Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for octombrie 2009

Sarmale haiduceşti

Posted by ditzacontra pe 27 octombrie 2009

Eu, unul, nu sunt un fan al haiducilor. Din punctul meu de vedere haiducii nu erau altceva decât nişte bandiţi la drumul mare, câteodată ucigaşi cu sânge rece. Ei jefuiau fără discriminare, indiferent că era vorba de boieri, negustori sau trecători prin zonele controlate de ei. Faptul că furau de la bogaţi ca să dea la săraci e o legendă fără acoperire. Desigur, o parte din pradă o mai împărţea populaţiei, dar acesta nu era un act de binefacere dezinteresat, ci voiau doar să-şi asigure sprijinul locuitorilor în caz că erau vânaţi de poteră. Nu aveau convingeri politice de genul „libertate, egalitate, fraternitate”, nu duceau un război de gherilă contra statului asupritor şi nici nu luptau pentru emanciparea păturilor defavorizate ale societăţii. Victimele lor erau toţi cei care aveau ceva ce putea fi furat sau eventual boierii de pe domeniile cărora fugiseră (în cazul că erau foşti iobagi). În vremuri de criză, dar nu numai, haiducii nu ezitau să atace şi să jefuiască şi pe amărâţi, mai ales că aceştia erau o ţinţă uşoară întrucât nu circulau însoţiţi de gărzi. Sunt relatate cazuri în care, pentru a se evita atacurile bandelor de haiduci, atât boierii cât şi ţăranii plăteau ceea ce acum se numeşte „taxă de protecţie”, deci era o formă mai arhaică de extorcare sau „raketism”. Prin urmare importanţa pe care le-o dădea istoria haiducilor este nejustificată, aceştia nefiind cu nimic mai presus decât piraţii, de pildă.

Acum că am lămurit care-i treaba cu haiducii, hai să vedem dacă măcar mâncarea pe care şi-o preparau era ceva de capul ei. Păi era pentru că haiducii nu erau oamenii care să facă economie iar modul lor de a găti, mai din topor, asigura necesarul zilnic de calorii astfel încât să nu-i apuce slăbiciunea când trebuiau să dea în cap la vreun boier sau să siluaiscă fecioarele ţăranilor. Deci iată ce ingrediente foloseau haiducii pentru 10 porţii de sarmale, cam câţi oameni număra o bandă de haiduci mai răsărită: o juma’ de kil de carne de porc, o juma’ de kil de carne de vită, un sfert de kil de ceapă, un sfert de kil de untură de porc, un sfert de kil de slănină afumată, vreo 100 de grame de orez, o varză acră mai mare, un kil de roşii, un sfert de kil de smântână, 100 de grame de pastă de bulion, boia de ardei, sare, piper, cimbru şi mărar. Carnea de vită şi de porc era tocată pe un fund de lemn cu satârul pentru că vă daţi seama că haiducii nu aveau maşini de tocat. În plus folosirea satârului la tocarea cărnii putea fi considerată şi un fel de antrenament pentru confruntările ulterioare cu potera. Ceapa tocată se călea împreună cu boiaua de ardei şi apoi se amesteca cu carnea tocată laolaltă cu orezul spălat în apă rece de izvor, mărarul tocat mărunt, piperul pisat şi sarea. Se adăuga apoi slănina afumată tăiată în cuburi mici apoi amestecul astfel rezultat se învelea în foile de varză acră. Restul de varză se toca mărunt, o parte se aseza pe fundul unei oale de lut peste care se aranjau sarmalele care apoi se acopereau cu cealată parte de varză tocată peste care se turna bulionul şi se aranjau roşiile tăiate felii. Se puneau apoi la fiert vreo 2 ceasuri sau în funcţie de cât de puternic e focul de sub oala de lut. Se serveau cu mămăliguţă şi smântână deasupra şi cu câteva pocale de vin roşu, demisec. După un astfel de festin parcă le venea mai uşor haiducilor să împartă resturile cu amărâţii pe care pretindeau că-i apără…

MămăLiga Campionilor

Reclame

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Clătite cu creier şi spanac

Posted by ditzacontra pe 7 octombrie 2009

Adică ce să clătim cu creier şi spanac? Cine-o scris reţeta asta?! Reţeta asta-i o ruşine! O ruşine! Chiar nu am nevoie de astfel de bucătari!… Hai, gata! Să lăsăm prostiile şi să trecem la treabă! Dar acuma, pe bune, denumirea reţetei ar trebui să fie doar clătite cu spanac. Adică după ce creierele ne-a fost spălate bine cu detergentul „Democraţie” Made in Romania, pot fi clătite bine cu spanac, mâncarea favorită a lui Popeye Marinaru’, pentru a ne creşte muşchi pe creiere… Muşchi din-ăia de care ziceam în urmă cu vreo 3 săptămâni („plantă criptogamă” fără rădăcină ce creşte în locuri umede, umbroase şi neumblate).

Revenind la reţeta din această săptămână, voiam să spun că nu mă prea dau eu în vânt după organele interne ale animalelor, considerate a fi nişte adevărate delicatese, şi nici după spanac. Însă m-am oprit asupra clătitelor cu creier şi spanac pentru că se pare că „ei” duc tot mai mult lipsă de minte iar noi ducem lipsă de curaj, mai ales în aceste zile. Desigur, mâncând clătite cu creier şi spanac n-o să devenină „ei” nici mai deştepţi şi nici noi mai musculoşi, dar măcar, pe lângă că ne pot potoli foamea într-un mod relativ plăcut, poate reuşesc să ne facă să şi medităm la propriile lipsuri. Şi nu mă refer la cele materiale…

Pentru 20 de porţii de clătite cu creier şi spanac avem nevoie de 300 de grame de făină, 3 ouă, un sfert de litră de lapte, 20 de grame sare, 100 de mililitri ulei, o juma’ de kil de creier, 100 de grame de ceapă, 20 de grame de verdeaţă, un kil jumate de spanac, 100 de grame de unt şi 8 grame de piper măcinat. Booon! Acuma, într-un castron punem 200 de grame de făină, 3 ouă bătute, tot laptele, o parte din sare şi amestecăm bătând mereu şi având grijă să nu se formeze cocoloaşe de făină. Compoziţia nu trebuie să fie nici prea moale, nici prea vâscoasă, cam ca laptele bătut. Lăsăm apoi alatul să se „odihnească” vreo două ore pentru că mai târziu va avea de-a face cu un creier „odihnit”. În vreme ce aluatul doarme ca nesimţitu’ la căldură, vom trece la prepararea compoziţiei pentru clătite. Creierul spălat, curăţat de pieliţe, tăiat cubuleţe şi răcit îl amestecăm bine cu ceapa călită în puţin unt cu verdeaţă până obţinem o pastă pe care o condimentăm cu piper după gust şi o sărăm. Spanacul curăţat de  cotoare, spălat şi opărit în prealabil, îl fierbem în apă cu sare, apoi îl scurgem bine, îl toacăm şi, la fel ca şi creierul, îl călim în unt presărând oleacă de făină, şi lasăm să scadă la foc mic. Revenim acum la aluat. Încălzim la foc potrivit o tigaie cu coadă, o ungem cu ulei şi, cu un polonic mic turnăm câte puţin din compoziţie mişcând repede tigaia pentru ca întreaga suprafaţă să fie acoperită cu maglavais. Rumenim uşor clătita pe parte şi pe alta, aruncând-o în sus astfel încât să cadă înapoi în tigaie pe partea cealaltă. Grijă mare să nu le aruncăm prea sus să nu fim nevoiţi dup-aia să le răzuim de pe tavan. După ce s-au rumenit le aşezăm într-o farfurie şi le umplem cu o lingură de creier şi una de spanac, apoi le rulăm sau le înpachetăm. Unii recomandă ca o clătită să fie umplută numai cu creier şi una numai cu spanac şi să fie servite câte două la o porţie. Pentru că din aluat trebuie să iasă 40 de clătite. Mie mi-au ieşit doar 39 iar creierul mi-a ajuns pentru 17 clătite în timp ce spanacul ajungea pentru vreo 25 de clătite. Deci se pare că n-am avut suficient creier, în schimb am avut o grămadă de spanac… Cam ca Popeye Marinaru’…

 SpanaAcul în carul cu fân

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Mă chinuie talentu’…

Posted by ditzacontra pe 6 octombrie 2009

… aşa că pun pe blog nişte poze făcute de mine pen’ că se zice o imagine face cât o mie de cuvinte. În plus blogu’ e cam plictisitor aşa, fără nici o poză. Bine, nici cu poze n-o să fie el mai nu ştiu cum, mai ales că, deşi mă chinuie, n-am talent… Nici la fotogrfie, nici la scris şi (mie greu s-o cred 🙂 ) nici la gătit. Pentru început să vă prezint sculele:

 Aparatul din dreapta este un Konika Minolta Z1, primul meu aparat foto digital „adevărat”, pentru că am mai avut înainte un „pachet de ţigări” pe care în 2003 am dat vreo 7 milioane de lei vechi. Ţeapă curată… că pe Konika am dat 150 de euro, la mâna a treia, desigur… L-am cumpărat de la un prieten în urmă cu vreo 3 ani. Acelaşi prieten mi-a vândut anul ăsta cu 200 de euro FujiFilm-ul din imaginea din stânga. Cu aparatele astea am făcut pozele ce urmează.

Cred că am o înclinaţie morbidă spre a fotografia peisaje mohorâte şi decrepite… O fi din cauză că mă simt mai bine în zilele înnourate şi ploioase şi că uneori zilele însorite mă deprimă? Dar numai uneori…

Atâta   deocamdată. Revin…

Adrian Diţă

Posted in M-o făcut mă-sa fotograf | Leave a Comment »

Varză a la Cluuuj…

Posted by ditzacontra pe 5 octombrie 2009

… sau „sarmale explodate”. Aşa am înţeles că se mai cheamă varza a la Cluuuj, o reţetă ce reprezintă una din mândriile Ardealului în gastronomie. Deci dacă vreţi să preparaţi varză a la Cluj şi le daţi crezare celor care zic despre această reţetă că s-ar mai chema şi „sarmale explodate”, n-aveţi decât să faceţi o oală mare de sarmale, să o împănaţi cu dinamită şi apoi s-o detonaţi. Însă dacă puneţi prea puţină dinamită s-ar putea să fiţi nevoiţi să zugrăviţi prin bucătărie. Dacă puneţi prea multă, o să fiţi nevoiţi să reconstruţi blocul din temelii… Dar cel mai grav este că ceea ce aţi încercat să gătiţi nu e deloc varză a la Cluuuj, pentru că aceasta se prepară în cu totul alt mod, deşi ingredientele sunt cam aceleaşi ca şi pentru sarmale. Deci aveţi la îndemână o varză acră de mărime mijlocie, o ceapă, trei sfert de kil de carne macră de porc, 4 linguri de untură, o ceaşcă de smântână, o juma’ de ceaşcă de smântână, sare şi piper. Acuma tre’ să înţelegeţi că, la fel ca orice reţetă, şi varza a la Cluuuj are mai multe variante, fiecare dintre acestea disputându-şi autenticitatea. De pildă o cunoştinţă care, ca şi mine, are ca hobby gătitul, spune că în reţeta originală nu se foloseşte sub nici o formă orezul, şi că utilizarea lui în această reţetă este o adevărată blasfemie faţă de un fel de mâncare ardelenesc. Şi mai spune acest bucătar că la reţeta de faţă se foloseşte o parte carne de porc foarte grasă şi o parte carne de vită foarte slabă care, înainte de a fi tocate, se ţin la marinat într-un amestec de vin cu pălincă foarte tare timp de 24 de ore. Mie îmi place cum sună… Oricum, eu o să vă arăt în cele ce urmează paşii ce trebuie urmaţi pentru prepararea unei verze a la Cluuuj şi decideţi dacă vă place cum zice această reţetă sau cum zice cunoştinţa aia a mea… Deci, întâi daţi carnea prin maşina de tocat. Apoi puneţi ceapa la călit în untură iar după ce s-a călit adăugaţi şi carnea tocată şi o ţineţi la înăbuşit turnând din când în când câte o lingură de apă (cunoştinţa mea nu e de acord cu acest procedeu: adică fără apă). Varza acră se toacă „potrivit” de mărunt şi se dă şi asta la înnăbuşit, da’ nu prea mult. Se unge o cratiţă cu o lingură de untură. Bucătarul pe care-l cunosc eu pune pe fundul craţiţei şi câteva bucăţi de costiţă afumată şi sărată. Abia apoi se pune un rând de varză, unul de carne, o lingură de smântână, şi se continuă aşa, alternând varza, carnea şi smântâna. Ultimul rând trebuie să fie de smântână. Cunoştinţei mele îi place să pună deasupra şi câteva felii de roşii, ardei şi slănină. Dacă e să ne luăm după reţeta asta, între rândul de varză şi cel de carne ar trebui adăugat şi un rând de orez fiert în prealabil în apă cu sare, dar, cum spuneam, cunoştinţa aia a mea este total în contra unui asemenea procedeu şi e de părere că aşa numa’ strici mâncarea… Oricum, cu sau fără orez, cratiţa cu varză se dă la cupor şi se lasă circa o juma’ de oră. Se scoate apoi din cuptor, se lasă cam un sfert de oră să se răcească şi apoi se răstoarnă cratiţa cu fundul în sus întru-n platou astfel încât varza a la Cluuuj să rămână pe platou întreagă iar staturile să se distingă între ele, ca la tort. Dacă arată astfel înseamnă e e numa’ bună de mâncat. Puneţi alături un pahar de pălincă înainte de masă, tăiaţi felii varza a la Cluuuj după modelul reclamei ăleia la pateul ardelenesc (4 felii mie, 2 nevastă-mea, 1 ăla micu…), puneţi-le în blide, turnaţi smântână din belşug peste felii, puneţi alături şi nişte bucăţi de mămăligă aburindă şi apoi… poftă bună!

(S)Arma(ua) mortală IV

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »