Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for Mai 2010

Comunitate

Posted by ditzacontra pe 27 Mai 2010

În urmă cu vreo câteva luni am scris un contraeditorial destul de alambicat în care încercam să explic ce ne lipseşte nouă, românilor, astfel încât, dacă am avea acel ceva, nu ne va mai lipsi nimic… Sau mai pe româneşte, de ce avem nevoie ca să nu ne mai lipsească nimic. Concluzia era că avem nevoie de gospodari. Ei bine, acum am ajuns la concluzia că înainte de a avea gospodari trebuie să avem spirit comunitar. În România cuvântul comunitate şi derivatele lui şi-au cam pierdut  înţelesul originar fiind folosit în contexte şi alăturări nepotrivite gen “câini comunitari”. Astfel că atunci când aude de comunitate românul se gândeşte la cu totul altceva decât la sensul cuvântului. A contribuit la distrugerea spiritului comunitar al românilor şi regimul comunist, deşi prin denumirea partidului conducător, ar fi trebuit să îl consolideze… Dar nu ăsta era scopul partidului. Probabil aţi văzut în filmele americane cum locuitorii din cartierele lor se adună periodic să dezbată împreună problemele cu care se confruntă şi cum se implică pentru rezolvarea lor. Cum au centre comunitare unde membrii comunităţii se pot aduna nu numai pentru dezbateri, ci şi pentru a-şi petrece timpul liber împreună. Noi nu avem aşa ceva. Avem doar asociaţii de locatari care se adună o dată sau de două ori pe an pentru a decide dacă să pună sau nu interfon la uşa de la bloc, s-o facă din termopan sau să pună acoperiş la clădire… Nu-i de mirare că cei care ne conduc habar n-au de ce ar avea nevoie locuitorii, dacă ei înşişi nu ştiu ce-şi doresc. Aşa că o dată la 4 ani mulţimi de candidaţi vin în campanie electorală şi fac fel de fel de promisiuni pe care nici ei nu ştiu dacă le pot îndeplini, iar oamenii stau şi ascultă, îşi zic în sinea lor că sună bine, deşi au învăţat să nu mai pună botul la astfel de lucruri, şi pun ştampila cui ştie să promită mai convingător sau să le demonstreze că interesele lui de politician coincid de fapt cu cele ale electoratului. Oamenii nici nu realizează ce putere au şi câte probleme pot rezolva în interesul lor dacă se adună laolaltă şi îşi susţin un punct de vedere comun. În schimb preferă să se plângă tot timpul sau să ducă un război solitar împotriva celor pe care ei prin votul lor i-au suit la conducerea ţării…

Adrian Diţă

(Publicat în Jurnalul Sighişoara Reporter din septembrie 2007, nr. 510)

Reclame

Posted in Diţă Contra-editorial, Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!... | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (IV)

Posted by ditzacontra pe 27 Mai 2010

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Munca în livadă, la tuns pomii, se desfăşura de regulă sub supravegherea maistrului Filip, sau „Ochelaristu’”, cum îi ziceam noi. Lui îi explica „Unchiaşu’” cam ce avem de tăiat, şi el ne arăta nouă mai departe şi ne verifica din când în când dacă respectăm instrucţiunile. Tunsul merilor îl efectuam fie cu foarfeca de mână, de obicei la pomii mai mici şi cu crengi mai subţiri, fie cu foarfeci cu aer comprimat legate prin furtune de un compresor montat pe platforma unui tractor. Anul acesta însă, spre deosebire de anii precedenţi, am folosit destul de rar foarfecile cu aer comprimat deşi în mod normal era mai uşor să tai cu ele. Dar, după folosinţă îndelungată, foarfecile s-au cam deteriorat şi, deşi le mai reparam din când, de multe ori mai mult ne chinuiam cu ele.

Tunsul pomilor

Ritmul de lucru la tuns pomii era destul de susţinut. N-aveam ce zăbovi la un pom mai mult de un minut. „Ochelaristu’” ne şi zicea să nu stăm prea mult în faţa unui pom pentru că tot timpul ai impresia că mai e ceva de tăiat la el şi rişti să-l „cheleşti”. Însă am observat că de fiecare dată când venea „Unchiaşu’” în control prin livadă, oricât de chel ar fi un pom, totdeauna mai găsea câte vreo creangă de tăiat şi ne întreba că „asta de ce n-aţi tăiat-o?” sau „ce, aveţi probleme cu spatele? Tăiaţi şi crengile care ating pământul!” etc.

Din câte am reuşit eu să-mi dau seama erau cam două stiluri de tuns merii, cu diverse variaţiuni, în funcţie de soiul lor: stilul „piramidă” în care scurtam crengile din vârf şi lăsam lungi crengile din partea inferioară a pomului, şi stilul „balerină” în care scurtam crengile din partea superioară a pomului, lăsam aproape gol mijlocul pomului tăind toate crengile mari, iar în partea de jos lăsam doar câteva crengi lungi, acestea reprezentând aşa-numitul „platou”. După ani de tăieri după aceste stiluri pomii aveau forme care mai de care mai ciudate, însă, se pare foarte eficiente din punct de vedere al productivităţii. De pe un astfel de pom, ce părea firav şi cu crengi subţiri şi rare, se puteau recolta şi până la 100 de kilograme de mere! Şi tot din-alea mari… De altfel când vedea că ezităm să „chelim” un pom după gustul lui, „Unchiaşu’” ne spunea că pe el nu-l interesează să aibă mere multe, mici şi fără culoare, ci să fie mari şi cât mai roşii. Ori pentru asta trebuia să rărim crengile pomului tăind tot ce era inutil şi ţinea umbră ramurilor productive.

„Unchiaşu’” nu risipea nimic. Dacă în urma sortării merele „defecte” erau trimise la fabrica de conserve – compoturi şi gemuri – sau de suc (se zvonea că are chiar el o astfel de fabrică în Hamburg), iar merele stricate care nu puteau fi date spre consum, ajungeau îngrăşământ natural; „Unchiaşu’” valorifica şi unele crenguţe pe care le tăiam de pe pom. Erau aşa-numitele „rachete” sau „wasserschloss”, cum le numeau ei; crenguţe nou-crescute pe pom, care nu dădeau rod. Pe acestea le strângeam de pe jos după ce terminam de tuns merii, le puneam în box-paleţi şi erau vândute, pare-se, pe bani frumoşi către producătorii de hrană pentru animale cum ar fi iepurii, hamsterii sau alte rozătoare, fie ele animăluţe de casă, fie la fermele care le creşteau. Se pare că cele mai apreciate astfel de crenguţe erau cele ale perilor pentru că lemnul lor este mai „fraged”, dacă se poate spune aşa. Astfel că după tunsul perilor strângeam toate crenguţele care nu depăşeau grosimea degetului mare. Restul crengilor rămâneau pe jos pe intervalul dintre rândurile de pomi şi erau mai apoi tocate cu un dispozitiv montat dinaintea unui tractor.

Plantarea puieţilor

O altă muncă interesantă era înfiinţarea unei noi livezi după ce în prealabil era desfiinţată cea veche, cu pomi de peste 15 ani. După curăţarea terenului de resturile vechii livezi, mai întâi erau plantaţi stâlpii de beton cu ajutorul unui dispozitiv montat pe un excavator care înfigea stâlpii în pământ ca şi cum ai înfige o scobitoare într-un mic. Stâlpii trebuiau să fie perfect aliniaţi în rânduri, la distanţă de 6 metri unul de celălat şi la 3,5 metri între rânduri. Pe aceşti stâlpi veneau trase sârmele de care mai târziu trebuiau legaţi puieţii. Apoi, de obicei, trebuiau relocate conductele de irigaţii, lucru ce presupunea săparea cu hârleţul a unor şanţuri lungi de zeci, chiar sute de metri, adânci de aproximativ o jumătate de metru, tragerea conductei în noul şanţ şi racordarea ei la „şpriţ-urile” care stropeau pomii. Astuparea şanţului se făcea cu un soi de plug cu care de altfel era şi arat terenul înainte de plantarea pomilor. Pe aceştia îi plantam manual, în echipe de câte 2 inşi: unul săpa groapa, nu prea mare, celălalt fixa pomul drept şi-l ţinea până când primul punea la loc pâmântul peste rădăcinile puietului. Apoi unul lega puietul de sârmă iar celalalt fixa la baza pomului o plasă de plastic pentru a-l feri de atacurile iepurilor sau şoarecilor de câmp. Astfel plantam zilnic sute de pomi. Şi pot spune că mă simt oleacă mândru că o parte din merele care vor fi recoltate din livada „Unchiaşului” în anii următori provin şi de la pomii plantaţi de mine…

Din nou acasă…

Întotdeauna înaintea plecării către străinătăţuri, aşteptam „evenimentul” cu nerăbdare înfrigurată, deşi ştiam că merg la muncă şi ştiam că mă aşteaptă şi zile grele pe-acolo. Şi de fiecare dată când ajugeam acolo, după nici două zile mă cuprindea dorul de casă chiar dacă, aşa cum am arătat de-a lungul celor 4 episoade ale acestei relatări, nu se poate spune că am dus-o rău pe-acolo. Ba, din contră. Însă, normal nicăieri nu-i ca acasă… Aşa că deja de a doua zi după ce am ajuns în Jork, deja număram zilele care au mai rămas până la revenirea acasă. Bine, oricum trebuia să numărăm şi să notăm pe hârtie zilele şi orele în care munceam pentru că pe baza acestor note eram plătiţi… Apoi încet-încet s-a aşternut rutina zilnică şi am mai uitat de dorul de casă. Doar în zilele însorite de duminică după-masa priveam pomii înfloriţi şi cerul albastru şi mă gândeam că ce naiba caut eu aici? Că trebuia să fiu la „moşia” mea de la ţară să am grija de ea, nu să slujesc pe plantaţiile „Unchiaşului”… Apoi îmi aduceam aminte că motivul pentru care eram în Germania era tocmai acela de a strânge bani ca să îmi pun la punct mica mea „moşie”, să-mi modelez aşa cum îmi place „cuibuşorul” în care vreau să îmbătrânesc… Şi-aşa prindeam puteri pentru a mai rezista o săptămână şi încă o săptămână şi aşa mai departe.

Cel mai greu au trecut zilele ultimei săptămâni petrecute în Jork, mai ales că am avut şi nenorocul unor zile foarte friguroase şi ploioase. Eram tot timpul bosumflat şi toată lumea mi se părea nesuferită. Apoi a venit şi ultima zi, o zi însorită şi veselă. Am lucrat în ziua aceea până la ora 12, după care ne-am încărcat bagajele, ne-am „spălat” de Germania, ne-am încasat de la „Unchiaş” banii cuveniţi pentru cele 10 săptămâni de lucru şi am şi plecat la drum. Aşa se face că în acea zi, la ora 4 după-masa am părăsit Jork-ul şi deja în jurul orei 11 noaptea treceam graniţa în Cehia, iar a doua zi noaptea târziu, după o escală de câteva ore în Viena la nişte rude de-ale unchiului meu, am ajuns în sfârşit acasă…

Să mai spun că acum, după 5 săptămâni de când am ajuns acasă, dorul de glia strămoşească s-a stins subit şi că m-aş întoarce mâine în Germania? N-are rost. Pentru că dacă mâine aş pleca în Germania, poimâine mi-ar fi din nou dor de casă. Şi-uite-aşa am ajuns, de trei ani încoace să nu-mi mai găsesc locul oriunde-aş fi… Nasol nu?

Adrian Diţă

P.S.: Aceasta a fost ultima parte a „reportajului” care a apărut în JSR. Restul „serialului” va continua aici, pe blog, pentru cei care nu s-au plictisit deja de poveştile „de la noi, din Germania” … 🙂 cu multe-multe poze şi vorbărie mai puţină…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Omerta

Posted by ditzacontra pe 20 Mai 2010

Se zice că părinţii se chinuie câte un an, doi să-şi înveţe copiii să vorbească. Apoi le ia câtiva ani buni să-i facă să tacă. După zeci de ani de comunism când ne-am obişnuit prea mult să tăcem sau doar să vorbim în şoaptă, a venit vremea când a trebuit să învăţăm din nou să vorbim cu voce tare, uneori chiar să ţipăm din toţi rărunchii ca să ne facem auziţi în corul de glasuri care s-au ridicat după decembrie ’89. Apoi, după o scurtă perioadă de timp, tăcerea s-a reaşternut peste plaiurile mioritice. Ce s-a întâmplat? Ne-am obişnuit prea mult cu vacarmul acesta uniform încât dacă nimeni nu ţipă mai tare nu-l luăm în seamă? Au obosit oamenii să vorbească? Ori s-au săturat să vorbească fără să-i asculte nimeni? Sau, mai rău, li s-a băgat pumnul în gură? Nu pumnul de fier al comuniştilor, ci cel de catifea al puternicilor zilei… Pentru că acuma dacă nu ştii să-ţi ţii gura sau dacă nu eşti atent ce spui, rişti s-o păţeşti… Nu, n-o să te omoare nimeni sau n-o să te închidă, dar se va găsi cineva să-ţi facă viaţa un calvar, de parcă n-ar fi şi aşa. Şi-atunci ce-i de preferat? Să taci şi să înghiţi toate porcăriile din lumea asta amăgindu-te că mai rău n-are cum să fie, sau să te ridici şi să strigi că te-ai săturat? Grea decizie şi când e vorba de propria persoană, darămite când trebuie s-o faci în numele altora.

După ce în decembrie ’89 am reînvăţat să vorbim, acum suntem din nou convinşi, mai aşa, pe ocolite, că tăcerea e de aur. “Hai să nu vorbim despre asta că ne facem o imagine proastă şi tot noi o să avem de suferit!” sau ”Las-o moartă să nu-l supărăm pe Cutărescu că o să avem nevoie de el mai încolo!”. Dacă aceste variante nu dau rezultate, există alte metode de persuasiune, de  genul “Taci, dracului, din gură că o încurci!” Acum nu ne mai e frică de un regim represiv care ştiam de ce e în stare, ci de nişte ameninţări voalate în spatele cărora nu poţi şti niciodată ce grozăvii se ascund. Şi fiind puşi în faţa acelui pericol nevăzut uităm că tăcerea noastră e contraproductivă. Dacă taci, care-va-să-zică nu ai probleme, prin urmare totul e în regulă, mergem mai departe…

Acum ar fi trebuit să exemplific ceea ce am scris mai sus cu o situaţie din Sighişoara, dar n-am putut s-o fac pentru că asta ar fi însemnat să pun în pericol pe cineva. Un pericol ipotetic, poate inexistent. Dar acel cineva nu vrea să-şi mai asume riscul. Şi l-a asumat o dată şi “a păţit-o”, în sensul că i s-a pus în vedere că “pericolul” este cât se poate de real… Ce poate mai mult să-ţi îngheţe sângele în vine şi să-ţi paralizeze voinţa?

Adrian Diţă

(Publicat în octombrie 2006 în Jurnalul Sighişoara Reporter, nr. 460)

Posted in Diţă Contra-editorial, Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!... | Etichetat: | Leave a Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (III)

Posted by ditzacontra pe 20 Mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Povesteam data trecută de casa din Ladekop, aflată la 4 kilometri de ferma din Jork la care ne prezentam la muncă în fiecare dimineaţă. În săptămânile din luna februarie programul de lucru începea la ora 7.30 pentru că abia atunci se lumina de ziuă. Asta însemna că ne trezeam cam la ora 6.15 pentru „ritualul” de dimineaţă şi băutul cafelei iar pe la 7.15 ne suiam în maşină şi porneam către fermă unde trebuia să ajungem cu minim 5 minute înainte de începerea programului de lucru propriu-zis. După ce ne strângeam toţi lucrătorii în hala fermei, apărea „Unchiaşul” şi ne împărţea pe fiecare pe unde era nevoie. Deobicei turcii munceau aproape toţi exclusiv în hală la sortat şi ambalat mere. Abia prin aprilie unii mai erau scoşi în livadă. În hală, pe lângă turci, mai lucrau şi patru nemţoaice, trei din ele cu jumătăate de normă. Polonezii lucrau exclusiv la livadă… S-a întâmplat de vreo 2 ori ca şi ei să fie reţinuţi în hală când erau comenzi urgente de livrat sau vremea prea rea pentru a lucra în aer liber. Se vedea clar că nu le place deloc în hală. În schimb noi, sighiorenii, eram foarte adaptabili: cu excepţia lui Erszi care lucra numai în hală, bărbaţii erau buni peste tot.

De la sortat şi ambalat mere…

Programul de lucru se încheia de cele mai multe ori la ora 6 după-masa, dar se întâmpla câteodată să facem şi ore suplimentare, până la 7.30 şi de vreo 2 ori până la 9 seara sau chiar 10. Bineînţeles că aveam şi pauze: prima era de la 9 la 9.15, pauza pentru micul-dejun – „Fruhstuck”; a doua de la 12 la 13, pauza de prânz – „Mittag” de o oră, şi a treia de la 15 la 15.15, pauza de cafea – „Kaffe”. Faptul că eram cazaţi la 4 kilometri de fermă a mai ridicat o problemă: în anii precedenţi când eram cazaţi în containerele din spatele halei de procesare, hrana pentru masa de prânz o aveam la frigider în containerul în care era amenajată bucătăria, astfel că mergeam acolo, o încălzeam şi mâncam. Acum, pentru că la prânz eram obişnuiţi să mâncăm hrană caldă, găteam cu o seară înainte pentru 2 zile, puneam în caserolă cât ne trebuia, luam şi farfurii şi tacâmuri, puneam totul în maşină iar la prânz o încălzeam tot pe micul aragaz din containerul-bucătărie din spatele halei, doar că acum, continerele nefiind locuite, cam sufeream de frig cât luam pauza de masă, cel puţin în lunile februarie şi martie.

Având acest program: de la ora 7.30 (sau de la 7 începând cu 1 martie) la ora 6 după-masa, reieşea că în general lucram în jur de 9 ore jumate sau 10 ore pe zi dacă nu socotim pauzele. Muncile pe care le prestam nu erau din cale afară de dificile. Adică erau şi zile când „băgam ca eroii”, cum se zice, dar şi zile în care trăgeam de timp sau „trăgeam mâţa de coadă” pentru că sarcinile primite erau destul de simple şi nu voiam să le terminăm înainte de sfârşitul programului de lucru.

Când lucram în hală la sortat şi ambalat mere, timpul parcă se scurgea mai greu pentru că făceam tot timpul cam acelaşi lucru. Merele veneau în box-paleţi de câte vreo 300 de kile care erau scufundate într-un bazin cu apă al maşinii de sortat, astfel fructele ieşeau la suprafaţă şi veneau pe bandă. Un lucrător marca merele stricate cu o „baghetă magică” iar acestea mergeau direct într-un box-palet de la capătul celălalt al maşinii de sortat. Cele nemarcate veneau pe diverse mărimi pe benzile de sortare de unde noi le luam, le verificam din nou pentru că scăpau multe mere stricate nemarcate, şi le ambalam fie în cutii de câte 9 kilograme, fie în lăzi de plastic de 8 kilograme, sau în lăzi cu alveole de câte 6,5 kilograme, sau diverse alte ambalaje, după cum solicita clientul. Clientul strategic al „Unchiaşului” se pare că era lanţul de hyper-market-uri Edeka, dar avea şi alţi clienţi mari precum Netto, sau mulţi clienţi mici precum „aprozarele” de cartier de prin diverse oraşe din nordul Germaniei. Ne şi întrebam dacă retail-erii de la ei îs la fel de scârboşi ca cei de la noi… Pentru clienţii mari trebuia să lucrăm cu foarte mare atenţie şi să nu ne scape în cutii sau lăzi nici un măr stricat sau „defect” pentru că s-a întâmplat de vreo 2 ori ca ăia să trimită câte un transport de mere înapoi la re-sortat pentru că găseau câteva mere stricate. Şi-atunci ieşea cu scandal. „Unchiaşul” ţipa la turcul care răspundea de activitatea din hală, iar turcii toţi săreau cu gura pe noi că se ne uităm bine la mere înainte de a le băga în cutii. Noi îi înjuram în limba maternă pentru că vedeam bine că şi ei scăpau de multe ori mere stricate în cutii. Câteodată, după ce umpleam o cutie, controlau merele şi dacă găseau vreunul stricat ni-l arătau cu superioritate şi ne spuneau din nou să ne uităm bine.

Într-o altă hală, mai mică, mai era o maşină de sortat, unde merele, presortate după mărime de maşina din hala mare, veneau pe bandă şi trebuia să le băgăm în pungi de câte 750 de grame. Aici trebuia să fim foarte rapizi pentru că banda mergea destul repede. În plus, spre deosebire de maşina din hala mare, aici stăteam tot timpul în acelaşi loc în picioare, iar după vreo câteva ore ne apucau durerile de spate.

Fiind al treilea an de muncă la această fermă, am ajuns să recunoaştem soiurile de mere după aspect. Astfel aveam Jonagold şi Jonagored, mere mari, roşii cu pete galbene sau verzi, foarte suculente; Holsteiner Cox, nu prea arătoase ca aspect dar foarte bune, cu un gust dulce-acrişor; Topaz, astea erau chiar urâte şi mici iar din cauza culorii cu greu le depistam defectele şi erau chiar cele mai păcătoase din acest punct de vedere, în schimb pe cât erau de urâte pe atât erau de gustoase; mai erau Boskop, nişte mere imense, şi de câte un kilogram unele; Antares, Elstar şi, cele mai scumpe şi mai arătoase, Roter Pinova care nu erau chiar aşa de gustoase pe cât erau de frumoase.

… La munca în livadă

Însă sortarea şi ambalarea merelor era o „treabă de femei”, ziceam noi, bărbaţii. Adevărata muncă era cea din livadă, mai ales la tuns pomii unde aveai nevoie de o anume iscusinţă şi perspicacitate. Fireşte, eu nu le am pe nici unele, dar pot spune că am furat ceva meserie de la cei cu care am lucrat în anii precedenţi. Păi în primul an când ne-a scos prima dată la tuns meri, „Unchiaşul” a venit mi-a arătat cam ce şi cum trebuie să tai de la un pom, m-a întrebat dacă am înţeles, eu am zis că da, deşi n-am priceput nimic, apoi mi-a dat foarfeca în mână şi mi-a zis să-i dau bătaie. Părea uşor când tăia „Unchiaşul”, dar când m-am trezit cu foarfeca în mână m-am blocat. N-am mai tuns pomi în viaţa mea şi problema era că nici un pom nu semăna unul cu altul, aşa că habar n-aveam ce să tai de la ei mai ales că pomii erau mici de nici 3 metri înăţime, cu puţine crengi deci ce să mai tai şi eu la ei că nu mai rămânea nimic. Mă gândeam că o să fiu cel mai prost „frizer de meri” pe care o să-l aibă „Unchiaşul” pe lângă casa lui. Apoi încet-încet (unii ar fi de părere că prea încet) m-am prins cam care era faza şi că nici „meseriaşii” de polonezi nu ştiau câteodată ce să taie, doar că atunci când tăiau erau siguri

La tuns meri (foto din 2009, că anul acesta n-am luat cu mine în livadă camera foto...)

pe ei. Asta era principalul: să nu eziţi. Dacă ai pus foarfeca pe o creangă, să nu mai stai să te gândeşti dacă s-o tai sau nu, ci s-o tai direct. Aşa că am ajuns până la urmă să tai „din instinct” ca să zic aşa… Parcă îmi trasmiteau telepatic pomii ce crengi să le îndepărtez şi pe care să le las… Desigur, la fiecare soi de meri modul de tăiere era diferit. Aşa că de fiecare dată când schimbam soiul venea şi „Unchiaşul” să ne arate cum se taie merii respectivi.

Din câte am aflat livezile „Unchiaşului” au o suprafaţă totală de vreo 150 de hectare împrăştiate în mai multe locaţii: Schuback, Lifas, Borstel, Niermann,

O minusculă parte din livezile "Unchiaşului" (tot in 2009 zona Lifas - acum livada din imagine a fost desfiinţată pentru că pomii erau prea bătrâni)

 Ladekop etc. şi, pe lângă meri care reprezentau cam 80% din totalul pomilor, mai are peri, pruni şi câţiva cireşi. Merii erau relativ mici, în funcţie de cât de tineri sau bătrâni erau, plantaţi în rânduri lungi, legaţi de 4 rânduri de sârmă prinse de stâlpi de beton sau de lemn. Când ieşeam la tuns merii mergeam câte 2 pe un rând, de obicei un „novice” cu un „meseriaş”, unul pe-o parte şi unul pe cealaltă, de preferinţă de naţionalităţi diferite ca să nu stea la poveşti prea mult, ci să fie mai atenţi la ce au de lucru…

Dar despre toate astea, în data viitoare când voi şi încheia acest mult prea lung reportaj care parcă deja începe să devină plictisitor….

(Va urma)

Adrian Diţă

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

Şuberek

Posted by ditzacontra pe 18 Mai 2010

Duminică dimineaţa devreme, în timp ce mergeam către Bucureşti să ajung la concertul AC/DC, vedeam cum se ridicau aburii din pădurile de pe coamele dealurilor după ploaia din noaptea precedentă, în vreme ce în plan apropiat se vedeau ruinele unor construcţii, fie abandonate după ce n-a mai rămas nimic de furat de prin ele, fie construcţii începute şi neterminate sau pur şi simplu neîngrijite, sau fel de fel de resturi împrăştiate… Mă rog, peisajul specific de prin (prea) multe sate de pe la noi. Iar combinaţia asta creea o privelişte oarecum sinistră şi i-am spus prietenului care conducea că probabil aşa arătau locurile astea şi în trecut, după vreo incursiune a tătarilor: cu distrugerile lăsate de ei în prim-plan şi cu fumurile incendiilor încă nestinse în fundal. „Nu cred că arăta chiar aşa de nasol pe vremea aia!” mi-a spus plictisit prietenul călcând pedala de acceleraţie. Hmm! S-ar putea să aibă dreptate… Cred că dacă prin absurd o hoardă de tătari ar fi teleportată în prezent n-ar mai avea ce să jefuiască şi la ce să dea foc. Nici fecioare de siluit (care fecioare?), nici robi de răpit că-s toţi plecaţi la muncă prin străinătate… Cred că Han-Tătaru’ şi-ar da turbanul pe ceafă şi ar exclama: „Băi, frate, nu ştiu cine o trecut înaintea noastră p-aci, da’ au făcut un prăpăd nasol! Adică, dă-o-n mă-sa de treabă, noi veneam, luam ce ne trebuia, mai dădeam foc la ce nu era de treabă, fugeau rumânii în codru să se adăpostească, dar după ce plecam se întorceau şi construiau totul la loc, aşa că după câteva luni puteam să revenim la jaf. Ăştia de-acuma parcă-s nebuni la cap: de 20 de ani nu-i lasă pe amarâţi nici un moment în pace. Îi jefuiesc una-ntr-una de nu mai pot face nimic. N-ai cu cine, dom’le! Nişte incapabili!” Apoi, după această constatare de bun-simţ, înainte de a face cale întoarsă în evul-mediu întunecat, care probabil că era mai luminos decât prezentul, Han-Tătaru’ ar vrea să mănânce şi el ceva. Chiar şi pe sărăcia asta mai găseşti nişte carne de oaie şi nişte făină şi una-alta ca să prepari un şuberek tătăresc. Dacă nu prin curţile oamenilor, atunci prin super-market-uri, aduse din import. Aşa că Han-Tătaru’ îşi trimite ordonanţa la shopping să cumpere 800 de grame de făină din Ungaria, 3 linguriţe de sare din Ucraina, 2 linguriţe de zahăr din China (astea-s pentru aluat), o juma’ de kil de carne de oaie din Australia, 3 cepe din Germania, sare, piper din Uganda şi un ou din SUA (pentru umplutură). Având aceste produse, bucătarul personal al Han-Tătarului procedează în felul următor: din ingredientele pentru aluat frământă o cocă adăugând treptat apă călduţă şi făină. În final coca nu e nici vârtoasă, dar nici foarte moale. Imediat după ce a frământat aluatul, îl taie în fâşii lungi şi grosuţe pe care le taie apoi în bucăţi mai mici din care face bile. Pe acestea le întinde în foi rotunde şi subţiri care nu trebuie să fie mai groase de 3-4 milimetri, însă nici nu trebuie să exagereze ca să devină transparente. Din cantităţile menţionate bucătarul ar trebui să scoată vreo 20 foi rotunde. Lui îi ies numai 19, motiv pentru care mai târziu va fi biciuit de călăul personal al Han-Tătarului. Pentru umplutură bucătarul taie ceapa foarte mărunt şi o amestecă cu carnea de oaie tocată şi puţin călită adăugând piperul, sarea şi oul. Apoi în fiecare foaie de aluat întinsă pune o lingură de umplutură pe care o împrăştie pe jumatate din foaie iar a doua jumătate o pliază peste prima şi cam la jumate de centimetru de margine presează aluatul cu vârfurile degetelor. Apoi, cu marginea unei farfurii mici taie aluatul la un milimetru de locul unde a presat cu degetele şi îndepărtează marginile. Din marginile tăiate nu mai face alte foi, ci le dă câinilor să le mănânce. Şuberek-ul astfel obţinut îl prăjeşte în ulei foarte bine încins, dar nu prea mult să nu se ardă, apoi îl scoate într-o farfurie în care îl lasă câteva secunde pentru a se scurge de ulei ca să-l ferească pe Han-Tătar de colesterol, după care îl pune într-un vas de inox şi-l acoperă cu un capac. Astfel este păstrat cald multe ore. E foarte important să fie acoperit pentru că aburii frăgezesc foarte bine aluatul, acesta devenind moale (necrocant), protejând astfel dinţii sensibili ai Han-Tătarului care se bucură de şuberek lângă un pahar de vin românesc importat din Norvegia şi în compania câtorva paraşute ştirbe găsite pe marginea şoselei care-i dansează din buric pe manele…

Bucă(tă)tarul iscusit

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (II)

Posted by ditzacontra pe 12 Mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Unde-am rămas data trecută? A, da! Deci, duminică, 14 februarie, în jurul orei 4 după-masa ne-am înfiinţat în faţa casei „Unchiaşului” din comuna (Gemeinde) Jork, judeţul (Landkreis) Stade, landul Saxonia Inferioară (Niedersachsen). „Unchiaşul” este un numele de cod al fermierului proprietar al livezilor în care am lucrat. Cât am muncit acolo foloseam un limbaj codificat întrucât erau destule cuvinte pe care le înţelegeau şi ne-vorbitorii de limba română şi de multe ori nu voiam să ne facem înţeleşi, mai ales când vorbeam, bârfeam sau înjuram colegii de muncă turci sau polonezi de faţă cu ei… Dar despre asta, ceva mai încolo.

Casa căreia îi spuneam „Acasă”

„Unchiaşul” nu se aştepta să apărem aşa devreme, mai ales după ce anul trecut l-am trezit la 1 noaptea să vină să ne ia din autogara din Hamburg pentru că autocarul avusese întârziere. Prin urmare a fost plăcut surprins mai ales că eram cu maşina. A chemat-o pe „Mătuşica”, soţia lui, care ne-a făcut pe loc actele de care aveam nevoie pentru a munci legal la livadă. Apoi ne-a spus să ne suim în maşină şi să ne ţinem după maşina lui. Am rămas puţin surprinşi pentru că ne aşteptam să locuim la fermă în containere, ca în anii precedenţi, unde erau condiţii destul de bune… dacă ţi le făceai. Pentru că la venire totdeauna găseam o mizerie şi o dezordine de nedescris lăsată în urmă de muncitorii care au fost la cules în toamnă. Cam cum lăsau studenţii prin căminele de pe plaiurile noastre. În schimb anul acesta „Unchiaşul” ne-a condus în satul Ladekop, la 4 kilometri de ferma din Jork. Acolo a oprit în curtea unei case drăguţe care, se pare, îi aparţinea, în faţa căreia era parcată o maşină cu număr de… Mureş. „Unchiaşul” ne-a poftit înăuntru unde ne-a făcut cunoştinţă cu cei patru colegi de apartament şi de muncă, o fată şi trei băieţi, care erau… sighişoreni şi care se aflau acolo de la începutul anului. Pe unul dintre ei îl cunoşteam pentru că mi-a fost coleg pe când lucram la Cesiro.

În această casă drăguţă şi încăpătoare am fost găzduiţi pe tot timpul şederii noastre în Germania. După ce „Unchiaşul” a plecat sighişorenii noştri ne-au prezentat casa care avea 4 dormitoare din care 3 la mansardă, un birou folosit ca dormitor, o cameră de zi imensă, o bucătărie mare dotată complet, holuri, 2 camere de baie, o baie de serviciu folosită ca uscător de rufe, terasă acoperită afară, gazon… Casa însă era goală. Adică în afară de mobilierul de bucătărie şi ceva dulapuri în dormitoarele de la mansardă, alt mobilier nu exista. Colegii noştri, fiind anunţaţi ca venim, ne-au adus 2 paturi de la containere. Restul mobilierului de care aveam nevoie, mese, scaune etc., ni le-am adus tot de la containere zilele următoare. Tot ei ne-au explicat că au fost mutaţi în această casă cu o zi în urmă pentru că până atunci locuiseră în casa vecină, care aparţinea tot „Unchiaşului”, înghesuiţi toţi patru într-o singură cameră pentru că în celelalte locuiau colegii turci. Însă înainte de a fi mutaţi în casă cu turcii, sighişorenii locuiseră câteva săptămâni la containere până când au apărut probleme cu istalaţiile sanitare şi de apă care îngheţa frecvent din cauza temperaturilor foarte scăzute din această iarnă. Ştiind că mai vin doi români „Unchiaşul” a decis să-i mute pe sighişoreni în casa cea mare care stătea goală. Aceştia au avut oarece îndoieli pentru că, fiind o casă mai încăpătoare şi mai arătoasă, dotată cu tot ce trebuie, cel puţin la bucătărie şi în camerele de baie, se gândeau că şi contribuţia pentru cazare ar fi mai mare. Însă „Unchiaşul” i-a asigurat că nu vor plăti mai mult decât scrie în contract pentru cazare, adică 2 euro/zi. Singura condiţie pe care a pus-o „Unchiaşul” a fost păstrarea unei curăţenii exemplare. Lucru de altfel normal. Păi nu e super? Să locuieşti într-o casă frumoasă şi încăpătoare, asemeni neamţului din clasa mijlocie, şi să plăteşti o chirie de aproximativ 60 de euro pe lună de persoană în care erau incluse şi cheltuielile cu consumul de apă, energie electrică şi gaze (avea o centrală termică imensă şi încălzire prin pardoseală). Nici acasă în România nu am parte de astfel de condiţii. Mă şi gândeam că, uite, în vreme ce Guvernul României îşi bate joc de mine personal în special şi de populaţie în general, un neamţ care abia dacă mă cunoaşte, mă găzduieşte în casa lui cu numai 2 euro pe zi. E drept că stăteam câte doi în cameră însă camerele erau mai mult decât încăpătoare şi le foloseam doar pentru dormit pentru că majoritatea timpului, mă refer la timpul liber, îl petreceam mai mult în bucătărie, fie gătind, fie… socializând cu ceilalţi sighişoreni.

Colegii şi numele lor cod

Desigur, faptul că locuiam la 4 kilometri de ferma în care lucram a ridicat unele probleme, cum ar fi faptul că trebuia să ne trezim dimineaţa oleacă mai devreme şi să folosim maşina pentru a ajunge la fermă. Asta însemna să alimentăm o dată la 2 săptămâni cu câte 10 euro de căciulă. Ceilalţi sighişoreni s-au scos mai ieftin pentru că erau patru „contribuabili” iar maşina lor era pe motorină.

În afară de cei patru sighişoreni, Erszi, Dani, Csabi şi Atti (Salutare, kollegen! Ce mai faceţi?), mai aveam vreo 6 colegi turci şi 2 polonezi rezidenţi în Germania cărora de la 1 martie li s-au adăugat încă 4 sezonieri „abonaţi” la livada „Unchiaşului” de ani buni de zile şi care au fost cazaţi în camerele rămase libere din casa în care locuiam. Pe unii dintre colegii de muncă îi cunoşteam din anii precedenţi. Aşa cum spuneam mai la deal, cam la toţi le-am dat porecle pentru a nu-şi da seama când vorbeam despre ei întrucât dacă-şi auzeau numele sau naţionalitatea în conversaţiile dintre români, imediat deveneau atenţi şi ne întrebau că ce-am zis? Astfel, pe turci îi numeam „tuciurii” iar polonezilor, nu ştiu de ce, le spuneam „moldoveni”.

Dintre turci îi aveam colegi pe Sulfi căruia îi spuneam „Ţiganu’” sau „Dinţosu’” pentru că era mai… brunet decât ceilaţi turci şi avea o dantură destul de haotică; mai era Sidek căruia îi spuneam „Ştirbu’” pentru că anul trecut avea nişte dinţi lipsă pe care între timp i-a înlocuit, sau „Pletosu’” pentru că într- o vreme purta părul lung. Îl mai aveam pe Ahmet – „Mustăciosu’”, fiică-sa Michelle care era poreclită „Adormita” sau „Ameţita” pentru că se mişca în reluare, soţul ei Arun sau Aron (n-am înţeles niciodată care era numele lui corect) căruia îi spuneam „Chioru’” sau „Ochiosu’” deşi n-avea nici o problemă de ordin oftalmologic, ci doar ochii bine conturaţi şi o privire pătrunzătoare. Lui Emin, cel care răspundea de hala de procesat mere, nu i-am dat nici o poreclă pentru că în general era băiat bun şi nu prea aveam de ce să-l bârfim. Desigur, şi cu ceilalţi turcii ne înţelegeam destul de bine. Problema lor era că le plăcea să facă pe şefii, mai ales cu noii veniţi, şi de multe ori se băgau peste deciziile lui Emin şi mai mult ne încurcau şi-atunci să vezi înjurături şi „vorbe de dulce” în limba maternă la adresa „Mustăciosului”, „Ochiosului” sau „Ameţitei”.

Dintre polaci îi aveam colegi pe Arthur „Chiştocu’” pentru că era mic de statură şi un beţivan şi jumătate, omul de bază al „Unchiaşului”, cel care ştia să folosească toate tractoarele şi utilajele de la fermă; maistrul Filip „Ochelaristu’”, băiat educat, cu studii de agronomie, vorbitor de limba germană la perfecţie, iubitor de jazz şi blues fără însă a cunoaşte şi limba engleză. De la 1 martie au apărut şi Mirek „Chelu’”, o huidumă de om la vreo 35 de ani, cam aiurit de felul lui, ca să nu zic chiar prost; Roman căruia îi spuneam „Surdu’” pentru că purta un aparat auditiv, avea vreo 56 de ani şi de 20 de ani venea la muncă la livada „Unchiaşului”, om cumsecade, liniştit şi cam retras; Lech, altul căruia îi spuneam „Mustăciosu’” care trăgea la măsea cât toţi polonezii la un loc dar nu se prea vedea că e beat… poate şi din cauză că tot timpul arăta ca şi cum era mangă, însă altfel era şi el de treabă, şi fratele său Andreas „Îngeraşu’”. Porecla celui din urmă are o „etimologie” interesantă. În urmă cu doi ani colegii săi polonezi îl strigau Andrzje care este de altfel numele său polonez. Însă din cauza pronunţiei imposibile noi înţelegeam „Angi” şi aşa îl strigam şi noi, şi din „Angi” a devenit „Îngeraşu’” de la „angel”… Însă nu era nici pe departe un îngeraş, ci un bătrân de vreo 52 de ani băgăcios, sfătos şi şmecher, care una spunea şi alta făcea.

În ce priveşte numele noastre, uneori colegii ne-vorbitori de limba română aveau dificultăţi în a le reţine sau a le pronunţa corect. Astfel mie mi se spunea uneori Andiri sau chiar Darian; unchiului meu, Ion, toată lumea îi spunea John, doar „Unchiaşul” îl striga Ion cu accentul pe prima vocală; pe Atti îl strigau Otto, iar numele lui Csabi nici unul dintre ne-vorbitorii de limba română nu ştiau cum să-l pronunţe ceea ce ne amuza copios.

Însă despre interacţiunea cu ceilaţi colegi şi muncile ce le-am prestat pe-acolo, citiţi în mai încolo.

(Va urma)

Adrian Diţă

 

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »

Chifteluţe din burtă de vită (acum cu 25% mai puţină burtă şi cu 15% mai puţine ouă)

Posted by ditzacontra pe 11 Mai 2010

Haideţi să fim optimişti şi să vedem şi sfertul plin al paharului, nu numai cele trei sferturi goale. Adică, vorba aia, am tot aşteptat reduceri de preţuri la alimente şi servicii, şi iată, Guvernul a venit cu o ofertă specială tentantă, de criză: salariu de bugetar – acum cu 25% mai mic; pensia – acum cu 15% mai puţin! Oferta este valabilă cel puţin 3 ani de-acum încolo şi doar în limita stocului disponibil. Se va da doar câte un salariu, respectiv câte o pensie, ca să ajungă la cât mai multă lume. Cine nu apucă să beneficieze de această ofertă va fi disponibilizat, în cazul bugetarilor, sau va trebui să se mute la subsol, în cazul pensionarilor… Deci, grăbiţi-vă! Vremurile sunt aproape! cum zice şi în Biblie. Iată cum ar putea suna câteva mesaje publicitare în aceste vremuri de restrişte: „Ai un salariu mic de bugetar şi nu ştii cum să te mai descurci cu el? De-acum toate problemele tale au luat sfârşit! Pentru că vei avea altele, mult mai grave! Guvernul îţi ia 25% din povara pe care o reprezintă leafa ta de bugetar!” sau „Ai o pensie mică după ce ţi-ai rupt spinarea 30 de ani în câmpul muncii şi nu ştii cum s-o mai împarţi? Nu-i nimic! Guvernul îţi ia 15% din ea ca să nu te mai încurci în calcule matematice complicate!” sau „25% mai puţin la remuneraţie înseamnă 75% mai multe necazuri! Profită de această ofertă unică!”… şi aşa mai departe. Acuma, lăsând plânsul la o parte, ştiu că mulţi dintre cei afectaţi de aceste tăieri de salarii şi pensii ar vrea la rândul lor să taie şi ei câte ceva, cum ar fi gâturile celor care s-au gândit la aceste măsuri. Eu însă nu sunt aşa de radical şi consider că s-ar fi făcut mai multă economie la buget dacă s-ar fi tăiat de tot salariile şi pensiile absolut tuturor celor care s-au perindat pe la putere, fie ea centrală sau locală, în ăştia 20 de ani de „tâlharocraţie” pentru că incompetenţa şi nesimţirea lor ne-a adus în această situaţie. Şi să traiască bine numa’ din ce-au furat, că, slavă lui Ucigă-l-Toaca, au furat destul…

Acestea fiind zise, haideţi să ne ocupăm de reţeta noastră cea de toate săptămânile şi să visăm cum gătim nişte chifteluţe din burtă de vacă, aşa cum am promis în numărul trecut, în ton cu vremurile, adică cu 25% mai puţină burtă şi cu 15% mai puţine ouă. Cu ocazia asta vom descoperi că burta de vită se foloseşte nu numai pentru a prepara bine cunoscuta ciorbă de burtă folosită îndeobşte pentru tratarea mahmurelilor (ciorbă pe care o recomand şi poporului român care tocmai se trezeşte mahmur după beţia anilor de falsă „creştere economică” bazată pe consum, se pare, de alcool metilic, din-ăla care orbeşte). Dar ciorbă de burtă am mai făcut şi cu alte ocazii la această rubrică. În cartea în care am găsit reţeta de chifteluţe de burtă sunt date cantităţile la ingrediente pentru 60 de porţii. Adică 4 kile de burtă de vită (minus 25%, deci numai 3 kile), o franzelă de un kil, 8 ouă (minus 15%, deci numai 6,8 ouă), 200 grame făină, 300 de grame de ceapă, 100 de grame de usturoi, 100 de grame verdeaţă, 5 grame piper, 50 de grame sare, 800 mililitri ulei şi 5 kile de oase… fără valoare. M-am spart de râs când am văzut în carte expresia „oase fără valoare”. Da’ aşa scrie. Prin urmare tre’ să fim atenţi să nu folosim oase de mumii sau de dinozaur. Eu recomand oase de vită fără valoare… Adică oasele, nu vita… Burta de vită, pe care acum, din fericire, o găsiţi gata tăiată fideluţă şi congelată la orice supermarket, se fierbe îndelung laolaltă cu oasele fără valoare, vreo 4 ceasuri (minus 25%, deci numai 3 ceasuri rele). În vremea asta ceapa se taie mărunt de tot şi se căleşte iar franzela se înmoaie în apă. Eu prefer în lapte. După ce s-au fiert, fâşiile de burtă se dau prin maşina de tocat împreună cu franzela muiată, verdeaţa şi usturoiul, se adaugă ouăle, ceapa călită, sarea şi piperul şi apoi se frământă bine. Din compoziţia rezultată se dau forma chifteluţelor care se trec prin făină şi se prăjesc în ulei încins. Se pot servi calde sau reci, cu garnitură de cartofi natur şi salată, alături de vin roze sau bere neagră. Vă urez vise cu 25% mai plăcute şi un somn cu 15% mai uşor!

BucăTărie de caracter

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (I)

Posted by ditzacontra pe 5 Mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Am vrut să-l numesc „Jurnal de căpşunar”. Însă nu mai e jurnal pentru că, potrivit DEXonline, „jurnal” reprezintă printre altele „însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa”, ori eu îl scriu abia acum, după ce experienţa pe anul ăsta s-a încheiat. Iar „căpşunar” am fost doar în măsura în care acest termen îi denumeşte pe toţi cei care pleacă, definitiv sau temporar, pentru a-şi rupe spinările muncind pe bani ceva mai mulţi decât ar fi câştigat pe piciorul de plai şi în gura de Rai care este ţărişoara noastră, pe feluritele plantaţii occidentale, fie ele de căpşuni, castraveţi, măsline, portocale, sparanghel, struguri, mere etc. Iar eu, dacă am lucrat în livezile de meri ale ţinutului Altes Land din nordul Germaniei, n-aş putea spune c-am fost „merar” pentru că sună ca dracu’. Am fost mai degrabă un fel de „Strâmbă-lemne” când îi tundeam pomii „Unchiaşului” (o să aflaţi mai încolo cine-i „Unchiaşu’”), sau un „Sfarmă-mere” când sortam şi ambalam fructele în hala de procesare…

Anul acesta a fost a treia oară când „sărăcia şi nevoile şi neamul”, cele atât de straşnic apărate de Mircea cel Bătrân încât dăinuie şi azi, m-au împins să lucrez în livezile „Unchiaşului” din comuna Jork, la vreo 30 de kilometri sud de Hamburg, în inima ţinutului Altes Land din Saxonia Inferioară sau Niedersachsen, cum îi ziceau ei pe-acolo. În primul an am (era să zic „am stat”) muncit p-acolo doar vreo 6 săptămâni, anul trecut am sărit la 11 săptămâni, iar anul acesta 10 săptămâni. Şi am făcut cam de toate: de la tuns/ras/frezat pomii, fie ei meri, peri, pruni sau cireşi, la sortat mere, săpat şanţuri pentru irigaţii, plantat pomi, plantat stâlpi, întins sârmă şi fel de fel de alte activităţi necesare pentru înfiinţarea, întreţinerea sau desfiinţarea unei livezi. Despre toate acestea o să vă povestesc în următoarele 3-4 numere, în parte şi pentru că am primit o sarcină de serviciu în acest sens până când mă pun la zi(d) cu „actualitatea sighişoreană” astfel încât să mă pot ocupa de săptămâna viitoare şi de alte subiecte, mult mai arzătoare.

 Drumurile noastre toate, poate… 

Orice călătorie începe cu un prim pas. Aşa se zice în reclama la o celebră băutură spirtoasă. În secolul nostru e preferabil să ai şi nişte drumuri pe care să poţi călători ca lumea şi să ajungi întreg şi cât mai repede la destinaţie. Eu nu ţin neapărat să ajung foarte repede la destinaţie pentru că îmi place călătoria… Călătoria eu o asemăn uneori cu viaţa: punctul de plecare e naşterea, iar destinaţia e moartea. Deci „călătoria” în cazul ăsta e bine să fie cât mai lungă şi mai plăcută dacă se poate. Sau, ca să nu cădem în amărăciune, călătoria e ca şi sexul: începe cu preludiul, iar destinaţia e orgasmul. Deci e bine ca amândoi partenerii (sau câţi or fi, că am înţeles că mai nou se „călătoreşte” în grup) să ajungă domol şi în acelaşi timp la „destinaţie”… Ptiu, drace! Da’ ce-mi veni cu comparaţiile astea…

Ideea era că mă bucur de orice călătorie, deci şi de cea pe care am făcut-o către Germania mai ales că, spre deosebire de anii trecuţi când am călătorit cu autocarul, anul acesta am mers cu maşina. Şofer şi proprietar al maşinii, o „Nubiră” combi din 1999, este unchiul meu (nici o legătură cu „Unchiaşu’”) cu care de altfel am şi muncit împreună în Germania în toate cele 3 „ieşiri la livadă”. Ca să scurtăm drumul, nu atât din raţiuni de timp, cât mai ales de cost al conbustibilului, am setat navigatorul să ne facă traseul către Germania prin Ungaria, Slovacia şi Cehia. Astfel am scurtat drumul cu vreo 300 de kilometri, deci, pe lângă că am economisit nişte bani, am redus şi din emisiile de bioxid de carbon…

Plecarea ne-am fost întârziată cu 2 săptămâni din cauza iernii grele din toată Europa. Astfel că nici la livadă nu se puteau începe lucrări. Începusem să-mi fac griji că nu mai plecăm şi ticluiam planuri de rezervă pentru a ieşi din impasul financiar în care începeam să mă afund, când am primit telefonul mult-aşteptat că putem să ne prezentăm la muncă, chiar dacă vremea încă nu era tocmai favorabilă pentru munci agricole în aer liber. Am încărcat urgent maşina cu bagajele necesare deja făcute, cu multe haine groase, ştiind cam ce ne aşteaptă pe-acolo din experienţa anilor trecuţi, şi la mijlocul lui februarie într-o noapte de vineri am pornit la drum pentru ca duminica să fim la destinaţie iar lunea să începem munca. Cu voia Domnului şi cu ajutorul autostrăzilor ungureşti, slovace, ceheşti şi germane am ajuns la destinaţie la timp, fără să ne grăbim foarte tare…

Cum era de aşteptat, cel mai mult ne-au dat de furcă drumurile noastre toate. Cei 300 şi ceva de kilometri dintre Sighişoara şi Vama Borş i-am făcut în mai mult de 6 ore în condiţii de trafic redus, fiind noapte. Nici celebra autostradă Bechtel nu ne-a ajutat să scoatem un timp mai bun, chiar dacă cei 50 de kilometri ai acesteia i-am parcurs în aproximativ 20 de minute cu o viteză medie de 130 km/oră şi am ocolit Clujul. Însă am pierdut timp până să urcăm pe autostradă pentru că cei vreo 3 kilometri de drum de la E 60, prin Turda, până la autostradă sunt plini de gropi din-ălea de intri cu totul în ele. Iar despre autostradă, ce să zic? Arată bine după câte am putut să văd prin noapte. Poţi să mergi lejer cu 150 km/oră sau chiar mai mult dacă te ţine maşina. Dacă era măcar jumate gata, adică cam cât trebuia să fie dat în folosinţă până în 2010 de când s-a demarat proiectul, scoteam lejer 4 ore până la graniţă. Amuzant a fost că după ce am intrat pe autostradă, navigatorul a luat-o razna. Nu putea desluşi unde se află pentru că hărţile ce le avea în memorie nu ştiau de existenţa autostrăzii Transilvania şi tot la 2 minute spunea „Recalculez”. De altfel pe tot parcursul traseului prin România, navigatorul mai mult ne-a încurcat decât ne-a ajutat pentru că oriunde ne aflam tot încerca să ne scoată pe drumul către Vama Nădlac.

… Poate drumurile lor…

După ce am făcut un ultim plin la o benzinărie din Borş şi am scăpat de ultimii lei cumpărându-ne cafea, suc şi gumă de mestecat, am trecut graniţa în Ungaria fără ca cineva să se mai obosească să ne caute la buletine. Ne-au făcut doar semn să trecem. Drumul prin Ungaria a fost lipsit de peripeţii. Am făcut o pauză de somn de vreo 3 ore într-o parcare de pe autostradă, apoi dimineaţa la ora 5 am descins în Budapesta îngheţată şi aproape pustie la ora aceea şi apoi drum întins către graniţa cu Slovacia.

Chiar înainte de graniţa cu Slovacia, am ieşit de pe autostradă şi am intrat pe un drum naţional destul de înzăpezit pentru că viscolea. Înainte de a pleca din Sighişoara cineva ne spunea să n-o luăm prin Slovacia şi Cehia că n-au drumuri bune. Eu am zis că n-au cum să fie mai proaste ca în România. Şi nu m-am înşelat. Chiar dacă erau porţiuni de drum pe care năvălise zăpada, aceasta nu ne-a pus prea mari probleme, iar gropi în drum n-am prea văzut pe-acolo. Nici nu ne-am dat seama când am trecut din Ungaria în Slovacia. Doar am observat la un moment dat că localităţile prin care treceam aveau denumiri cu rezonanţe slave. Aşa că în primul oraş întâlnit ne-am oprit la o benzinărie să alimentăm pentru că în Slovacia circulă euro. Se pare că prin zona respectivă nu treceau prea mulţi străini, în afară de vecinii unguri, pentru că nimeni nu cunoştea o altă limbă în afară de slovacă sau maghiară şi ne-a fost destul de greu să ne înţelegem cu vânzătorii. Şi când am cerut cafea şi bere cehească (pentru mine) a trebuit să-i arătăm vânzătoarei pe meniu ce anume dorim. Până la Bratislava am mers tot pe drumul ăla naţional, apoi din Bratislava până hăt, în Cehia, dincolo de Praga, numai pe autostradă. Ce îmi pare rău e că atât la dus cât şi la întoarcere am trecut prin Praga doar noaptea şi n-am putut să văd mare lucru din unul din cele mai frumoase, dacă nu chiar cel mai frumos oraş al Europei. Luminile oraşului se vedeau de la zeci de kilometri distanţă şi cu cât te apropiai, cu atât farmecul sporea. Chiar şi în lumina artificială ce se reflecta feeric în Vâltava Praga îşi păstrează vraja de oraş în care trecutul, prezentul şi viitorul se împletesc într-o armonie perfectă. O comoară de oraş, ce mai? Şi e numai ce am văzut din goana maşinii.

Nici când am trecut din Cehia în Germania nu ne-am dat seama imediat. Am văzut doar în treacăt o tăbliţă albastră cu stele Uniunii Europene pe care scria „Willkomen In Bundesrepublik Deutschland!”. Dar cum autostrada părea a fi mai bună decât cea de dinainte de Praga, credeam că deja eram de mult în Germania. În fine, drumul prin Germania a fost aproape plictisitor. După o masă copioasă la un restaurant de pe autostradă, care ne-a costat cam vreo 8 euro de căciulă, am dormit bine cam 6 ore în maşină cu motorul pornit ca să avem căldură (cum făceau de altfel şi alţi participanţi la trafic ce n-aveau bani de hotel) şi apoi am pornit din nou la drum trecând pe lângă Dresda şi Leipzig. De data asta navigatorul nu ne-a mai băgat prin oraşe şi practic tot drumul prin Germania, până la vreo 20 de kilometri de destinaţie, l-am făcut numai pe autostradă. Apoi, încet-încet, au început să apară locuri familiare nouă, din anii trecuţi, pentru ca în final, în jurul orei 4 după-masa, duminica, să ajungem în faţa casei „Unchiaşului”…

(Va urma)

Adrian Diţă

(Materialul de mai sus e scris pentru Jurnalul Sighisoara Reporter, unde de altfel a si aparut)

Posted in Jurnal | 1 Comment »