Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Omerta

Posted by ditzacontra pe 20 mai 2010

Se zice că părinţii se chinuie câte un an, doi să-şi înveţe copiii să vorbească. Apoi le ia câtiva ani buni să-i facă să tacă. După zeci de ani de comunism când ne-am obişnuit prea mult să tăcem sau doar să vorbim în şoaptă, a venit vremea când a trebuit să învăţăm din nou să vorbim cu voce tare, uneori chiar să ţipăm din toţi rărunchii ca să ne facem auziţi în corul de glasuri care s-au ridicat după decembrie ’89. Apoi, după o scurtă perioadă de timp, tăcerea s-a reaşternut peste plaiurile mioritice. Ce s-a întâmplat? Ne-am obişnuit prea mult cu vacarmul acesta uniform încât dacă nimeni nu ţipă mai tare nu-l luăm în seamă? Au obosit oamenii să vorbească? Ori s-au săturat să vorbească fără să-i asculte nimeni? Sau, mai rău, li s-a băgat pumnul în gură? Nu pumnul de fier al comuniştilor, ci cel de catifea al puternicilor zilei… Pentru că acuma dacă nu ştii să-ţi ţii gura sau dacă nu eşti atent ce spui, rişti s-o păţeşti… Nu, n-o să te omoare nimeni sau n-o să te închidă, dar se va găsi cineva să-ţi facă viaţa un calvar, de parcă n-ar fi şi aşa. Şi-atunci ce-i de preferat? Să taci şi să înghiţi toate porcăriile din lumea asta amăgindu-te că mai rău n-are cum să fie, sau să te ridici şi să strigi că te-ai săturat? Grea decizie şi când e vorba de propria persoană, darămite când trebuie s-o faci în numele altora.

După ce în decembrie ’89 am reînvăţat să vorbim, acum suntem din nou convinşi, mai aşa, pe ocolite, că tăcerea e de aur. “Hai să nu vorbim despre asta că ne facem o imagine proastă şi tot noi o să avem de suferit!” sau ”Las-o moartă să nu-l supărăm pe Cutărescu că o să avem nevoie de el mai încolo!”. Dacă aceste variante nu dau rezultate, există alte metode de persuasiune, de  genul “Taci, dracului, din gură că o încurci!” Acum nu ne mai e frică de un regim represiv care ştiam de ce e în stare, ci de nişte ameninţări voalate în spatele cărora nu poţi şti niciodată ce grozăvii se ascund. Şi fiind puşi în faţa acelui pericol nevăzut uităm că tăcerea noastră e contraproductivă. Dacă taci, care-va-să-zică nu ai probleme, prin urmare totul e în regulă, mergem mai departe…

Acum ar fi trebuit să exemplific ceea ce am scris mai sus cu o situaţie din Sighişoara, dar n-am putut s-o fac pentru că asta ar fi însemnat să pun în pericol pe cineva. Un pericol ipotetic, poate inexistent. Dar acel cineva nu vrea să-şi mai asume riscul. Şi l-a asumat o dată şi “a păţit-o”, în sensul că i s-a pus în vedere că “pericolul” este cât se poate de real… Ce poate mai mult să-ţi îngheţe sângele în vine şi să-ţi paralizeze voinţa?

Adrian Diţă

(Publicat în octombrie 2006 în Jurnalul Sighişoara Reporter, nr. 460)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: