Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for Iunie 2009

Fraidi aim inlăăăv!… Na-na-na-na…

Posted by ditzacontra pe 26 Iunie 2009

Tăt românu’ s-o născut poet, zicea careva, cre’ că Eminescu sau Creangă. Şi ca să le dau dreptate (şi ca să-mi demonstrez mie însămi ca sunt român), am scris şi eu poezii. Însă la scurt timp distrugeam „probele fizice”, respectiv hârtiile pe care le mâzgăleam cu versuri îngălate şi lipsite de sens (pentru că dacă le dădeam şi înţeles, nu-mi ieşea rima), pentru că mi se păreau penibile… Ceea ce şi erau. De zelul meu distructiv al propriei creaţii (după principiul „eu te-am scris, eu te şterg!”) a scăpat poezia asta de mai jos pe care am scris-o în urmă cu vreo 3 ani când eram un îndrăgostit fără speranţă. Acuma trăiesc cu speranţa că nu mă voi mai îndrăgosti în halul ăla, că era să mor, dracului. Dar iată poezia:

Aş vrea…

 

Aş vrea să fiu cer, să mă oglindesc în ochii tăi

Aş vrea să fiu zâmbet, să m-aştern pe buzele tale

Aş vrea să fiu adiere, să mă prind în părul tău

Aş vrea să fiu lumină, să-ţi mângâi chipul

Aş vrea să fiu soare, să-ţi învălui trupul

Aş vrea să fiu noapte, s-adormi de mine legănată

Aş vrea să fiu dimineaţă, să te trezeşti de mine dezmierdată

Aş vrea să fiu a lui Cupidon săgeată

În inima ta pe veci să mă cuibăresc

Să mă iubeşti mereu aşa cum şi eu TE IUBESC…

 

V-o plăcut? Ştiu, e cam telenovelă, dar am câştigat bani cu ea… Nu mult, vreo 75 de lei ca menţiune la un concurs de declaraţii de dragoste de Ballantine’s Day (sau Valentine’s?, ceva de genu ăsta)… Tot e ceva. Măcar m-am făcut cu bani de beutură de înecat amaru’, dacă tot n-am reuşit să câştig inima fetei cu ajutorul versurilor…

Acum, că am pus-o pe blog (poezia, vreau să zic), n-o s-o mai pot recicla, adică s-o mai folosesc încă o dată în acelaşi scop. Cum poezii nu mai pot scrie, că şi pentru asta m-am chinuit vreo 3 zile şi aveam şi starea de spir(i)t necesară, va trebui să fiu mai inventiv şi să găsesc alte metode de agăţat femei… Imi dă şi mie cineva nişte idei, pliz? Că stau prost cu imaginaţia în acest domeniu… 🙂

Anunțuri

Posted in Jurnal | Leave a Comment »

Meserie! Brăţară de plastic, frate!

Posted by ditzacontra pe 24 Iunie 2009

La început a fost intenţia! Intenţia mea era să mă fac jandarm când o să fiu mare. Nici nu mai ştiu de ce. Cred că îmi plăcea cum sună. După-aia am vrut să mă fac bucătar când sunt mare. Apoi, iar nu mai ştiu de ce, am vrut să mă fac ziarist. Cred că tot din cauză că-mi plăcea cum sună. Acuma sunt mare, dar numai ca vârstă. Iată ce s-a ales din intenţiile mele:

Jandarm nu s-a putut pentru că cine-a mai văzut jandarm cu ochelari… Cel puţin nu se putea atunci, pe la începutul anilor ’90. Da’ m-am scos cu chestia asta că altfel o luam şi eu pe coajă în mineriadele din ’99, nu? Aşa că după terminarea liceului m-am trezit că-s suplinitor de limba engleză la clasele a VII-a şi a a VIII-a în şcoala generală în care am învăţat şi eu. Tocmai de limba engleză, proba la care am luat cea mai mică notă la bac. Da’ mi-a prins bine că am învăţat engleza împreună cu elevii… Adică mai mult eu, că pe ei îi durea la bască de limba engleză. Iar acum le pare rău…

La cuptorul din secția decor - Cesiro Sighișoara

După ce mi-am satisfăcut patria prin Armata Română, a urmat o perioadă dificilă de şomaj şi muncă la negru cu ziua până când, prin forţa împrejurărilor şi cu ajutorul a 2 kile de cafea (pe care eu le-am plătit dar nu eu le-am oferit pentru că nu-mi place să dau mită) m-am angajat la fabrica de faianţă menaj din Sighişoara, Cesiro pre numele ei, unde am lucrat timp de vreo 8 ani de zile în 3 schimburi, la cuptoarele din decor, la temperaturi de câte 50 de grade uneori, aşa cum se poate vedea şi în poză…

Deşi lucram în 3 schimburi, se pare că aveam destul de mult timp pe care nu aveam cu ce să-l umplu. Aşa că scriam. Pentru că am considerat că până atunci citisem destul. Şi tot scriind de-a-mboulea, într-o bună zi am şi câştigat nişte bani la un concurs organizat prin 2000 de revista Academia Caţavencu care mi-a publicat un text. Aşa m-a remarcat vechea echipă de la Jurnalul Sighişoara Reporter care mi-au oferit posibilitatea să scriu pentru ziarul local, voluntar pentru început. Asta se întâmpla prin 2000. De atunci şi până prin 2006 am avut 2 job-uri: cuptorar – muncitor necalificat la Cesiro SA Sighişoara şi redactor-reporter necalificat la Jurnalul Sighişoara Reporter. Apoi am clacat. Nu mai puteam să le duc pe amândouă, mai ales că m-am şi înscris la Facultatea de jurnalism de al UBB Cluj-Napoca. Aşa că am rămas doar cu job-ul de la Jurnalul Sighişoara Reporter unde am devenit secretar de redacţie, dar am rămas şi reporter şi redactor. A fost cea mai prolifică perioadă a

Interviu cu Miss Univers 2000

mea la ziar. În poza din dreapta, de pildă, tocmai îi luam un interviu lui Miss Univers din anul 2000, o bunăciune din Filipine, venită la Sighişoara să aleagă o Miss Transilvania 2006.

Numai că între timp au început să nu-mi mai ajungă mălaiu’. Cheltuieli mari, risipă multă, bani puţini… Aşa că am încercat şi eu munca prin străinătăţuri. Prima mea ieşire peste hotare: la muncă în

Cu Tatiana și Rose la Hamburg

Germania la tarabe cu cârnaţi, fripturi şi alte alimente scumpe pe la noi. Iacătă-mă-s în poză cu colegele de muncă venite tocmai din Brazilia…

Mi-a plăcut în Germania, mai ales banii pe care-i câştigam acolo. Aşa că m-am dus şi în următorii 2 ani, respectiv în 2008 şi 2009, dar de data asta în agricultură, mai precis pomicultură, unde am învăţat să fac freza merilor ca atunci când înfloresc să fie frumoşi şi să facă mere faine şi bio…

Frizer de pomi

Problema e că fiind plecat câte 3 luni pe an s-a cam rupt legătura cu  ziarul, mai ales că nici

eu nu mi-am mai dat interesul fiind mai degrabă cu gândul la banii de „dincolo”. Aşa că acum, pentru a-mi rotunji veniturile ce le obţin(eam) de la ziar, care între timp, mulţumită crizei, s-au diminuat drastic, mi-am mai luat un job: recepţioner şi barman la Burg Hostel în Sighişoara. De la job-ul ăsta încă n-am poză, că lucrez acolo de numai trei săptămâni.

Aşa că iată-mă ajuns acum în situaţia din 2000-2006, când aveam 2 job-uri. Parcă totul e ca un fel de spirală: pare că ajung de unde am plecat, doar că pe o treaptă mai sus… Sau mai jos?…

Numa’ bine!

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Varză nemţească umplută

Posted by ditzacontra pe 24 Iunie 2009

Vă întrebaţi probabil cum naiba poţi să umpli o varză? Cu ce? De ce? Eu unul nu m-am mirat foarte tare când am auzit această reţetă de varză umplută. În fond şi la urma urmei aproape orice se poate umple cu condiţia ca mai întâi să goleşti acel ceva de conţinutul iniţial… La această reţetă însă nu e cazul. Pentru a demonstra acest lucru o să păşim oleacă săptămâna aceasta în bucătăria nemţească. Deşi varza e o legumă care face parte din fondul lingvistic geto-dac, alături de barză, brânză, brazdă (care, între noi fie vorba, nu-s chiar legume), săptămâna asta o vom da pe mâna bucătarilor nemţi să vedem cum o fac ei comestibilă. Alegerea lor a fost, bineînţeles, o reţetă tradiţională germană: varză umplută. Pentru a o prepara, bucătarul are nevoie, pe lângă varza aia din fondul lingvistic geto-dac, de vreo juma’ de kil de carne, 2 cepe, 3-4 roşii (merge şi bulion), pătrunjel, mărar, 2 linguri de untură, sare şi piper, (toate astea din fondul lor lingvistic, că din cel românesc sunt pe cale de dispariţie datorită înţeleptelor politici guvernamentale de gestionare a crizei) . Aşaaa. Mai departe, după ce are toate ingredientele la îndemână, bucătarul neamţ  spală bine varza, o opăreşte în apă clocotită, apoi o scoate şi o desface (n-o să pot face referire de fiecare dată la ce anume „scoate” şi „desface” neamţul, dar sunt sigur că înţelegeţi că e vorba despre varză)… Dar nu desprinde foile de cotor, înţelegeţi ce vă spun? Adică desface foile de varză, dar acestea vor rămâne prinse de cotor. De ce? Veţi vedea. Până una-alta neamţul toacă carnea, care va fi de preferinţă 300 de grame de vită şi 200 de grame de porc, iar într-o cratiţă prăjeşte două cepe tăiate mărunt. Păstrează jumătate din tocătură pentru mai târziu, iar cealaltă jumătate, după ce o mai toacă de două ori, c-aşa-i neamţul, meticulos, o pune în cratiţă (deci carnea tocată) alături de ceapa prăjită, presară sare şi piper şi o prăjeşte bine amestecând mereu. Adăugă roşiile fără seminţe şi fără pieliţe (sau bulionul) şi când totul este prăjit, ia cratiţa de pe foc şi pune în tocătură o legătură de pătrunjel şi una de mărar tocate mărunt. Mai ţineţi minte că neamţul nostru a păstrat o jumătate din tocătură şi v-aţi întrebat de ce. Nu mai ţineţi minte? Foarte rău pentru că tocătura aia crudă se amestecă cu cea prăjită. Acum să ne întoarcem la varza care zace despletită pe masă, nebăgată în seamă. Peste miezul ei, care acum este la vedere pentru că a fost desfăcută, neamţul pune puţină umplutură după care întoarce primele două foi şi acoperă miezul. Întinde umplutura peste al doilea rând de foi, le ridică cu tocătură şi le strânge bine. Procedează la fel până când i se termină tocătura, ultimele 2-3 rânduri de foi lăsându-le neunse cu umplutură. Închide varza cu umplutura înăuntru dându-i forma naturală apoi o pune în mijlocul unui şervet subţire şi curat căruia îi strânge colţurile, le face mănunchi şi le leagă cu o sfoară. Apoi, într-o cratiţă prăjeşte într-o lingură de untură o ceapă tocată mărunt, adaugă o lingură de bulion şi un polonic de zeamă de carne şi aşează în această cratiţă varza, cu şervet cu tot, o acoperă cu un capac şi o lasă să fiarbă încet, cel puţin o oră şi jumătate, luând din când în când din zeamă şi turnând peste varză. Dacă zeama scade prea mult, neamţul va adăuga bulion de carne sau apă clocotită. Când varza este gata, adică după o oră jumate, o apucă de colţurile şervetului (adică neamţul o apucă pe varză), o scoate pe o farfurie, dezleagă sfoara, desface şervetul, scoate varza de acolo, o pune fain-frumos pe un blid şi stoarce peste ea zeama cu care este îmbibat şervetul adăugând şi zeamă din cratiţă. O serveşte fierbinte, tăiată felii ca la tort. Deci am văzut ce face neamţul cu varza: un soi de sarma mult mai elaborată. Acum să vă văd dacă reuşiţi acelaşi lucru cu propria varză… O umpleţi sau o faceţi… varză?

Var(z)a ispitelor

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Apropo de…

Posted by ditzacontra pe 15 Iunie 2009

… postarea de mai jos. În urmă cu vreo 3 săptămâni am trimis prin mail un memoriu preşedintelui trustului din care face parte Jurnalul Sighişoara Reporter, la care n-am primit încă răspuns. În document sunt specificate o mică parte din motivele pentru care mă încearcă aceleaşi sentimente ca în urmă cu vreo 6 ani. Iaca docomentu’:

Adrian Diţă, Sighişoara                                                                                               28 mai 2008

 

Memoriu

 

Domnului Petru Başa, preşedinte SonGroup

 

Domnule preşedinte, mă adresez dumneavoastră prin intermediul acestui memoriu în dorinţa de a clarifica unele aspecte referitoare la activitatea mea anterioară la săptămânalul Jurnalul Sighişoara Reporter şi viitorul colaborării mele cu această publicaţie.

Am înţeles că săptămâna trecută aţi purtat o discuţie cu dl. Florin Chiorean în legătură cu situaţia în care se află publicaţia, precum şi în legătură cu continuarea colaborării mele la JSR. Doresc să fac precizarea că în mai multe rânduri am solicitat numirea unei alte persoane care să ocupe funcţia de redactor-şef a publicaţiei. De când am preluat această funcţie nu am reuşit să demonstrez că sunt şi capabil să o îndeplinesc. Îmi lipsesc capacităţile manageriale şi organizatorice de care trebuie să dea dovadă o persoană care ocupă o astfel de funcţie. Iar rezultatele se văd atât în conţinutul ziarului, cât şi în situaţia lui financiară. Pe de altă parte însă, din cunoştinţele mele, redactorul-şef al unei publicaţii este responsabil de partea editorială a publicaţiei, managemetul acestuia intrând în atribuţiile conducerii firmei care editează acest ziar. Este dificil pentru un redactor-şef, fie el unul cu experienţă, să coroboreze coordonarea activităţii editoriale a redactorilor şi reporterilor pe care-i are în subordine cu managementul financiar al publicaţiei şi găsirea de resurse pentru desfăşurarea activităţii în condiţii optime. În cei 8 ani de când colaborez la Jurnalul Sighişoara Reporter am încercat din răsputeri să mă feresc de activităţi care n-au legătură cu partea editorială penru că nu am calităţile necesare pentru aşa ceva, dar recunosc că nici nu mă simt confortabil în altă postură decât cea de simplu redactor. Iar dacă s-a întâmplat uneori să fiu implicat şi alte activităţi decât cele editoriale (păstrarea legăturii cu unii clienţi ai publicaţiei, emiterea şi încasarea de facturi sau alte activităţi administrative) este pentru că am fost forţat de împrejurări, adică n-avea cine altcineva să le facă.

În ce priveşte actuala situaţie economică a publicaţiei care, din câte am înţeles, nu e dintre cele mai bune, responsabilitatea este împărţită. Din datele pe care le am, cea mai bună situaţie, cel puţin din punct de vedere editorial şi, imlicit al vânzărilor către cititori, a fost în 2006 şi începutul lui 2007. În acea perioadă ne-am străduit din răsputeri să oferim cititorilor ceea ce-şi doreau fără a încălca deontologia profesională. În calitate de simplu redactor la acea vreme reuşeam să scriu de unul singur şi 2/3 din ziar. Însă din nefericire răsplata pentru acest efort nu se regăsea şi pe statul de plată, ca să mă exprim astfel. Prin urmare, neexistând o motivare corespunzătoare, în mod inconştient şi treptat mi-am redus volumul de muncă până la valoarea pe care consideram eu că o are retribuţia lunară cu care eram remunerat şi care din 2006 a rămas neschimbată. Aces lucru m-a forţat să-mi caut şi alte surse de venit, inclusiv în afara ţării, ceea ce a afectat continuitatea colaborării mele cu JSR şi întreruperea contactului cu sursele de informaţii. Acest deficit al volumului de muncă n-a fost acoperit în mod corespunzător, iar ziarul şi-a pierdut din aplomb şi din credibilitate şi, implicit, din cititori.

Sunt conşient de faptul că nici un ziar nu se poate susţine numai din vânzări şi că are nevoie de publicitate. Prin urmare am încercat atât cât ne-am priceput să căutăm şi surse de finanţare pentru susţinerea activităţilor publicaţiei, deşi acest lucru nu era precizat în mod explicit în contactul pe care l-am semnat cu firma care editează publicaţia. (Dacă o astfel de clauză ar fi fost specificată, aş fi refuzat să semnez contractul). Însă, aşa cum se vede, nu ne-am priceput suficient. Pe de altă parte, aşa cum am arătat mai sus, consider că de această activitate ar fi trebuit să se ocupe administraţia firmei care editează publicaţia, pentru că de aceea se cheamă administraţie. Dar nu sunt eu cel mai în măsură să fac aprecieri pozitive sau negative referitoare la activitatea administraţiei unei firme pentru că, repet, nu mă pricep.

Din câte am înţeles, în discuţia pe care aţi purtat-o cu dl. Florin Chiorean s-a pus şi problema obţinerii de către JSR a unei autonomii lărgite din punct de vedere financiar, respectiv auto-administrarea. Ar fi o măsură bună din punctul meu de vedere, însă tardivă din păcate. În actuala situaţie în care se află publicaţia ar fi nevoie de un manager calificat care să-l poată repune pe picioare şi care să se ocupe exclusiv de acest lucru. Pentru mine cel puţin, acest lucru este o „pălărie” mult prea mare şi n-am dorit şi nu doresc să fiu în nici un fel implicat în managementul ziarului.

Prin urmare o eventuală reluare a colaborării mele cu săptămânalul Jurnalul Sighişoara Reporter va fi posibilă doar în următoarele condiţii:

–          Renunţarea mea la funcţia de redactor-şef al săptămânalului Jurnalul Sighişoara Reporter

–          Îndeplinirea exclusiv a atribuţiilor de simplu redactor (culegere de informaţii, redactarea de articole pe baza acestor informaţii, culegerea de texte – mica publicitate, program tv etc. –, editarea de texte – adaptarea lor pentru presa scrisă, corectură)

–          Neimplicarea mea în nici un fel de activitate legată de administrarea, managementul sau marketingul publicaţiei

–          Plata la timp a retribuţiei pentru activităţile prestate în baza unui contract negociat de comun acord, fie cu retribuţie fixă, fie cu plată raportată la volumul de muncă depus.

Am înţeles că la sfârşitul acestei săptămâni va avea loc o nouă întrevedere între dumneavoastră şi Florin Chiorean şi eventual eu. Însă dacă vreuna dintre condiţiile pe care le-am expus mai sus este inacceptabilă sau nu poate fi îndeplinită, prezenţa mea la aceste discuţii va fi inutilă.

 

Cu stimă,

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Amintiri din tinereţile mele

Posted by ditzacontra pe 15 Iunie 2009

Iată mai jos un articol pe care l-am scris în Jurnalul Sighişoara Reporter în 2003 când săptămânalul a ajuns la cel de-al 300-lea număr. Ciudat cum aceleaşi sentimente le am şi acum, când JSR împlineşte 600 de numere, dar din cu totul alte motive. Asupra cărora o să revin cât de curând. Până una-alta luaţi d-aci:

300

Pe la începutul acestui an ne bucuram tare mult că ziarul nostru a împlinit 5 ani de existenţă şi eram foarte optimişti în legătură cu viitorul acestui ziar. Atunci eu mă făleam că, vezi Doamne, sunt răsfăţatul şi alintatul redacţiei pentru că sunt cel mai tânăr… Iată că astăzi avem un nou motiv de sărbătoare. Sau ar trebui să avem… Astăzi a apărut Jurnalul Sighişoara Reporter cu numărul 300. Şi în loc să fiu fericit sunt mai de grabă îngrijorat. De ce? Acum vreo 150 de numere când am călcat prima oară în redacţia ziarului am găsit o echipă destul de numeroasă, entuziastă, voluntară, eterogenă, adică am găsit exact mediul de lucru pe care-l căutam. Odată cu trecerea timpului entuziasmul şi voinţa au rămas dar au început să ne plece unul câte unul oamenii, unii în ţări străine, alţii au plecat pur şi simplu din diverse motive care ţineau de principiile lor, iar pe alţii, de ce să nu recunoaştem, i-am exclus chiar noi pentru că am considerat că nu corespundeau spiritului echipei. Aşa că ne-am trezit acum, la număr aniversar, că practic ziarul este făcut de o echipă de 6 oameni dintre care doar 2 lucrează cu „normă întreagă”, restul fiind doar colaboratori. Asta ce înseamnă? Asta înseamnă, şi acum vorbesc doar în numele meu, că dacă vreau sau am chef, îmi fac treaba, dacă nu, nu. Cine ce poa’ să-mi facă? Şi în ultimul timp sunt tot mai des tentat să fac treaba asta. Nu ştiu ce mi se-ntâmplă. Sunt cuprins de o lene (unii îi spun, nu ştiu de ce, anxietate), de o lehamite, mă simt îmbătrânit (la 27 de ani), nu mai cred în ceea ce fac, nu mai ştiu care este scopul a ceea ce fac (criză de personalitate?), de aceea în ultimul timp scriu tot mai prost, informările mele de pe teren sunt tot mai superficiale… Astfel de perioade am mai avut eu şi înainte, dar treceam repede peste ele… Vă întrebaţi probabil acum ce legătură au aceste stări ale mele, care ar trebui să mă privească numai pe mine (şi eventual pe psihiatrul meu, dacă aş fi avut unul), cu soarta ziarului în care scriu (din când în când în ultima vreme). Păi ideea e că, iată, nu-i de-ajuns că suntem puţini, mă mai apucă şi pe mine crizele de personalitate în cel mai nepotrivit moment… Nu vreau să zic că, vai de mine, ce se face ziarul fără mine sau că mă cred om de bază prin redacţie. E vorba de faptul că nu vreau să-mi dezamăgesc colegii şi prietenii din redacţie care m-au primit necondiţionat în mijlocul lor şi eu încă nu am reuşit să le mulţumesc îndeajuns. Mă uit, de pildă, la dl. Mircea Purenciu, mai vârstnicul meu coleg, şi mă minunez de vitalitatea pe care o are, de sufletul pe care-l pune în realizarea fiecărui număr al ziarului, de felul în care uneori ne mobilizează… Îmi aduce aminte de mine când eram tânăr şi când scriam de plăcere şi când eram tot o zdroabă să-mi fac treaba cât mai bine, să-mi fac chiar o meserie din scris. Acum nu sunt în stare de aşa ceva. Am ajuns să scriu mai mult numai pentru că într-o anumită perioadă de timp am nevoie de ceva mai mulţi bani (Apropo, o să fiu plătit pentru materialul ăsta? Că mi-a luat vreo 2 ceasuri să-l scriu…).

Şi, spuneam mai sus că nu vreau să-mi dezamăgesc colegii, uite că totuşi o voi face. Nea Mircea, dumneata eşti primul pe care-l voi dezamăgi. N-am scris despre vernisajul de marţea trecută, deşi am avut timp destul să-mi fac materialul… Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu. Desigur, mai dezamăgiţi vor fi domnii de la Colegiul Arte Plastice din Sighişoara. Şi vor fi supăraţi pe prestaţia ziarului, nu pe mine, pentru că nu cred că-i interesează prea mult că reporterul care a fost la vernisaj suferă de crize de personalitate. Aşa că ,iată, dintr-un foc am reuşit să dezamăgesc o grămadă de oameni. O adevărată realizare!…

Dar ar trebui să fim fericiţi pentru că, uite, am împlinit 300 de numere şi vor mai fi şi altele, mult mai multe… Cu sau fără crizele mele, ziarul, ca şi viaţa, merge înainte. Pa şi să ne revedem cu bine în numărul 301!

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Supă de bere

Posted by ditzacontra pe 2 Iunie 2009

Venind dinspre Germania cu autocarul am făcut la un moment dat un popas la un mic restaurant de pe marginea autostrăzii pentru ca şoferii şi călătorii să ia masa de prânz. Din câte am observat şoferii păreau a fi nişte obişnuiţi ai locului pentru că fetele care serveau îi cunoşteau şi, cum au intrat i-au şi întrebat într-o română aproximativă: „Ca de obicei?”, iar şoferii au încuviinţat fericiţi. După nici 5 minute acestora li s-au adus 3 boluri cu supă care părea a fi delicioasă după pofta cu care o sorbeau. Am încercat să o întreb pe una dintre fete ce mănâncă şoferii, dar n-am ştiut să mă exprim corect în limba germană, aşa că m-am trezit şi eu în faţă cu o porţie de supă din-aia. Ce era să fac? Am mâncat-o. Era într-adevăr delicioasă având totodată un gust predominant foarte familiar mie, dar pe care nu reuşeam să-l deşluşesc, şi care se îmbina armonios cu gustul celorlalte ingrediente. În final l-am abordat pe unul dintre şoferi şi l-am întrebat ce am mâncat. „N-ai vrea să ştii!”, mi-a răspuns el râzând. După care mi-a spus că e supă de bere. Văzând că m-am îngălbenit la faţă a ţinut să mă liniştească zicându-mi să nu-mi fac griji pentru siguranţa mea în autocar pentru că prin fierbere berea îşi pierde alcoolul. Lucrul acesta îl ştiam şi eu. Nu de-aia m-am îngălbenit, ci pentru că până n-am gustat supa aia de bere mi s-ar fi părut un sacrilegiu, o risipă inutilă folosirea unei cantităţi mari de bere în alte scopuri decât pentru a o bea. Pentru că mi-a plăcut aşa mult supa asta de bere, iată, v-o recomand în această săptămână pentru că e simplu de făcut. Însă, dacă până acum reţetele mele se adresau în general burlacilor înrăiţi cărora n-are cine să le gătească, reţeta de faţă le este adresată prietenelor sau iubitelor acestora întrucât nici un bărbat întreg la minte n-ar fi în stare să sacrifice berea pentru a face supă din ea. Nici eu n-am fost în stare…

Prin urmare, dragelor, iată cum vă sfătuiesc să procedaţi: subtilizaţi din frigider trei sticle de bere din rezerva strategică a iubitului când acesta doarme. Obosiţi-l bine înainte de a vă apuca de gătit. Ştiţi voi la ce mă refer… Vă mai trebuie 50 grame de unt, 60 grame de făină, un pahar de smântână, o linguriţă de zahăr, o linguriţă de scorţişoară pisată, sare, piper, pâine prăjită. Puneţi untul la topit într-o cratiţă şi turnaţi făina peste el mestecând continuu până obţineţi un rântaş auriu pe care-l stingeţi cu berea din cele 3 sticle sustrase din frigider. Recomandare: după ce goliţi sticlele de bere umpleţi-le cu apă şi puneţi-le la loc în frigider să nu se prindă hăbăucul că nu-i ies berile la număr până nu gustă din supă. După ce aţi stins rântaşul cu bere adăugaţi imediat sarea, piperul, zahărul şi scorţişoara şi lăsaţi cratiţa cu supă să dea câteva clocote la foc mic. Între timp prăjiţi uşor 4-5 felii de pâine în unt şi aşezaţi-le în castronul în care veţi turna supa. Înainte de a turna supa în castron dregeţi-o cu smântână! Apoi puteţi să-l treziţi pe ameţitu’ ăla care nu vrea nici în ruptul capului să vă ia de nevastă şi să-i daţi să mănânce supă de bere. Nu-i spuneţi ce mănâncă până nu termină. Dacă-i place, puteţi să-i spuneţi. Dacă nu, eu zic să fugiţi repede la magazinul de la parter şi să cumpăraţi 3 sticle de bere pentru a le înlocui pe cele în care aţi turnat apă… Succes şi casă de piatră!

Bere la proŢap

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »