Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for 5 mai 2010

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (I)

Posted by ditzacontra pe 5 mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Am vrut să-l numesc „Jurnal de căpşunar”. Însă nu mai e jurnal pentru că, potrivit DEXonline, „jurnal” reprezintă printre altele „însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa”, ori eu îl scriu abia acum, după ce experienţa pe anul ăsta s-a încheiat. Iar „căpşunar” am fost doar în măsura în care acest termen îi denumeşte pe toţi cei care pleacă, definitiv sau temporar, pentru a-şi rupe spinările muncind pe bani ceva mai mulţi decât ar fi câştigat pe piciorul de plai şi în gura de Rai care este ţărişoara noastră, pe feluritele plantaţii occidentale, fie ele de căpşuni, castraveţi, măsline, portocale, sparanghel, struguri, mere etc. Iar eu, dacă am lucrat în livezile de meri ale ţinutului Altes Land din nordul Germaniei, n-aş putea spune c-am fost „merar” pentru că sună ca dracu’. Am fost mai degrabă un fel de „Strâmbă-lemne” când îi tundeam pomii „Unchiaşului” (o să aflaţi mai încolo cine-i „Unchiaşu’”), sau un „Sfarmă-mere” când sortam şi ambalam fructele în hala de procesare…

Anul acesta a fost a treia oară când „sărăcia şi nevoile şi neamul”, cele atât de straşnic apărate de Mircea cel Bătrân încât dăinuie şi azi, m-au împins să lucrez în livezile „Unchiaşului” din comuna Jork, la vreo 30 de kilometri sud de Hamburg, în inima ţinutului Altes Land din Saxonia Inferioară sau Niedersachsen, cum îi ziceau ei pe-acolo. În primul an am (era să zic „am stat”) muncit p-acolo doar vreo 6 săptămâni, anul trecut am sărit la 11 săptămâni, iar anul acesta 10 săptămâni. Şi am făcut cam de toate: de la tuns/ras/frezat pomii, fie ei meri, peri, pruni sau cireşi, la sortat mere, săpat şanţuri pentru irigaţii, plantat pomi, plantat stâlpi, întins sârmă şi fel de fel de alte activităţi necesare pentru înfiinţarea, întreţinerea sau desfiinţarea unei livezi. Despre toate acestea o să vă povestesc în următoarele 3-4 numere, în parte şi pentru că am primit o sarcină de serviciu în acest sens până când mă pun la zi(d) cu „actualitatea sighişoreană” astfel încât să mă pot ocupa de săptămâna viitoare şi de alte subiecte, mult mai arzătoare.

 Drumurile noastre toate, poate… 

Orice călătorie începe cu un prim pas. Aşa se zice în reclama la o celebră băutură spirtoasă. În secolul nostru e preferabil să ai şi nişte drumuri pe care să poţi călători ca lumea şi să ajungi întreg şi cât mai repede la destinaţie. Eu nu ţin neapărat să ajung foarte repede la destinaţie pentru că îmi place călătoria… Călătoria eu o asemăn uneori cu viaţa: punctul de plecare e naşterea, iar destinaţia e moartea. Deci „călătoria” în cazul ăsta e bine să fie cât mai lungă şi mai plăcută dacă se poate. Sau, ca să nu cădem în amărăciune, călătoria e ca şi sexul: începe cu preludiul, iar destinaţia e orgasmul. Deci e bine ca amândoi partenerii (sau câţi or fi, că am înţeles că mai nou se „călătoreşte” în grup) să ajungă domol şi în acelaşi timp la „destinaţie”… Ptiu, drace! Da’ ce-mi veni cu comparaţiile astea…

Ideea era că mă bucur de orice călătorie, deci şi de cea pe care am făcut-o către Germania mai ales că, spre deosebire de anii trecuţi când am călătorit cu autocarul, anul acesta am mers cu maşina. Şofer şi proprietar al maşinii, o „Nubiră” combi din 1999, este unchiul meu (nici o legătură cu „Unchiaşu’”) cu care de altfel am şi muncit împreună în Germania în toate cele 3 „ieşiri la livadă”. Ca să scurtăm drumul, nu atât din raţiuni de timp, cât mai ales de cost al conbustibilului, am setat navigatorul să ne facă traseul către Germania prin Ungaria, Slovacia şi Cehia. Astfel am scurtat drumul cu vreo 300 de kilometri, deci, pe lângă că am economisit nişte bani, am redus şi din emisiile de bioxid de carbon…

Plecarea ne-am fost întârziată cu 2 săptămâni din cauza iernii grele din toată Europa. Astfel că nici la livadă nu se puteau începe lucrări. Începusem să-mi fac griji că nu mai plecăm şi ticluiam planuri de rezervă pentru a ieşi din impasul financiar în care începeam să mă afund, când am primit telefonul mult-aşteptat că putem să ne prezentăm la muncă, chiar dacă vremea încă nu era tocmai favorabilă pentru munci agricole în aer liber. Am încărcat urgent maşina cu bagajele necesare deja făcute, cu multe haine groase, ştiind cam ce ne aşteaptă pe-acolo din experienţa anilor trecuţi, şi la mijlocul lui februarie într-o noapte de vineri am pornit la drum pentru ca duminica să fim la destinaţie iar lunea să începem munca. Cu voia Domnului şi cu ajutorul autostrăzilor ungureşti, slovace, ceheşti şi germane am ajuns la destinaţie la timp, fără să ne grăbim foarte tare…

Cum era de aşteptat, cel mai mult ne-au dat de furcă drumurile noastre toate. Cei 300 şi ceva de kilometri dintre Sighişoara şi Vama Borş i-am făcut în mai mult de 6 ore în condiţii de trafic redus, fiind noapte. Nici celebra autostradă Bechtel nu ne-a ajutat să scoatem un timp mai bun, chiar dacă cei 50 de kilometri ai acesteia i-am parcurs în aproximativ 20 de minute cu o viteză medie de 130 km/oră şi am ocolit Clujul. Însă am pierdut timp până să urcăm pe autostradă pentru că cei vreo 3 kilometri de drum de la E 60, prin Turda, până la autostradă sunt plini de gropi din-ălea de intri cu totul în ele. Iar despre autostradă, ce să zic? Arată bine după câte am putut să văd prin noapte. Poţi să mergi lejer cu 150 km/oră sau chiar mai mult dacă te ţine maşina. Dacă era măcar jumate gata, adică cam cât trebuia să fie dat în folosinţă până în 2010 de când s-a demarat proiectul, scoteam lejer 4 ore până la graniţă. Amuzant a fost că după ce am intrat pe autostradă, navigatorul a luat-o razna. Nu putea desluşi unde se află pentru că hărţile ce le avea în memorie nu ştiau de existenţa autostrăzii Transilvania şi tot la 2 minute spunea „Recalculez”. De altfel pe tot parcursul traseului prin România, navigatorul mai mult ne-a încurcat decât ne-a ajutat pentru că oriunde ne aflam tot încerca să ne scoată pe drumul către Vama Nădlac.

… Poate drumurile lor…

După ce am făcut un ultim plin la o benzinărie din Borş şi am scăpat de ultimii lei cumpărându-ne cafea, suc şi gumă de mestecat, am trecut graniţa în Ungaria fără ca cineva să se mai obosească să ne caute la buletine. Ne-au făcut doar semn să trecem. Drumul prin Ungaria a fost lipsit de peripeţii. Am făcut o pauză de somn de vreo 3 ore într-o parcare de pe autostradă, apoi dimineaţa la ora 5 am descins în Budapesta îngheţată şi aproape pustie la ora aceea şi apoi drum întins către graniţa cu Slovacia.

Chiar înainte de graniţa cu Slovacia, am ieşit de pe autostradă şi am intrat pe un drum naţional destul de înzăpezit pentru că viscolea. Înainte de a pleca din Sighişoara cineva ne spunea să n-o luăm prin Slovacia şi Cehia că n-au drumuri bune. Eu am zis că n-au cum să fie mai proaste ca în România. Şi nu m-am înşelat. Chiar dacă erau porţiuni de drum pe care năvălise zăpada, aceasta nu ne-a pus prea mari probleme, iar gropi în drum n-am prea văzut pe-acolo. Nici nu ne-am dat seama când am trecut din Ungaria în Slovacia. Doar am observat la un moment dat că localităţile prin care treceam aveau denumiri cu rezonanţe slave. Aşa că în primul oraş întâlnit ne-am oprit la o benzinărie să alimentăm pentru că în Slovacia circulă euro. Se pare că prin zona respectivă nu treceau prea mulţi străini, în afară de vecinii unguri, pentru că nimeni nu cunoştea o altă limbă în afară de slovacă sau maghiară şi ne-a fost destul de greu să ne înţelegem cu vânzătorii. Şi când am cerut cafea şi bere cehească (pentru mine) a trebuit să-i arătăm vânzătoarei pe meniu ce anume dorim. Până la Bratislava am mers tot pe drumul ăla naţional, apoi din Bratislava până hăt, în Cehia, dincolo de Praga, numai pe autostradă. Ce îmi pare rău e că atât la dus cât şi la întoarcere am trecut prin Praga doar noaptea şi n-am putut să văd mare lucru din unul din cele mai frumoase, dacă nu chiar cel mai frumos oraş al Europei. Luminile oraşului se vedeau de la zeci de kilometri distanţă şi cu cât te apropiai, cu atât farmecul sporea. Chiar şi în lumina artificială ce se reflecta feeric în Vâltava Praga îşi păstrează vraja de oraş în care trecutul, prezentul şi viitorul se împletesc într-o armonie perfectă. O comoară de oraş, ce mai? Şi e numai ce am văzut din goana maşinii.

Nici când am trecut din Cehia în Germania nu ne-am dat seama imediat. Am văzut doar în treacăt o tăbliţă albastră cu stele Uniunii Europene pe care scria „Willkomen In Bundesrepublik Deutschland!”. Dar cum autostrada părea a fi mai bună decât cea de dinainte de Praga, credeam că deja eram de mult în Germania. În fine, drumul prin Germania a fost aproape plictisitor. După o masă copioasă la un restaurant de pe autostradă, care ne-a costat cam vreo 8 euro de căciulă, am dormit bine cam 6 ore în maşină cu motorul pornit ca să avem căldură (cum făceau de altfel şi alţi participanţi la trafic ce n-aveau bani de hotel) şi apoi am pornit din nou la drum trecând pe lângă Dresda şi Leipzig. De data asta navigatorul nu ne-a mai băgat prin oraşe şi practic tot drumul prin Germania, până la vreo 20 de kilometri de destinaţie, l-am făcut numai pe autostradă. Apoi, încet-încet, au început să apară locuri familiare nouă, din anii trecuţi, pentru ca în final, în jurul orei 4 după-masa, duminica, să ajungem în faţa casei „Unchiaşului”…

(Va urma)

Adrian Diţă

(Materialul de mai sus e scris pentru Jurnalul Sighisoara Reporter, unde de altfel a si aparut)

Reclame

Posted in Jurnal | 1 Comment »