Marea lehamite

În urmă cu vreo 10 ani un politician adevărat, poate ultimul, Nicolae Cerveni, a spus un lucru care la acea vreme m-a şocat. Nu pot să-l citez decât din memorie pentru că n-am mai găsit declaraţia aceea nicăieri. Deci Cerveni a spus ceva de genul: votul universal e o imensă tâmpenie pentru că prin intermediul acestuia ajung la putere indivizi la fel de pricepuţi în manipularea maselor pe cât sunt de pricepuţi în a-şi atinge propriile interese prin orice mijloace. Prin scrutinul universal, votul a o mie de oameni cu discernământ, care ştiu să-i „citească” pe cei care candidează şi ştiu să-l aleagă pe cel „valabil”, inclusiv pentru marea masă, este anulat de votul a un milion de proşti (sau inconştienţi, ca să fiu mai politicos) uşor de manipulat, chiar şi numai prin vorbe, nu numai prin pomeni electorale. La acea vreme am considerat această afirmaţie ca profund nedemocratică. Între timp Nicolae Cerveni a trecut la cele veşnice, dar cuvintele lui s-au adeverit. De fapt au fost adevărate tot timpul, doar că am refuzat să văd acest lucru orbit fiind de falsa „strălucire” a democraţiei, o orâduire la fel de falimentară precum cele anterioare. Deşi principiile ei sunt OK, omul în general, şi românul în special, încă nu e copt pentru a „beneficia” de democraţie.

În România, urmarea scrutinului universal a fost pătrunderea în politică a tot felul de impostori, ipocriţi, incapabili şi infractori, care au erodat până la eliminare, încrederea populaţiei în politicieni. O zicală spune că cel mai înţelept cedează, sau, cum e tradusă într-o lege al lui Murphy: Nu te contrazice niciodată cu un prost pentru că rişti să nu se mai facă diferenţa dintre tine şi el. Aşa că cei mai înţelepţi s-au retras, nu numai din politica mioritică, ci şi din patria mumă, lăsând loculul lichelelelor. Acum este cam târziu pentru meritocraţie întrucât în tot acest timp profitorii votului universal şi-au făcut deja o masă de manevră în vreme ce elitele s-au retras scârbite pe fondul lehamitei naţionale.

În Sighişoara sunt o grămadă de probleme care îşi aşteaptă, de prea mult timp deja, rezolvarea. Şi aici mă refer în special la cele de natură socială cum ar fi problema locuinţelor devenită foarte acută între timp, sau de natură economică, mai ales în contextul crizei economice care deja a lovit dramatic şi industria oraşului. Ca să nu mai vorbim de problemele de mediu sau de protejare şi conservare a sitului UNESCO de care ar fi trebuit să avem grijă. Însă Sighişoara a fost, cum se spune în romanele de amor, sedusă şi abandonată, rămând doar cu declaraţiile de dragoste libidinoase făcute de cei ce, în calitate de miniştri şi/ parlamentari, ne-au călcat oraşul. Cea mai mare parte a acestor probleme ar fi putut fi rezolvate în aceşti 19 ani de „democraţie” dacă exista un minim interes şi o minimă competenţă din partea celor trimişi în Parlament să ofere cadrul legislativ clar şi la obiect. Pentru că, cel puţin în ultimii ani, nu s-a mai putut invoca lipsa banilor, ci doar incapacitatea de a fi atraşi şi cheltuiţi gospodăreşte. În schimb însă aceste probleme s-au cronicizat pe fondul disputelor politice puerile, a incapacităţii guvernanţilor de a controla ceea ce se întâmplă în instituţiile statului în vreme ce aşa-numiţii „băieţi deştepţi” profită de cecitatea Justiţiei şi de legile, de cele mai multe ori stupide, absurde şi imposibil de respectat fără a încălca alte legi, cu care parlamentarii au „înzestrat-o”.

Spuneam după alegerile de acum 4 ani, plin de speranţă, că de-acum gata: românii nu mai pot şi nu mai trebuie să sufere alte dezamăgiri, că s-a terminat cu scuzele penibile şi cu invocarea „grelei moşteniri” şi alte texte de-astea de adormit vigilenţa electoratului, că de-acum trimişii în Parlament, indiferent de culoarea politică, musai să pună osul la treabă împreună pentru a scoate ţara din marasm, fie el economic, social, moral, politic. Uite că m-am înşelat: s-a demostrat ştiinţific, dacă vreţi, că românii pot fi şi mai dezamăgiţi de clasa politică decât au fost în urmă cu 4 ani. De fapt nu mai e vorba de dezamăgire, ci de cel mai vizibil dezgust care pe foarte mulţi alegători îi va ţine acasă în duminica alegerilor. Şi nu cred că electoratul român este din cale afară de pretenţios. Din contră, în aceşti 19 ani a dat dovadă de o indulgenţă care i-a adus numai deservicii. Astfel că acum, în pragul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, românii par a fi mai dezbinaţi decât oricând. Însă dezbinarea e între alegători pe de o parte, şi clasa politică pe de cealaltă parte. Lehamitea e prea mare după principiul „Ia, mai dă-i în mă-sa şi pe ăşţia! Noi ne vedem de ale noastre, ei să-şi vadă de furtişagul lor cum or şti!” iar cei vinovaţi nu dau semne că se simt responsabili pentru această situaţie.

Cei care după 30 noiembrie vor ajunge în Parlament vor trebui să demonstreze că chiar vor să-i reprezinte pe români acolo, că chiar lucrează pentru ei şi, mai ales, că chiar sunt în stare s-o facă aşa cum se cuvine. Pentru că altfel, nu ştiu ce ar putea urma după dezgust…

Adrian Diţă