Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Amintiri din tinereţile mele

Posted by ditzacontra pe 15 iunie 2009

Iată mai jos un articol pe care l-am scris în Jurnalul Sighişoara Reporter în 2003 când săptămânalul a ajuns la cel de-al 300-lea număr. Ciudat cum aceleaşi sentimente le am şi acum, când JSR împlineşte 600 de numere, dar din cu totul alte motive. Asupra cărora o să revin cât de curând. Până una-alta luaţi d-aci:

300

Pe la începutul acestui an ne bucuram tare mult că ziarul nostru a împlinit 5 ani de existenţă şi eram foarte optimişti în legătură cu viitorul acestui ziar. Atunci eu mă făleam că, vezi Doamne, sunt răsfăţatul şi alintatul redacţiei pentru că sunt cel mai tânăr… Iată că astăzi avem un nou motiv de sărbătoare. Sau ar trebui să avem… Astăzi a apărut Jurnalul Sighişoara Reporter cu numărul 300. Şi în loc să fiu fericit sunt mai de grabă îngrijorat. De ce? Acum vreo 150 de numere când am călcat prima oară în redacţia ziarului am găsit o echipă destul de numeroasă, entuziastă, voluntară, eterogenă, adică am găsit exact mediul de lucru pe care-l căutam. Odată cu trecerea timpului entuziasmul şi voinţa au rămas dar au început să ne plece unul câte unul oamenii, unii în ţări străine, alţii au plecat pur şi simplu din diverse motive care ţineau de principiile lor, iar pe alţii, de ce să nu recunoaştem, i-am exclus chiar noi pentru că am considerat că nu corespundeau spiritului echipei. Aşa că ne-am trezit acum, la număr aniversar, că practic ziarul este făcut de o echipă de 6 oameni dintre care doar 2 lucrează cu „normă întreagă”, restul fiind doar colaboratori. Asta ce înseamnă? Asta înseamnă, şi acum vorbesc doar în numele meu, că dacă vreau sau am chef, îmi fac treaba, dacă nu, nu. Cine ce poa’ să-mi facă? Şi în ultimul timp sunt tot mai des tentat să fac treaba asta. Nu ştiu ce mi se-ntâmplă. Sunt cuprins de o lene (unii îi spun, nu ştiu de ce, anxietate), de o lehamite, mă simt îmbătrânit (la 27 de ani), nu mai cred în ceea ce fac, nu mai ştiu care este scopul a ceea ce fac (criză de personalitate?), de aceea în ultimul timp scriu tot mai prost, informările mele de pe teren sunt tot mai superficiale… Astfel de perioade am mai avut eu şi înainte, dar treceam repede peste ele… Vă întrebaţi probabil acum ce legătură au aceste stări ale mele, care ar trebui să mă privească numai pe mine (şi eventual pe psihiatrul meu, dacă aş fi avut unul), cu soarta ziarului în care scriu (din când în când în ultima vreme). Păi ideea e că, iată, nu-i de-ajuns că suntem puţini, mă mai apucă şi pe mine crizele de personalitate în cel mai nepotrivit moment… Nu vreau să zic că, vai de mine, ce se face ziarul fără mine sau că mă cred om de bază prin redacţie. E vorba de faptul că nu vreau să-mi dezamăgesc colegii şi prietenii din redacţie care m-au primit necondiţionat în mijlocul lor şi eu încă nu am reuşit să le mulţumesc îndeajuns. Mă uit, de pildă, la dl. Mircea Purenciu, mai vârstnicul meu coleg, şi mă minunez de vitalitatea pe care o are, de sufletul pe care-l pune în realizarea fiecărui număr al ziarului, de felul în care uneori ne mobilizează… Îmi aduce aminte de mine când eram tânăr şi când scriam de plăcere şi când eram tot o zdroabă să-mi fac treaba cât mai bine, să-mi fac chiar o meserie din scris. Acum nu sunt în stare de aşa ceva. Am ajuns să scriu mai mult numai pentru că într-o anumită perioadă de timp am nevoie de ceva mai mulţi bani (Apropo, o să fiu plătit pentru materialul ăsta? Că mi-a luat vreo 2 ceasuri să-l scriu…).

Şi, spuneam mai sus că nu vreau să-mi dezamăgesc colegii, uite că totuşi o voi face. Nea Mircea, dumneata eşti primul pe care-l voi dezamăgi. N-am scris despre vernisajul de marţea trecută, deşi am avut timp destul să-mi fac materialul… Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu. Desigur, mai dezamăgiţi vor fi domnii de la Colegiul Arte Plastice din Sighişoara. Şi vor fi supăraţi pe prestaţia ziarului, nu pe mine, pentru că nu cred că-i interesează prea mult că reporterul care a fost la vernisaj suferă de crize de personalitate. Aşa că ,iată, dintr-un foc am reuşit să dezamăgesc o grămadă de oameni. O adevărată realizare!…

Dar ar trebui să fim fericiţi pentru că, uite, am împlinit 300 de numere şi vor mai fi şi altele, mult mai multe… Cu sau fără crizele mele, ziarul, ca şi viaţa, merge înainte. Pa şi să ne revedem cu bine în numărul 301!

Adrian Diţă

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: