Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for august 2010

Vorbe de (dat) duh(ul) II

Posted by ditzacontra pe 22 august 2010

Astăzi despre încercări…

* Încercarea moarte n-are! spunea unul ce încerca să se spânzure.

* Dacă „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine e în țara ta” dacă-ți permiți să cumperi acea pâine; atunci rezultă că „Fie pâinea cât de rea, tot e mai scumpă în țara ta”. Sau „Fie pâinea cât de rea, e tot mai scumpă în țara ta”. Precizare: termenul „țara ta” desemnează România…

Adrian Diță

Reclame

Posted in Răutăcisme | 1 Comment »

Amintiri „horror” de la alegerile locale din 2008

Posted by ditzacontra pe 19 august 2010

Răsfoind arhiva JSR-ului am dat peste nişte „Reclame şi reclamaţii” (fostă rubrică în ziar, la pagina 14 pe vremea când avea 20 de pagini din care 7 erau cu program TV inutil, şi o pagina de „magazin” în care băgam reţete culinare, bancuri şi „reclame şi reclamaţii”) publicate în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2008. Textele respective le-am scris la nervi, dar nu mai ţin minte exact ce „m-o inervat” la momentul respectiv. Tot ce mai ţin minte e că în acea perioadă m-am lămurit cum stă treaba cu „libertatea presei” şi cu „democraţia” şi cu alte termene de-astea golite de sens. Dar chiar şi aşa acum textele mi se par nişte generalizări cam exagerate şi pline de prejudecăţi, nu credeţi?

Primul text din numarul 553 al JSR (toate sunt fără titlu):

„„Alegeţi-vă cu grijă stăpânii!” ne îndemna un clip al unei campanii de responsabilizare socială şi politică a cetăţenilor difuzat de Antene până când CNA-ul l-a interzis. Îl ştiţi probabil: ăla, în stil „Matrix Involution”, cu roboţii care se adună în Piaţa Constituţiei, în faţa Mausoleului (monument funerar de mari dimensiuni) Parlamentului pentru a se închina robotului-stăpân, care probabil n-a fost ales cu grijă de către supuşi, la fel ca şi „stăpânii” anteriori ale căror portrete se văd pentru câteva momente în fundal: Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Acuma nu ştiu dacă e bine că l-a interzis CNA-ul şi nici nu mă interesează de ce l-a interzis. Dar, după mine, clipul conţinea mesaje subliminale (subversive?) care m-au cam deranjat, iar „grija” pe care ne-o recomandă clipul nu are nici o acoperire în politica de pe la noi, şi, în mare măsură, nici în multe alte ţări cu, vorba aia, tradiţie democratică. În primul rând eu nu mă consider un robot. Desigur, asta nu înseamnă că nu sunt, doar că poate nu-mi dau eu seama. În al doilea rând, neconsiderându-mă robot, când merg la vot nu consider că-mi aleg un stăpân, ci un „delegat” care să mă reprezinte pe mine, să exercite în numele meu anumite atribuţii. Că până la urmă ajunge să devină stăpânul meu, asta e cu totul altă poveste. Şi în al treilea rând, întotdeauna mi-am ales „delegatul” cu grijă. Atâta cât am putut avea în condiţiile în care cei care vor să mă reprezinte sunt cam toţi o apă şi un pământ, unii mai mult ca alţii. Prin urmare nu aleg între bine şi rău, ci între rău sau mai rău. Desigur, ceea ce consider eu că-i bine (rău) pentru mine, pentru alţii poate fi (şi mai) rău. Aşa cum o afirmaţie pentru unii este un adevăr de netăgăduit iar pentru alţii o minciună sfruntată. E doar o chestiune de percepţie. Şi ca să dau un exemplu ce ţine mai mult de psiho-sociologie: am câteodată senzaţia că politicienii chiar cred cu toată fiinţa lor că tot ceea ce spun ei este absolut adevărat, iar tot ceea ce fac ei e nu numai legal (chiar dacă e o infracţiune ordinară), ci şi extrem de benefic pentru comunitate. De aceea, cred, sunt aşa de şocaţi când presa „cu adevărat liberă şi neprihănită” aruncă prima cu piatra şi îi face mincinoşi ordinari şi infractori notorii, sau când DNA-ul le bate la uşă cu organul de control asmuţit de adversarii lor politici care, la rândul lor, sunt convinşi că tot ceea ce spun şi fac ei este adevărat, legal şi benefic pentru comunitate. Dar despre realităţiile şi iluziile din presa (atât cea „liberă şi neprihănită”, cât şi cea „ne-liberă şi prostituată”) şi politica românească o să vorbim în altă pagină şi cu altă ocazie, pentru că ne-am cam depărtat de subiect, aici fiind vorba de clipul Antenelor interzis de CNA, în ciuda spumelor la gura (presei) ale lui Badea…

RoBotul pe labe

Mai jos clipul despre care vorbeam:

Al doilea text, din numărul 554 al JSR:

„Cine îşi închipuie că pe lumea asta există sau a existat vreodată presă liberă este de o naivitate vecină cu prostia. Sau, ca să nu-i deziluzionez de tot pe cei care mai cred în prostiile astea, există presă liberă aşa cum există politicieni cinstiţi. Ca să explic puţin de ce cred eu că nu există presă liberă plecăm de la asemănarea (stupidă, zic eu) presei cu un câine de pază… al democraţiei, cică. La cum arată presa românească comparaţia mi se pare jignitoare… pentru câini. Trebuie totuşi să recunoaştem că presa are multe din apucăturile câinilor. Chiar a câinilor de pază, însă în nici un caz ai democraţiei. În primul rând un câine de pază n-are cum să fie liber. Trebuie tot timpul să fie lângă stăpânul care-l hrăneşte şi să-i fie loial. Fiind un animal loial n-o să muşte tocmai mâna care-l hrăneşte. Şi cine hrăneşte presa? Democraţia? Haida de! Democraţia noastră e vai de capu’ ei, evacuată cu forţa din casa ei, Parlamentul, ruptă în fund, beteagă, malnutrită, slăbită mai rău ca ultimul cerşetor, abia reuşeşte să-şi mai târască ea însăşi zilele, darămite să mai ţină şi un câine care s-o păzească. Aşa că a părăsit-o demult că altfel murea, dracu’, de foame. Şi astfel, câinele de pază, fost al democraţiei, şi-a găsit stăpâni mai potenţi care îi oferă adăpost călduţ, îl hrăneşte, îl îngraşă ca să-l facă puternic, şi îl plimbă în lesă pe la chioşcurile de ziare sau prin canalele cu zoaie TV. Drept răsplată câinele îşi păzeşte noul stăpân cu preţul libertăţii de care se bucura în compania democraţiei, latră la adversarii stăpânului şi chiar şi la biata democraţie când aceasta bate timid la poarta grea de fier a stăpânilor zilei cerându-şi înapoi cu voce firavă drepturile. Când, din greşeală sau prostie, câinele îşi face treaba (treburile) cum trebuie, prin vreun ungher al adăpostului stăpânului, mintenaş e băgat cu botul în propriul rahat şi pleznit la fund cu ziarul facut sul ca să se înveţe minte ca altădată sa nu mai facă. E de acceptat o astfel de stare de lucruri? N-ar trebui să fie, dar iată că ani de zile „iubitorii de animale” (consumatorii de presă) au continuat să scarpine după urechi câinele şi să-l flateze numindu-l a patra putoare… putere în stat, să adune plini de frenezie rahatul împrăştiat de el şi să adulmece cu încântare locurile unde şi-a marcat teritoriul, chiar dacă totul puţea de la o poştă a comandă de la stăpân sau din contră, nu era nimic de mirosit. Prin urmare câinele s-a făcut un dulău mare, gras şi agresiv. În ce priveşte presa „cu adevărat liberă şi neprihănită”, dacă mai există aşa ceva, deşi am serioase dubii, aceasta e asemenea câinelui vagabond, aciuiat încă pe lângă democraţia beată şi neputincioasă, neluat în seamă decât de câţiva miloşi care-i mai aruncă firmituri şi îl mai scarpină pe spate încurajator privindu-l cu milă, în timp ce restul lumii îl priveşte cu rezervă sau chiar cu teamă pentru că nu poţi ştii ce-i trece prin cap jivinei şi s-ar putea să muşte pe oricine fără un motiv aparent, vânat de hingherii stăpânilor zilei pentru a-l „vaccina”, „deparazita”, „steriliza” să nu se înnmulţească, apoi, dacă e prins, dat spre adopţie unor stăpâni „responsabili”, iar dacă javra nu se potoleşte să fie euthanasiată.

Pare că ceea ce am scris mai sus nu are legătură cu denumirea rubricii. Însă eu zic că are pentru că eu unul m-am săturat să tot aud de măreaţa misiune a presei, de formare a unei opinii publice active şi responsabile, de misiunea jurnalistului de a informa corect şi obiectiv şi alte poveşti de-astea de legănat visele credulilor. Care opinie publică? Care misiune? Care jurnalişti? Totul este, aşa cum spuneam şi cu altă ocazie, o chestiune de percepţie asupra a ceea ce este „corect”, „obiectiv”, „adevăr”, „bine obştesc”, „responsabilitate”, „libertate”… Dar despre toate astea vom vorbi în numerele viitoare.

AdeVarul stins

Al treilea text din numărul 555 al JSR:

„Dacă te amesteci în lături trebuie să te aştepţi să te mănânce porcii. Nu mai ştiu dacă asta e vreo vorbă românească de duh sau vreo celebră lege de-a lui Murphy. Însă se potriveşte de minune cu ultima fază a campaniei electorale. La Sighişoara săptămâna trecută am avut o senzaţie de deja-vu când am aflat că prin oraş a fost împrăştiat un ziar „central” din care se scurgeau asemeni unor zoaie atacuri la persoană la adresa unuia dintre candidaţii la Primăria municipiului. O metodă josnică de a face campanie electorală probată cu rezultate „bune” şi în urmă cu patru ani la adresa aceluiaşi candidat. Iar pentru că acum patru ani a funcţionat de ce n-ar merge şi acum, nu? Însă cei care au comandat atacul sunt cam retardaţi dacă nu şi-au dat seama că lumea a mai evoluat de atunci, spre deosebire de ei, şi că puţini mai pun botul la astfel de gunoaie „electorale”. Mai ales când vin de la nişte oameni care n-au probitatea morală să se lege de viaţa personală a altora, asemeni lupului moralist… Astfel de atacuri demonstrează că autorii lor sunt fie disperaţi, fie de-a dreptul… înapoiaţi. Deci, revenind la vorba de la începutul „Reclamaţiilor”, dacă tot te-ai amestecat în lături şi tot ai ajuns să fii mâncat de porci, nu-ţi mai rămâne decât să speri că o să le cazi greu la stomac. Atât de greu încât să trebuiască să fie sacrificaţi…

Şi pentru că am pomenit de campania electorală de acum patru ani, mă întorc puţin în timp la o altă vorbă de duh pe care a spus-o atunci un cunoscut profesor şi literat sighişorean: „Campania electorală este perioada în care alegătorul se transformă în sfânt iar politicianul în porc pentru că acum politicienii se vor porcăi (nu pocăi) ca la uşa cortului de dragul (votului) şi în numele Sfântului Alegător.” Că bine ai zis, dom’ profesor, numai că, vezi dumneata, dacă pentru politician alegătorul e sfânt doar maxim două luni o dată la patru ani, pentru alegător politicianul e porc toată viaţa. Şi după ce primeşte binecuvântarea Sfântului Alegător, îl dă jos pe acesta din icoană şi-l face albie pentru porcimea sa, iar ţara o transformă într-o cocină.

CoCina cea de taină

Ultimul text se referă la atacuri la persoană apărute inclusiv în JSR (fără ştirea şi acordul meu) la adresa contra-candidatului PD de-atunci, Florian Coman, al actulului primar, Dorin Dăneşan (PSD), comandate, pare-se, de nişte „penelişti” sighişoreni. Am fost acuzat atunci că sunt un susţinător al lui Coman, ceea ce e fals. Aş fi avut aceeaşi reacţie indiferent asupra cărui candidat s-ar fi produs mârşavele atacuri la persoană din presa „centrală” dar şi din JSR. Iar de-atunci JSR-ul nu mai e ce a fost…

În altă odine de idei, când am scris textele de mai sus câștigam cam 750 lei net pe lună de la ziar și uite cât eram de nervos. Cum ar trebui să fiu acuma când câștig doar 300 de lei?.. 😀

Adrian Diţă

Posted in Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!..., Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , , , | 1 Comment »

Şi milogii au program de lucru, nu-i aşa?

Posted by ditzacontra pe 17 august 2010

Apropo de articolul ăsta din JSR: Într-o zi mă opreşte pe stradă în centru o bătrână cu un copil de mână, cunoscuţi ca cerşetori cu teritoriul prin zona centrală a oraşului, şi mă întreabă cât e ceasul. Mă opresc şi îi arăt Turnul cu Ceas că mi-era lene să scot telefonul de la cingătoare ca să văd cât e ceasul. „Da’ nu văăăd până acolo, că-s beteagă de ooochi!” mi se plânge ea. Îi spun că e 6,05 (seara) şi aşteptam urmarea, adică să-mi ceară şi 1 leu pentru că mi-a acordat privilegiul să-i citesc ora de pe orologiul din turn. În schimb femeia se întoarce către copil şi îi spune cu o voce fermă, din care a dispărut orice „inflexiune” de milogeală: „Gata, mergem acasă!” M-am simţit oarecum penibil că nu mi-a cerut ceva, deşi oricum nu i-aş fi dat că n-aveam de unde. Dar am avut acel gen de sentiment când te duci la un magazin cu puţin după ora închiderii şi vânzătoarea refuză să te mai servească pentru că s-a terminat programul…

Asta mă face să cred că şi cerşetorii au un program al lor de „lucru”. Adică nu-i mai prea vezi prin oraş după o anumită oră. Probabil ca să prindă cursele de navetişti cu care merg pe la domiciliile lor… Foarte puţin fac „ore suplimentare”, şi acestea doar atunci când sunt festivaluri sau alte adunări de-astea unde vine multă lume milostivă şi cu bani. Iar dacă au program de lucru atunci e clar că au şi patroni, posibil să aibă din când în când seminarii pentru schimburi de experienţă şi marketing sau chiar deplasări pentru „team-building”. Că am văzut că unii sunt dotaţi din punct de vedere al tehnologiei informaţiei. Păi, de pildă, acum vreo 5 ani într-o seară eram cu nişte prieteni la bere pe terasa unei magherniţe din gară. În jurul mesei se tot fâţâia un puradel şi cerşea de pe la beţivii de la mese. Unii îi dădeau un bănuţ, alţii îl goneau. A ajuns şi la noi cu moaca lui umilă şi mocicoşă, i-am dat ceva mărunţiş şi l-am gonit. Puradelul s-a retras într-un colţ mai întunecat şi a scos din buzunar ceea ce părea a fi un telefon mobil, a apăsat pe un buton iar faţa i-a fost luminată de strălucirea unui ecran color… Eu pe vremea aia aveam o cărămidă de Nokia, probabil printre primele modele de telefoane mobile scoase piaţă, cu ecran din ăla mic, cât al unui calculator de buzunar…

Posted in Reclame şi reclamaţii | Etichetat: | 1 Comment »

Vorbe de (dat) duh(ul)

Posted by ditzacontra pe 10 august 2010

Proverbe şi zicători „adaptate”. Astăzi, despre muncă:

* Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei.

* Numai cine nu munceşte nu greşeşte. Iar prima greşeală a celui de munceşte este însăşi faptul că munceşte.

Adrian Diţă

Posted in Răutăcisme | Leave a Comment »

Gustarea lui Bachus*

Posted by ditzacontra pe 5 august 2010

Fraţilor, am înfrânt! De-acum o să mă fac că gătesc! Săptămâna trecută am pus mâna pe o carte de bucate de pe vremea Epocii de Aur de pe când încă nu s-au introdus normele de alimentaţie raţională că urmare a preţioaselor indicaţii ale cârmaciului cu poreclă de articol de veselă, Ceaşcă. O carte de bucate cu reţete de-alea “nesimţite”, cu ingrediente multe şi grase, dar şi simplu de preparat, cam cum se făceau pe vremea când omul a căzut din copac în cap şi n-a mai fost în stare să se suie înapoi, ca urmare şi-a pierdut blana (cea mai mare parte dintre noi) şi a trebuit să folosească pentru îmbrăcăminte blana altor jivine, iar carnea lor s-o mănânce, mai întâi crudă, mai apoi gătită după ce a descoperit focul, proţapul şi grătarul… Deci reţete simple, ca la începuturi, cu denumiri, unele chiar interesante ca: “Tocană specială ca pe Târnavă”, “Casolet ca la Carul cu bere”, “Salata tăbăcarilor”, “Muşchiuleţul Cetăţii”, “Varză ca în Teleorman”, “Muşchiuleţ umplut ca la mama acasă”, “Chifteluţe din burtă de vacă” sau “Fudulii la grătar” (ouch!). Nu ştiu cine a scris cartea asta şi nici în ce an a apărut că nu mai are coperţi, dar în următoarele săptămâni din această carte o să vă ofer reţete culinare ca să nu mă mai chinui să găsesc pe internet reţete cât de cât accesibile şi ca preţ şi ca mod de preparare. Iar pentru deschidere o să vă recomand o gustare pe care, aşa cum îi spune şi numele, o băga sub bârnău Bachus, cel mai beţiv dintre zeii romani, înainte de a se face pulbere (deşi se pare că ăsta n-a fost niciodată treaz). Bachus ăsta, cât era el de beţivan, nu era prost degeaba. Ca să nu se aleagă, dracului, cu vreo ciroză din cauza excesului excesiv de alcool şi să se chinuie cu ea o eternitate, ştiut fiind că zeii erau nemuritori, băga în el tot cărnuri de-alea grase, de porc. Şi pentru că numa’ alcooliştii beau singuri, Bachus îşi chema la ospăţ şi vreo 10 amici, drept pentru care şi gustarea pe care o prepara era pentru 10 inşi. Aşa că pentru prepararea ei făcea rost de trei sfert de kil de pulpă de porc, carne macră. Apoi, ca o dovadă că oltenii existau încă din vremuri antice, mai cumpăra de la ei o juma’ de kil de cârnaţi olteneşti… Hm, dar asta nu înseamnă neapărat că oltenii existau în timpul orânduirii sclavagiste, ci probabil că de fapt oltenii se trag din cârnaţii olteneşti… Dar să lăsăm deoparte pentru moment etnogeneza poporului român şi să revenim la reţetă. Deci este carne de porc, sunt şi cârnaţi olteneşti, mai trebuie o juma’ de kil de creier… Acu’-i acu’… De unde dracu’ faci rost de o juma de kil de creier? De la parlamentari? Nu prea cred, că ăştia nici puşi toţi laolaltă n-au atâta creier. Aşa că tot la porc tre’ să apelăm, săracu’, că cică porcul ar avea capacitatea intelectuală a unui copil de 4 ani… Naşpa alăturare! Bun, deci avem şi creier. O juma’ de kil de ciuperci proaspete se găsesc şi prin pădure sau pe păşuni, recomand champinioanele că-s mai sigure; apoi 50 de grame de usturoi, 3 grame piper, 150 mililitri de vin alb (nu pentru băut, măi, Bachus! Mai stăpâneşte-te şi tu, ce dracu’!), 100 de grame de bulion, 150 de grame ulei, 100 de grame de verdeaţă (frunze de pătrânjel, ţelină, cimbru, tarhon, leuştean etc.) şi 50 de grame sare. Având toate ingredientele la îndemână, Bachus, care pe lângă că era un beţivan notoriu, era şi un iscusit bucătar, proceda în felul următor: tăia carnea în fâşii subţiri şi o prăjea în ulei la foc iute într-o tigaie imensă. Alături de carne adăuga cârnaţii olteneşti tăiaţi rondele mici şi ciupercile tăiate în cuburi rotunde de mărimea unor măsline… Glumeam! Deci tăiate doar în cuburi de mărimea unor măsline. Amesteca totul circular cu o lingură de lemn. Separat călea uşor usturoiul tăiat mărunt (iar nu tocat) pe care-l stingea cu creierul crud tăiat în cuburi… (Gata, am priceput, creierul cubic provine dintr-un cap pătrat!), apoi amesteca creierul şi usturoiul călit cu restul ingredientelor din tigaia aia mare. Peste toate laolaltă turna bulionul, potrivea la gust de sare şi piper, turna şi vinul alb şi la urmă presăra verdeaţa. Şi gata, poa’ să înceapă cheful! Toată gustarea asta grasă şi (ne)sănătoasă, care sfidează criza alimentară, se serveşte cu ceapă coaptă, salată de roşii şi castrveţi sau varză murată şi cu votcă şi/sau pălincă în deschidere, vin roze în timpul ospăţului şi câteva butoaie de bere după, ca să vă faceţi ficatul pateu şi creierul varză. Distracţie faină!

Johann Sebastian Bachus

*Reţetă publicată în Jurnalul Sighişoara Reporter în octombrie 2008 (pe când câştigam 750 lei net lunar 😉 ).

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »

În direct din salina de la Praid…

Posted by ditzacontra pe 2 august 2010

Sunt la ocnă! Însă nu m-a adus nimeni cu forţa aici, ci sunt într-o mică-mică vacanţă. Ce chestie: înainte oamenii erau aduşi aici cu forţa la muncă silnică. Acum oamenii vin aici de bună voie, fie ca să se distreze, fie ca să-şi trateze diferite afecţiuni respiratorii, fie pentru ambele. Sunt chiar în acest moment (când scriu aceste rânduri sau coloane sau litere sau semne) în salina de la Praid, la nu-ştiu-câte sute de metri sub pământ. Şi este internet „uaiărles”. Şi nu-mi vine să cred că e luni şi că nu-s la redacţie să-mi mănânc nervii cu culegerea taloanelor de mica publicitate sau cu redactarea de articole pe care nu le citeşte nimeni. (Curios lucru faptul că tot ce scriu acum şi aici vine de la sine, fără să gândesc prea mult şi fără să-mi displacă să scriu, aşa cum se întâmplă câteodată la redactarea de articole pentru ziar, pe 300 lei pe lună 😉 – obsesia mea). Sunt de ieri (duminică) aici, în Praid, într-o mică vacanţă cu nişte prieteni şi ne simţim (nu „nesimţim”) foarte bine şi foarte relaxaţi deşi e luni… E al treilea an când venim aici în aproape aceeaşi formulă şi aceeaşi perioadă şi facem cam aceleaşi lucruri pe care le-am făcut şi anii trecuţi. Aşa e când îmbătrâneşti: nu te mai tentează să încerci lucruri noi, ci mergi la sigur pe cele verificate de experienţa anilor trecuţi…

După ce ieşim de-aici mergem să facem o baie la ştrandul cu apă sărată, apoi ne întoarcem la căbănuţa unde suntem cazaţi şi tragem un grătar regulamentar, ne umflăm cu bere, iar mâine (marţi) la prânz pornim înapoi spre casă, spre job-uri (cei care au job-uri serioase) şi spre 300 lei pe lună (eu) ;)…

Iaca şi 2-3 poze din salină:

Pozele nu-s foarte clare pentru că n-am folosit blitz-ul şi mi-a tremurat mâna de la berile de aseară…

Numa’ bine!

Posted in Însem(i)nări artificiale, Jurnal | Etichetat: , , , | 1 Comment »