de nucă, 3 linguri cu ulei, sare şi piper după gust. După cum vedeţi ingrediente total inofensive, cu excepţia morcovilor poate. Deci nu văd ce anume ar putea face ca din combinaţia lor să rezulte o chestie afrodiziacă. Dar, mă rog, să trecem la treabă: Legumele şi zazavatul le tăiaţi mărunt. Folosiţi însă doar doi ardei graşi. Restul rămân pentru umplut… Ştiu ce-o să ziceţi acum: Ardei umpluţi am avut în urmă cu 2 săptămâni. Aşa e, seamănă cu ardeii umpluţi de post, dar nu sunt. Cel puţin după denumire… Deci, aţi tăiat mărunt legumele şi zarzavatul, acuma trebuie date la călit într-o cratiţă în ulei încins. Când s-au înmuiat suficient, adăugaţi orezul peste ele laolaltă cu 3 ceşti cu apă fierbinte. Potriviţi de sare şi piper, mai adăugaţi şi miezul de nucă tăiat în bucăţele mici, apoi introduceţi vasul în cuptor, la foc mic, până când orezul se umflă suficient. Între timp, taiaţi căpăcele la restul de ardei, fix cum aţi făcut în urmă cu 2 săptămâni, îi curăţaţi de seminţe şi îi spălaţi. După ce s-au scurs bine de apă, se umplu cu pilaful şi se ornează cu pătrunjel verde. Şi iată pilaful afrodiziac gata. Habar n-am de ce îi spune pilaf. Ăştia-s ardei umpluţi toată ziua! Mai rămâne acum să îi testaţi proprietăţile afrodiziace despre care eu am serioase îndoieli. Acum chiar am devenit curios de-aia mă grăbesc acasă să prepar pilaful ăsta de afrodiziac de post… Ne vedem săptămâna viitoare!

AfrodiziAcul în carul cu fân

Anunțuri

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Marea lehamite

Posted by ditzacontra pe 26 Noiembrie 2008

În urmă cu vreo 10 ani un politician adevărat, poate ultimul, Nicolae Cerveni, a spus un lucru care la acea vreme m-a şocat. Nu pot să-l citez decât din memorie pentru că n-am mai găsit declaraţia aceea nicăieri. Deci Cerveni a spus ceva de genul: votul universal e o imensă tâmpenie pentru că prin intermediul acestuia ajung la putere indivizi la fel de pricepuţi în manipularea maselor pe cât sunt de pricepuţi în a-şi atinge propriile interese prin orice mijloace. Prin scrutinul universal, votul a o mie de oameni cu discernământ, care ştiu să-i „citească” pe cei care candidează şi ştiu să-l aleagă pe cel „valabil”, inclusiv pentru marea masă, este anulat de votul a un milion de proşti (sau inconştienţi, ca să fiu mai politicos) uşor de manipulat, chiar şi numai prin vorbe, nu numai prin pomeni electorale. La acea vreme am considerat această afirmaţie ca profund nedemocratică. Între timp Nicolae Cerveni a trecut la cele veşnice, dar cuvintele lui s-au adeverit. De fapt au fost adevărate tot timpul, doar că am refuzat să văd acest lucru orbit fiind de falsa „strălucire” a democraţiei, o orâduire la fel de falimentară precum cele anterioare. Deşi principiile ei sunt OK, omul în general, şi românul în special, încă nu e copt pentru a „beneficia” de democraţie.

În România, urmarea scrutinului universal a fost pătrunderea în politică a tot felul de impostori, ipocriţi, incapabili şi infractori, care au erodat până la eliminare, încrederea populaţiei în politicieni. O zicală spune că cel mai înţelept cedează, sau, cum e tradusă într-o lege al lui Murphy: Nu te contrazice niciodată cu un prost pentru că rişti să nu se mai facă diferenţa dintre tine şi el. Aşa că cei mai înţelepţi s-au retras, nu numai din politica mioritică, ci şi din patria mumă, lăsând loculul lichelelelor. Acum este cam târziu pentru meritocraţie întrucât în tot acest timp profitorii votului universal şi-au făcut deja o masă de manevră în vreme ce elitele s-au retras scârbite pe fondul lehamitei naţionale.

În Sighişoara sunt o grămadă de probleme care îşi aşteaptă, de prea mult timp deja, rezolvarea. Şi aici mă refer în special la cele de natură socială cum ar fi problema locuinţelor devenită foarte acută între timp, sau de natură economică, mai ales în contextul crizei economice care deja a lovit dramatic şi industria oraşului. Ca să nu mai vorbim de problemele de mediu sau de protejare şi conservare a sitului UNESCO de care ar fi trebuit să avem grijă. Însă Sighişoara a fost, cum se spune în romanele de amor, sedusă şi abandonată, rămând doar cu declaraţiile de dragoste libidinoase făcute de cei ce, în calitate de miniştri şi/ parlamentari, ne-au călcat oraşul. Cea mai mare parte a acestor probleme ar fi putut fi rezolvate în aceşti 19 ani de „democraţie” dacă exista un minim interes şi o minimă competenţă din partea celor trimişi în Parlament să ofere cadrul legislativ clar şi la obiect. Pentru că, cel puţin în ultimii ani, nu s-a mai putut invoca lipsa banilor, ci doar incapacitatea de a fi atraşi şi cheltuiţi gospodăreşte. În schimb însă aceste probleme s-au cronicizat pe fondul disputelor politice puerile, a incapacităţii guvernanţilor de a controla ceea ce se întâmplă în instituţiile statului în vreme ce aşa-numiţii „băieţi deştepţi” profită de cecitatea Justiţiei şi de legile, de cele mai multe ori stupide, absurde şi imposibil de respectat fără a încălca alte legi, cu care parlamentarii au „înzestrat-o”.

Spuneam după alegerile de acum 4 ani, plin de speranţă, că de-acum gata: românii nu mai pot şi nu mai trebuie să sufere alte dezamăgiri, că s-a terminat cu scuzele penibile şi cu invocarea „grelei moşteniri” şi alte texte de-astea de adormit vigilenţa electoratului, că de-acum trimişii în Parlament, indiferent de culoarea politică, musai să pună osul la treabă împreună pentru a scoate ţara din marasm, fie el economic, social, moral, politic. Uite că m-am înşelat: s-a demostrat ştiinţific, dacă vreţi, că românii pot fi şi mai dezamăgiţi de clasa politică decât au fost în urmă cu 4 ani. De fapt nu mai e vorba de dezamăgire, ci de cel mai vizibil dezgust care pe foarte mulţi alegători îi va ţine acasă în duminica alegerilor. Şi nu cred că electoratul român este din cale afară de pretenţios. Din contră, în aceşti 19 ani a dat dovadă de o indulgenţă care i-a adus numai deservicii. Astfel că acum, în pragul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, românii par a fi mai dezbinaţi decât oricând. Însă dezbinarea e între alegători pe de o parte, şi clasa politică pe de cealaltă parte. Lehamitea e prea mare după principiul „Ia, mai dă-i în mă-sa şi pe ăşţia! Noi ne vedem de ale noastre, ei să-şi vadă de furtişagul lor cum or şti!” iar cei vinovaţi nu dau semne că se simt responsabili pentru această situaţie.

Cei care după 30 noiembrie vor ajunge în Parlament vor trebui să demonstreze că chiar vor să-i reprezinte pe români acolo, că chiar lucrează pentru ei şi, mai ales, că chiar sunt în stare s-o facă aşa cum se cuvine. Pentru că altfel, nu ştiu ce ar putea urma după dezgust…

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Pulpe de pui în sos de bere

Posted by ditzacontra pe 21 Noiembrie 2008

Weekend-ul trecut l-am petrecut la un prieten în Braşov. Acolo, la un pub meseriaş am avut ocazia să servesc un cocteil de bere căruia îi spune „o blondă + o brună”… Adică visul oricărui bărbat să le… consume pe amândouă în acelaşi timp. Pare o chestie destul de complicată pentru un bărbat mai timid, cum sunt eu, să obţină o aşa combinaţie ispititoare între savoarea şi feminitatea inefabilă a blondei şi frumuseţea inteligentă şi carisma puţin aspră a brunei. Însă cei de la pub-ul acela din Braşov fac ca totul să fie foarte simplu şi ţi le-aduc pe amândouă într-un pahar. Mai întâi o săruţi tandru pe cea brună pentru că ea e deasupra. Apoi imediat se amestecă în acest menage-a-trois şi blonda care e dedesubt, geloasă pe bruna care obţine întotdeauna primul sărut… Dar până la urmă cele două se împacă şi împreună îţi oferă clipe de neuitat în compania lor, astfel încât să te întorci la ele iar şi iar…

Aoleo! Ce fac eu aici? Parcă era vorba să recomand o reţetă culinară… Asta o să şi fac în cele ce urmează iar introducerea pe care am făcut-o are legătură cu ceea ce vom găti săptămâna asta. Pentru că mie îmi place să mă complic, am găsit o metodă mai complicată de a consuma o blondă şi o brună în acelaşi timp, dar oarecum separat. Ca de-obicei, bruna va avea rolul principal în această poveste. (Blonda nu trebuie să se supere pe mine. Eu o iubesc şi pe ea.)

Pulpele de pui în sos de bere este probabil cel mai simplu de gătit fel de mâncare „complicat”, dacă pot să mă exprim aşa, pe care-l poate găti orice troglodit de burlac înrăit, dependent de bere (cum sunt eu). Duminică pe la 11 dimineaţa vă treziţi încercând să vă daţi seama unde vă aflaţi. După ce constataţi cu uşurare că sunteţi acasă, în pat, mai rămâne să stabiliţi cum dracu’ aţi reuşit să ajungeţi acasă, câte beri aţi băut azi-noapte, dacă nu v-aţi pierdut actele şi telefonul şi dacă mai aveţi bani ca să vă luaţi mâncare pentru prânz. Astea fiind zise, săriţi în bocanci (că oricum aţi dormit îmbrăcat) şi daţi o fugă până la magazinul de la parterul blocului de unde luaţi pe datorie vreo două pulpe de pui, condimente de care găsiţi, o litră de apă minerală (pe care o beţi pe drum la întoarcere), un pachet de ţigări şi două cutii de bere: una blondă şi una brună (nu contează marca dar eu prefer Silva pentru brună şi Ursus pentru blondă)… Ştiu că nu prea vă mai arde de bere după experienţa de azi-noapte, dar vă trebuie la gătit. Reveniţi acasă, luaţi o tigaie în care puneţi ulei sau unt (ce găsiţi la îndemână) şi o puneţi la foc pe aragaz să se încingă niţel. În acest timp frecaţi pulpele de pui cu condimente… Ce-i cu ele? Sunt încă congelate? N-are nimic… Deci le condimentaţi cu prafuri de-alea pentru barbecue de pui şi le puneţi în tigaie la foc mic. Le lăsaţi aşa vreo juma’ de oră să se dezgheţe şi să se rumenească frumos întorcându-le pe o parte şi pe alta. Când pulpele sunt rumene turnaţi peste ele cutia de bere brună… Nu chiar toată. O gură puteţi să o beţi că n-are nimic… Lăsaţi pulpele să fiarbă în bere întorcându-le pe o parte şi pe alta şi înţepându-le cu furculiţa să se pătrundă bine, până când berea scade aproape de tot. În acest timp curăţaţi nişte cartofi pe care îi prăjiţi sau îi faceţi natur, cum vă e mai la îndemână. Cum vă daţi seama că sunt gata pulpele? Când berea a scăzut de tot iar pe pulpe s-a depus o pojghiţă brună. Ăla e malţul din bere care-i dă cărnii de pasăre un gust nemaipomenit de bun iar carnea vi se va topi în gură în timp ce o serviţi cu cartofi prăjiţi şi cu o bere blondă băută direct din cutie. După aceea, fiind duminică, luaţi perna în braţe, telecomanda în mână şi puteţi moţăi la televizor toată după-masa… Duminică plăcută!

Bere la (pro)ţap

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: | Leave a Comment »

ProMisiune imposibilă

Posted by ditzacontra pe 21 Noiembrie 2008

Perioada de dinaintea campaniei electorale pentru alegerile uninominale se poate descrie ca un soi de „mercato” din fotbal, când echipele sunt primenite înaintea începerii unui nou campionat. La fel şi înaintea campaniei electorale: s-au făcut transferuri de la un partid la altul a candidaţilor care s-au dovedit „eficienţi”, nu neapărat în activitatea parlamentară, cât mai ales în strângerea de voturi; s-au făcut achiziţii ale unor personaje din mediul de afaceri dar şi din showbiz care ar avea „potenţial”, tot în strângerea de voturi. Pentru că pe nici un şef de partid nu interesează dacă cei împinşi înainte au sau nu capacitatea de a reprezenta aşa cum se cuvine în Parlament pe cei care i-au votat. Aceştia trebuie să joace aşa cum le ordonă antrenorul (şeful de partid) şi să strângă suficient de multe puncte (voturi) pentru a accede în faza superioară a competiţiei (adică în Parlament). Unde, la fel, vor juca după indicaţiile şefului de partid şi a cercurilor de interese care se află în spatele acestora şi care, prin banii lor, i-au ajutat să ajungă acolo. Ca în orice competiţie de pe la noi, se fac şi blaturi şi se „trântesc” rezultate, de cele mai multe ori în defavoarea alegătorilor.

Anul acesta, fiind vorba de alegeri uninominale, se tot bate monedă pe faptul că acestea vor duce la primenirea clasei politice pentru că acum vor fi votaţi oamenii, iar nu partidul. O iluzie deşartă. Aceşti aşa-zişi „oameni noi” care se pregătesc să intre în Parlament n-au stat cu mâinile în sân în ultimii ani, ci au fost bine antrenaţi cât au fost pe băncile de rezerve ale partidelor, reprezentând eşalonul doi, cei care vor duce mai departe politica partidului, spre acelaşi ţel, dar cu mijloace diferite şi eventual mai subtile. Deşi par mai tentante, promisiunile pe care aceştia ni le fac în această campanie electorală n-au valoare mai mare decât cele ce ne-au fost făcute în campaniile electorale anterioare. Nici măcar prin faptul că de-acum ai reprezentantul tău pe care poţi să-l iei la întrebări dacă nu şi-a îndeplinit acele promisiuni. O să-ţi răspundă: „păi, ştiţi, eu am vrut, dar nu m-au lăsat adversarii care s-au dovedit a fi mai puternici decât m-am aşteptat” şi alte bla-bla-uri de-astea, pentru că întotdeauna celălalt este de vină. Şi astfel, ca şi până acum, el o să rămână cu mandatul iar alegătorul cu promisiunile.

Şi apropo de promisiuni, eu am impresia că aceşti candidaţi care ne îmbie cu promisiuni despre care orice prost îşi dă seama că sunt fără acoperire după experienţa celor 20 de ani de democraţie Made in Romania, chiar cred cu toată fiinţa lor că ceea ce spun şi fac este nu numai adevărat, ci şi extrem de benefic pentru comunitate. Altfel nu-mi explic convingerea şi nonşalanţa, contagioasă pentru cei nevaccinaţi împotriva minciunilor, cu care le debitează şi lipsa de modestie cu care se auto-declară salvatori şi ocrotitori ai bunăstării comunităţii. Ori sunt nişte (infr)actori super-talentaţi care aspiră la Oscarul din politică care ar fi un mandat de parlamentar, ca apoi să fie loviţi de amnezia post-electorală, boală incurabilă dar nu şi mortală din păcate. Ca apoi să-i vezi pe la televizor lăcrimând pe umărul electoratului că ce grea e viaţa de parlamentar şi cum trebuie ei să împace şi capra (cercurile de interese) şi varza (poporul), de când îi auzi te-apucă sila. Păi, băi, candidatule, dacă e aşa de grea politica, de dracu’ te mai bagi? Ai zice că pomana electorală ar trebui să fie oferită după campanie de către cei care au obţinut mandatul, ca să poţi vărsa o picătură de vin în memoria candidatului şi să suspini: „Săracul! A fost un candidat tare cumsecade! Să-i fie somnul uşor în Parlament şi să-l ierte electoratul pentru toate tâmpeniile!”

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Nici pe lumea cealaltă n-o să scăpăm de criză!

Posted by ditzacontra pe 21 Noiembrie 2008

Ca de obicei nu sunt în stare să-mi ţin promisiunea ce am făcut-o acum vreo 2 săptămâni, aceea de a nu mai scrie la rubrica asta despre criza financiară. Aşa că iată, scriu din nou, cu riscul de a demonetiza subiectul şi a-l arunca în derizoriu mai mult decât o fac adevăraţii analişti de piaţă. Însă au apărut unele elemente noi pe care le-am auzit din surse nu foarte sigure, una dintre ele fiind propria imaginaţie, potrivit cărora criza ar fi depăşit deja faza globală, pământească, lovind în plin şi activităţile specifice sferelor înalte, cereşti, sau ale tenebrelor infernului.

Aşa, de pildă, se zice că o bună parte a paradisului a fost pusă sub sechestru şi riscă să intre în posesia unor bănci. Principala cauză ar fi faptul că administratorii paradisului, naivi cum sunt ei, au contractat nişte credite destul de consistente pentru extinderea spaţiilor destinate sufletelor neprihănite şi reabilitarea scărilor rulante care suie spre paradis şi care, învechite fiind, se tot blocau şi îşi prindeau îngerii aripile în ele. În condiţiile în care între timp dobânzile la creditele respective s-au triplat, investiţia s-a dovedit a fi şi inutilă şi nerentabilă pentru că tot mai puţine suflete sunt primite în paradis datorită criteriilor de selecţie mult prea dure pentru lumea în care trăim. Ca urmare paradisul a intrat în incapacitate de plată iar firmele româneşti care executau lucrările, confruntate şi ele cu lipsa de personal, au reziliat contractele lăsând treaba nefinalizată. Colac peste pupăză, paradisul riscă să rămână şi fără curentul electric folosit de instalaţiile de iluminat şi aer condiţionat ale paradisului, precum şi pentru trăznetele cu care erau pedepsiţi păcătoşii, datorită facturilor imense rămase neplătite. De asemenea, au rămas pe stoc, nefolosite, miliarde de aure şi aripi pentru sufletele care ar fi trebuit să fie transferate în paradis pentru viaţa veşnică de apoi. Ca urmare, o armată întreagă de avocaţi detaşaţi din infern, s-a pus în slujba creditorilor şi s-au năpustit pentru a obţine bucăţi cât mai mari din paradis. Se zice că dacă pun mâna pe paradis, creditorii intenţionează să evacueze sufletele neprihănite de aici pentru a face loc oamenilor lor care până acum erau trimişi în infern.

Mai mult, cică s-au arătat interesaţi de paradis chiar şi administratorii infernului care se confruntă deja de mult timp cu o lipsă acută de spaţiu pentru sufletele păcătoşilor. Dar nici infernul nu stă mai bine din punct de vedere financiar şi nici o bancă nu-l mai creditează datorită scăderii ratingului. Cea mai mare problemă a lor este consumul exagerat de gaze pentru cazanele cu smoală, cu greu făcând faţă creşterii repetate a preţului gazelor. Chiar şi stocurile de smoală sunt pe terminate. Au avut şi o tentativă de retehnologizare prin achiziţionarea de cazane de mai mici dimensiuni, dar cu un randament superior, pentru dublarea capacităţii de producţie, dar au avut proasta inspiraţie să deruleze tranzacţia printr-o firmă românească, unic importator al cazanelor respective, care le-a tras ţeapă încasând banii fără a livra marfa nici până în ziua de azi. De asemenea, au fost sistate şi lucrările de lărgire a autostrăzii cu un singur sens către infern. Unul din motive este că n-au solicitat acordul de mediu şi acum se confruntă cu un proces în contencios administrativ intentat de organizaţiile ecologiste. Un alt motiv este faptul că firma care a câştigat licitaţia a renunţat la lucrare întrucât a prins în România un contract de mii de ori mai avantajos: preţul kilometrului de autostradă creşte invers proporţional cu lungimea lucrărilor efectuate. Pe scurt, cu cât lucrează mai puţin şi mai prost, cu atât câştigă mai mulţi bani de la stat. În aceste condiţii traficul pe autostrada spre infern a devenit de-a dreptul… infernal, creându-se ambuteiaje de proporţii cosmice spre disperarea celor ce trebuiau să asigure fluidizarea traficului.

Aşadar, situaţia economico-financiară a paradisului şi infernului a ajuns destul de gravă şi nu se întrevede nici o îmbunătăţire în condiţiile în care omul a luat mult prea în serios îndemnul biblic: creşteţi şi proliferaţi şi stăpâniţi şi distrugeţi pământul!

 

Infernul paradit

Posted in Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Blestem

Posted by ditzacontra pe 12 Noiembrie 2008

Religia şi politica au foarte multe lucruri în comun. Aşa se face că din cele mai vechi timpuri cele două „domenii” au strânse legături una cu alta. Dacă există o dilemă în ce priveşte întâietatea apariţiei oului sau a găinii, aceasta se exclude când vine vorba de religie şi politică. În sensul că mai întâi a fost religia, credinţa într-o forţă/fiinţă superioară care a creat lumea şi a stabilit nişte reguli de funcţionare a ei, iar din religie s-a născut politica prin care, în baza unui „drept divin” acordat de forma/fiinţa ce a creat lumea, nişte oameni cu mai mult tupeu decât restul lumii, îşi arogau titlul sau funcţia de executori ai voinţei divinităţii căreia trebuia să i se supună restul omenirii. Între timp, cu foarte mare dificultate, acest „drept divin” a fost înlocuit cu „voinţa poporului” care-şi deleagă puterea, pe care, cică, o deţine (sic!), unor indivizi, presupus calificaţi pentru acest job, putere pe care aceşti indivizi trebuie să o exercite pentru binele şi în numele poporului. Întrucât puterea nu mai este exercitată ca urmare a „dreptului divin”, ci prin „voinţa poporului”, religia a cedat întâietatea politicii în viaţa „reală”, mulţumindu-se cu rolul principal, destul de important încă, din viaţa „spirituală”.

Una dintre cea mai izbitoare asemănări între religie şi politică este însăşi campania electorală, fie ea din România sau de aiurea. În ambele cazuri ţi se promite o viaţă mai bună dacă eşti de partea cui trebuie. Mai precis, orice religie are la bază lupta dintre o „entitate pozitivă” (să-i zicem, divinitate) care a creat lumea şi i-a stabilit regulile de funcţionare, şi o „entitate negativă” (pe care o vom numi în continuare demon) care are o viziune şi atitudine diametral opusă divinităţii referitoare la creaţie şi regulile ei. La mijlocul acestei lupte este omul. Dacă acesta alege să facă voinţa divinităţii, fiind dispus să facă diverse sacrificii, sufletul îi va fi salvat şi va avea o viaţă (veşnică) de apoi plină de… satisfacţii. Însă în nici un caz pe această lume! Cel puţin nu înainte de finalul luptei dintre divinitate şi demon, final în care toate profeţiile nominalizează drept învingătoare divinitatea. Trecem peste faptul că în trecut omul era forţat prin teroare să fie de partea divinităţii de către autointitulaţii reprezentanţi ai acesteia pe pământ (vezi Inchiziţia din evul mediu), şi că astfel de cazuri se mai petrec şi astăzi (fundamentalismul islamic).

La fel e şi în campania electorală din politică: oamenilor li se promite o viaţă mai bună, dar numai după momentul alegerilor şi numai după nişte mari sacrificii generate de greaua moştenire lăsată de predecesori. Diferenţa e că în politică nu ai divinităţi şi demoni impuşi, ca în religie, ci ai candidaţi fabricaţi de industria de PR, care afirmă, toţi despre ei înşişi, că ar fi capabili să salveze bunăstarea poporului, şi toţi despre ceilalţi, că sunt cei care vor distruge această bunăstare.

Până aici, tot ce am arătat, sunt generalităţi cu titlu de (mult prealungă) introducere. De-aici vom încerca să vedem cum se pot folosi „promisiunile” şi „armele” religiei împotriva impostorilor din politica românească, dar nu numai din politică.

Explicam în editorialul precedent că împotriva situaţiei existente în România şi a celor care au adus ţara în situaţia asta, nu prea poţi face mare lucru în afară de a-i înjura cum îţi vine la gură. Însă în România, diverse studii şi sondaje plasează biserica pe primul loc în topul încrederii populaţiei, astfel că, în afară de înjurătură, care ca armă n-are nici un efect întrucât ţintele acestora sunt foarte bine blindate cu veste anti-bun-simţ, o altă „armă” ar putea fi… blestemul. Eu, nefiind un indivit religios, nu prea cred că această „armă” ar fi mai eficientă decât înjurătura. Însă, zic eu, credincioşii care au plasat biserica în topul încrederii populaţiei, fără ca acest lucru să aducă vreun folos în viaţa „reală”, pot face şi ei un pustiu de bine oamenilor care au de suferit de pe urma nesimţiţilor care ne calcă zilnic în picioare, fie ei politicieni – făcători de legi strâmbe, oameni de afaceri corupţi şi lacomi, infractori şi criminali ce zburbă în liberatate etc., şi să-i blesteme regulamentar, poate-poate îi va auzi divinitatea şi va pogorî mânia cerească asupra lor.

Sunt conştient de faptul că nu e bine să blestemi, că rişti ca acestea să se întoarcă împotriva ta. Dar nici să-ţi baţi joc de un întreg popor nu se cade. În plus poporul acesta este deja destul de blestemat, aşa că nu văd cum poate dăuna mai mult un blestem împotriva celor ce l-au blestemat. Mai ştiu şi faptul că biserica propovăduieşte iubirea faţă de aproape, dar şi faţă de duşman. Aceeaşi biserică care nu a ezitat să instige la zdrobirea necredincioşilor şi a vrăjmaşilor care călcau graniţele ţării încărcând istoria patriei de glorioase măceluri…

Aşadar, fie ca cei ce dau legi strâmbe să cadă ei înşişi victime ale acestora, să aibă procese peste procese toată viaţa lor şi să nici nu piardă, dar nici să nu câştige; cei lacomi şi cei îmbogăţiţi ilicit pe seama celor mulţi să-şi trăiască toată viaţa cu frica atroce de a pierde tot ce-au acumulat ca în final să sărăcească la fel ca cel mai sărac dintre pământeni şi să ajungă să-şi dorească moartea şi să nu poată muri; cei ce comit nelegiuiri şi scapă nepedepsiţi de legea pământească să simtă la modul fizic toată viaţa lor suferinţa provocată victimelor lor, înmulţită cu o mie; etc. Astea au fost doar câteva exemple de blesteme…

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Lady Transilvania 2008: Contele Dracula s-a făcut cu o nouă mireasă

Posted by ditzacontra pe 6 Noiembrie 2008

Noua Contesă de Casa Dracula şi totodată deţinătoarea titlului de Lady Transilvania 2008 este o fată frumoasă şi înaltă (o bunăciune, cum ar zice neciopliţii) în vârstă de 20 de ani, din Iaşi, dar care studiază la Tîrgu Mureş, Raluca Eremei pre numele ei, studentă la Universitatea de Artă Teatrală din Tîrgu Mureş. Joi, 30 octombrie, restaurantul Hotelului Denis din Daneş a devenit neîncăpător înghesuindu-se aici, printre localnici, oaspeţi de seamă şi veniţi de peste mări şi ţări, pentru a fi spectatori la marele concurs de frumuseţe menit să-i aştearnă dinainte sângerosului conte o mireasă proaspătă pentru a mai răzbi un an, până la Haloween-ul următor.

Printre cei însărcinaţi să-i aleagă mireasă lui Dracula, adică juriul, s-au numărat primarul Sighişoarei şi a comunei gazdă, Daneş, oameni de afaceri sighişoreni, români şi străini (dacă se pot face asemenea diferenţieri), dar şi pe puţin trei candidaţi la alegerile parlamentare ce bat cu campania la uşa alegătorilor, puşi astfel în situaţia de a alege ei înainte de a fi aleşi…

Prima ediţie a concursului de frumuseţe Lady Transilvania 2008, a aliniat la start 16 concurente, tot una şi mai ales una, nu numai din tăt Ardealu’ dar şi de prin ţara vecină şi pretină, Republica Moldova, fetele de-acolo traversând Prutul pe podul de flori… Concurentele au defilat în faţa asistenţei şi mai ales în faţa juriului, în ţinute de zi, de seară şi, ţinuta preferată a bărbaţilor, în costum de baie. În costum de baie fiind, fetele au avut de trecut şi hopul probei de cultură… generală nu-i putem spune… mai degrabă particulară, pentru că întrebările se refereau strict la istoria Sighişoarei şi, mai nou, a Daneşului. Probabil că organizatorii au ales ca fetele să facă faţă probei de cultură generală aproape dezbrăcate pentru a distrage atenţia juriului de la posibilele poticneli la răspunsurile învăţate pe de rost în perioada de pregătire…

Defilarea fetelor era atent supravegheată de Vlad Ţepeş (The Impaler, cum îi zic englejii) iar între probe au încercat să menţină o atmosferă de petrecere formaţia Classic din Sighişoara şi Jess pe muzica cărora membrii juriului, dar şi spectatorii erau invitaţi să cunoască mai îndeaproape pe concurente… Prin dans, fireşte.

La final Lady Transilvania 2008, Raluca Eremei îşi purta mândră coroniţa de contesă a frumuseţii înşurubată pe cap de preşedinta juriului, Cecilia Hâncu, manager al SC Târnava SA Sighişoara şi ne povestea că deşi a mai participat şi la alte concursuri de acest gen (Miss Târgu Mureş 2008 şi la Miss Model of the World 2008 unde a luat şi premiul Best Talent) nu se aştepta că o să câştige dar că a pornit de la ideea că cel mai important este să plece acasă cu noi prieteni. În ce priveşte întâlnirea cu Colţatu’… pardon, Dracula, Raluca spunea că n-are emoţii, deşi încă nu ştia în ce condiţii îl va întâlni. I s-a făcut cunoştinţă cu contele vineri seara, de Halloween, în catacombele Hotelului Sighişoara după care a urmat ceremonia de înnobilare a fecioarei (?) cu titlul de Contesă de Casa Dracula.

Titlurile de First Lady şi Second Lady le-au revenit Cristinei Ursoi din Chişinău, 23 de ani, absolventă de ASE şi angajată strălucită a unei firme de software moldo-română, respectiv sighişorencei Rucsandra Maria Toma, 18 ani, elevă a Colegiului Naţional „Mircea Eliade”. Premiul de popularitate al concursului „Lady Transilvania” l-a obţinut Adriana Pavel din Daneş, 18 ani, elevă a Grupului Şcolar de Industrie Uşoară.

Concursul „Lady Transilvania” a fost organizat de Societatea Transilvană Dracula din Bucureşti, Group Wolf Sighişoara şi Hotel Denis din Daneş.

 

Adrian Diţă

Posted in Articole | 2 Comments »

Gogoşi cu cremă de rahat

Posted by ditzacontra pe 6 Noiembrie 2008

Am căutat de m-o luat dracii o reţetă sau modul, dacă vreţi, de preparare al rahatului. Însă n-am găsit nicăieri. Fireşte, mă refer la rahatul turcesc iar nu la cel ce ne este servit, sau mai bine zis băgat pe gât, de cei ce ne conduc destinele spre latrina Europei, şi care este extrem de uşor de preparat pentru că ingredientele sunt foarte uşor de găsit şi la îndemâna oricui: promisiuni fără acoperire, amnezie post-electorală, jaf legal la drumul mare şi în văzul lumii, nesimţire crasă, prostie cu carul, mârlănie etc. Voiam să vă descriu cum se face rahatul turcesc pentru că toată lumea ştie cum se prepară cel românesc şi îi în plus îi cunoaşte foarte bine şi gustul care, se pare, unora le place. Un amic îmi zicea, apropo de faptul că a început campania electorală, că timp de 3 ani jumate politicienii mănâncă icre negre cu polonicul iar 6 luni, cât durează pe la noi o campanie electorală, mănâncă rahat cu vidanja pentru a da bine la poporul sătul deja de coprocultură.

Pentru că n-am găsit pe tot internetul o reţetă de rahat… sună cam aiurea… o reţetă de preparat rahatul turcesc, m-am gândit în schimb să vă propun ca în această campanie electorală să înlocuim gogoşii cu cremă de rahat ce au gust amar şi put ca dracu’, preparaţi în bucătăriile Casei Poporului şi a palatelor Victoria şi Cotroceni de cei mai proşti bucătari pe care-i poate avea neamul ăsta românesc, cu gogoşii autentici, preparaţi acasă şi care au gustul dulce pe care ar trebui să-l aibă viaţa în ţara asta condusă de nişte rahaţi cu ochi.

Aşadar pentru gogoşii cu cremă de rahat vom avea nevoie de o juma’ de kil de făină, 50 grame zahăr, 50 grame unt, 2 ouă întregi, 30 grame drojdie, 1 cană de lapte, o juma’ de linguriţă de sare, vanilie, coajă rasă de lămâie şi portocală. Pentru crema de rahat ne va trebui o juma’ de kil de rahat, o juma’ de pachet de unt, 2 lămâi mari şi, opţional, nucă sau alune prăjite dar nesărate.

Mai întâi vom prepara aluatul pentru gogoşi. Adică-l veţi prepara pentru că mie nu-mi prea place să plămădesc aluaturi şi să le frământ… Nu-mi ies ca lumea. În plus mă frământ eu singur destul. Ce să mai frământ şi aluaturi. Deci, se înmoaie drojdia cu puţin lapte cald, se presară făina deasupra şi se lasă la cald să dospească. Separat, în vasul în care se frământă aluatul, se bat ouăle cu sarea şi apoi cu zahărul. Se pune făina, se omogenizează şi se adaugă, alternativ, lapte şi făină. Coca trebuie să fie moale, însă bine frământată. Când se desprinde aluatul de pe mână, se adaugă untul topit călduţ, frământând în continuare. Se lasă să crescă până îşi dublează volumul. În vremea asta preparaţi crema de rahat în felul următor: se dau prin maşina de tocat rahatul şi lămâile cu coajă cu tot, se amestecă cu untul şi nuca sau alunele şi… gata. Ne reîntoarce la aluat care, după ce a crescut, se frământă din nou, că să dea înapoi, şi se împarte în două. Se întinde o foaie de 1/2 cm. Pe jumătate de foaie se fac ronduri (cu o formă sau un pahar mare) fără să se taie aluatul. Se aşează în mijloc crema de rahat. Din cealaltă jumătate de foaie se taie rondele care se aşează peste cele dintâi şi se apasă împrejur cu degetul să se lipească, dar să nu aibă făină între ele. Se taie din nou cu aceeaşi formă, pătrunzănd complet aluatul. Se lasă să mai crească aproximativ o juma de oră. Se pun la copt într-o cratiţă cu ulei încins. Focul nu trebuie să fie prea tare pentru a nu se arde uleiul. Poate că gogoşii ăştia pe care i-aţi preparat acasă nu-s ei aşa de mari ca ăia pregătiţi de politicieni, dar măcar sunt adevăraţi…

Un infrActor grăbit

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Să ne-nchinăm la moaştele sfintei economii mondiale!

Posted by ditzacontra pe 6 Noiembrie 2008

Promit că e ultima oară când mai scriu la rubrica asta despre criza financiară. Pentru că risc să comit un sacrilegiu în condiţiile în care aceasta tinde să se transforme în ultima vreme într-un soi de religie a cărui dumnezeu e banul, a cărei biblie e „Capitalul” lui Marx, a cărei profeţi sunt analiştii economici şi a cărei preoţii sunt bancherii şi brokerii care, în numele banului, cotaţiei şi sfintei inflaţii, sacrifică pe altarul crizei economiile şi creditele celor mulţi şi mai puţin bogaţi, în ciuda rugăciunilor fierbinţi ridicate de aceştia în bisericile crizei care sunt băncile. Iar oamenii nu prea au de ales, făr’ decât să facă voia banului, rugându-se la bancheri să nu le ia pâinea, casa, maşina şi afacerea cea de toate zilele şi să nu-i inducă în ispita (eroarea) de a contracta credite ipotecare cu dobânzi aparent rezonabile, dar care se umflă de la lună la lună, şi cu costuri şi comisioane ascunse. Amin! Nici guvernele nu stau deoparte. Deja au adus ofrande de mii miliarde crizei, fără rezultate însă. Ca orice religie, şi criza financiară are detractorii ei. Citeam recent într-o publicaţie economică online că au apărut deja „falşi profeţi” (anarhişti economici?) care susţin sus şi tare că criza financiară nu există şi că e o invenţie a ban-clerului acesteia (bancherilor şi brokerilor) care-s nişte farisei şi nişte făţarnici ticăloşi şi lacomi care iubesc banii altora ca pe proprii lor bani şi care au răstignit economia mondială pe crucea întoarsă a ochiului dracului, au trimis în paradisuri fiscale sufletele nevinovate ale economiilor populaţiei şi au surghiunit creditele în iadul dobânzilor veşnice care incinerează pe loc orice iniţiativă de afaceri.

Aşa o fi. Însă nu putem nega faptul că, există sau nu, simţim cu toţii prezenţa crizei, deocamdată în buzunare şi, probabil nu peste foarte mult timp, şi în stomac… Iar acesta situaţie te face să-ţi pui întrebări metafizice. Va reînvia oare economia mondială a treia zi după fripturi cu capitalul pre recesiune călcând? Sau se va înălţa la cercurile de interese, pogorându-se pre pământ în locul ei sfânta inflaţie. Există viaţă economică după criza finaciară? Credeţi în criza finaciară, domnule Isărescu?…

 

Războiul de recesiune

Posted in Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »