Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for Decembrie 2014

Un soi de proto-ecologism…

Posted by ditzacontra pe 27 Decembrie 2014

Povestirile-unui-vanator-cd9d5fAşa cum am mai arătat şi cu alte ocazii – cu riscul de a părea snob sau a părea că vreau să epatez – sunt un mare fan al scriitorilor ruşi clasici. Atâta timp cât sunt în oraş nu citesc cărţi. Nu că n-aş avea timp, dar nu am starea necesară. Una e să le citeşti într-un apartament unde sunt tot felul de lucruri care te distrag, şi alta e să le citeşti înfofolit într-un capot de pluş, cufundat într-un fotoliu la gura sobei în care trosnesc vreo doi-trei butuci, alături de o cană de vin fiert cu scorţişoară, coji de portocale şi îndulcit cu miere, aşa cum s-a întâmplat deunăzi la Feleag…

Astfel că încet-încet cărţile care le am în oraş sunt transferate în Feleag. Fiind recent în Feleag şi uitând să-mi iau cărţi noi din oraş, am avut plăcerea de a reciti Povestirile unui vânător de Ivan Turgheniev, editura Albatros – Bucureşti/Raduga – Moscova, 1989, în traducerea lui Mihail Sadoveanu. O carte cu povestiri deopotrivă amuzante şi triste, melancolice şi duioase, cu personaje uneori comice, altori tragice, dar întotdeauna pitoreşti şi interesante. Rareori povestirile din această carte sunt despre vânătoare în sine, ci mai degrabă sunt relatări ale unor întâmplări sau situaţii pe care vânătorul/autorul le trăieşte străbătând vastele ţinuturi ale Rusiei. Una dintre aceste povestiri şi un personaj anume mi-a atras atenţia prin modul cum vedea el relaţia dintre om şi natură. Şi cred că modul lui de a gândi este – cum să-i spun – un soi de proto-ecologism. Pentru că, trebuie să specific, cartea asta a fost tipărită prima dată în 1852, ori pe-atunci încă nu se punea problema protejării mediului şi faunei… O să redau câteva fragmente de dialog dintre vânător şi personajul Kasian:

Kasian, aflând că cel cu care stă de vorbă este vânător:

„- Împuşcaţi păsărelele cerului, nu-i aşa?… Şi dobitoacele din pădure?… Şi nu vi-i păcat să omorâţi păsările Domnului-Dumnezeu şi să vărsaţi sânge nevinovat?”

Sau îndrumând călătorul spre o pădure unde ar putea găsi la tăietorii de lemne o osie nouă pentru car:

„- Au cumpărat pădurea, Dumnezeu să-i judece! Taie pădurea asta (…), Dumnezeu să-i judece!”

Sau, după ce vânătorul împuşcă o pasăre:

„- Spune-mi, de ce ai omorât paserea aceea? începu el privindu-mă drept în faţă.

– Cum de ce? Cristelul e vânat: se mănâncă.

– Ba nu de asta l-ai omorât, stapâne; parc-ai să-l mănânci? L-ai omorât de plăcerea ta.

– Dar ce, tu nu mânâci gâşte şi găini de pildă?

– Acelea-s paseri pe care Dumnezeu le-a hărăzit omului; dar cristelul e pasere slobodă din pădure. Şi nu-i numai el. Sunt şi alte fiinţi, din pădure şi din câmp, din pâraie şi din mlaştini şi din imaşuri, şi din văzduh şi din pământ – e păcat să le omori, şi trebuie să le laşi să trăiască cât li-i dat… Omului i s-a rânduit altă hrană, hrana lui e alta şi băutura e alta: pânea – dar de la Dunezeu, şi apa din cer, şi vietăţile îmblânzite rămase de la părinţi de demult.”

Nu-i aşa că-i ecologism curat? Eu cred că acest Kasian este primul personaj activist ecologist apărut în literatură. Poate or fi alţii mai timpurii, dar n-oi fi citit eu despre ei…

Reclame

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (VII)

Posted by ditzacontra pe 2 Decembrie 2014

Casa înaintea începerii lucrărilor la acoperiş

Casa înaintea începerii lucrărilor la acoperiş

Acum, la o lună de la închiderea şantierului pe acest an la gospodăria din Feleag, a venit vremea să fac un scurt bilanţ al lucrărilor şi activităţilor de la ultima postare pe acest blog încoace. Pentru că de-atunci multe s-au mai întâmplat şi unele lucruri s-au schimbat. Nu neapărat la modul cum mi-aş fi dorit… Mai ales din cauza câtorva alegeri neispirate pe care le-am făcut (schimbarea locului de muncă şi apoi revenirea la vechiul loc de muncă) şi care mi-au mâncat banii care trebuiau investiţi în reparaţiile casei din Feleag. Lipsa banilor n-ar fi fost chiar aşa o mare problemă pentru că, aşa cum am tot amânat până acum unele reparaţii, le puteam amâna şi pe mai încolo, dar mama a preluat iniţiativa şi a decis că trebuie neapărat reparaţii capitale la acoperiş. A ajuns la această concluzie după ce în timpul unei vizite la Feleag, a plouat torenţial şi a observat că apa se scurge de-a lungul hornului şi ajunge în casă. Problema aceasta exista încă din vara trecută, dar scurgerile de apă se petreceau doar la ploile torenţiale. În plus mai erau ţigle sparte sau crăpate (dar nu lipsă) din loc în loc, dar nu cu mult mai grav decât la alte case din sat, care sunt şi locuite permanent; iar în unele locuri, laţurile pe care erau aşezate ţiglele păreau că cedează. Aşa că la finalul lunii august, chiar când eu eram mai în budă cu banii, mama a contactat un „meşter” local, de fapt un vecin din zonă care printre altele „se pricepe” şi la reparat şi/sau construit acoperişuri, l-a adus să-i arate cum se prezintă acoperişul şi ce materiale ne trebuie pentru reparaţii, consolidare şi unele modificări ale acoperişului astfel încât apa de ploaie să nu mai ajungă în pridvor sau de pe acoperiş să se scurgă direct pe ziduri. Ca să n-o mai lungesc, o să remarc că lucrările executate la mijlocul lunii septembrie în timpul a două weekend-uri au fost pline de peripeţii asezonate cu stress.

Necesarul de materiale făcut de meşter a fost sub-evaluat, astfel că în timpul lucrărilor am constat că nu sunt suficiente ţigle, nu sunt suficiente laţuri, nu sunt suficiente cuie etc., deci şi bugetul alocat lucrării a fost depăşit cu 100% şi s-au făcut unele improvizaţii cu care nu sunt foarte de acord şi care au stricat aspectul casei. Este vorba mai ales de extinderea acoperişului peste pridvor pentru care nu s-a mai găsit ţiglă (n-am găsit pe nimeni care să ne mai vândă ţiglă veche – dar chiar dacă am fi găsit nu mai aveam cu ce le plăti pentru că am cam ajuns la fundul sacului). Aşa că s-a luat decizia de a se acoperi cu plastic din-ăla ondulat (vezi foto)… Sper că e o soluţie provizorie, deşi se zice că nimic nu e mai etern decât ceva ce se anunţa provizoriu şi nimic nu e mai provizoriu decât ceva care se anunţă a fi etern… Colac peste pupăză, în timpul lucrărilor, chiar când casa era „decopertată” au venit vreo trei zile de ploi dându-i insomnii mamei. Noroc că „meşterul” şi ajutoarele sale au apucat să tragă folia de acoperiş care a fost fixată cu laţurile peste care urma să fie aşezată ţigla, astfel că ploile n-au cauzat pagube. La finalul lucrărilor mama a cam clătinat din cap şi a zis că s-a pripipit când a luat decizia să se-apuce de reparat acoperişul nevând destule resurse care să-i permită să angajeze profesionişti şi să cumpere materiale suficiente (exact ce-i spuneam şi eu), dar a răsuflat uşurată că lucrările s-au încheiat, chiar dacă pe alocuri execuţia cam lasă de dorit – „dar la preţul ăsta ce pretenţii să mai ai?…” – şi nu mai sunt scurgeri de apă pe lângă horn atunci când plouă iar podul este mai bine izolat.

După ce în sfârşit am terminat cu acoperişul casei şi curăţarea podului de resturi şi sfărâmături, m-am apucat să fac şopronul pentru lemne de foc în fundul curţii pe locul unde pe vremuri a fost un grajd care prin 1992 s-a prăbuşit. Aici, deşi au durat destul de mult lucrările, n-a mai fost atâta stres. Am plantat stâlpii din brad, i-am fixat cu beton, am bătut grinzile cu piroane.

La fixarea acoperişului de grinzi m-am chinuit puţin pentru că, tot din lipsă de materiale, acoperişul este mixt: o jumătate din plăci de azbociment (da, ştiu, sunt cancerigene!) şi jumătatea superioară din plăci de plastic ondulat. Acum mai urmează să-l umplu cu lemne de foc. Dar numai pentru iarna următoare că momentan am rămas fără resurse pentru că acum trebuie să ieşim din spirala datoriilor. Dar încet-încet scăpăm şi de-astea. Sănătate să fie!

Săptămâna trecută am fost în Feleag ca să mă apuc să sap în cealaltă parte a grădinii, după ce o parte am săpăt-o în urmă cu vreo două săpătmâni, dar după cum se vede în poză, n-a fost chip, aşa că m-am dus în pădure şi am adus câţiva puieţi mici de brad pe care i-am plantat pe lângă gard laolaltă cu cei pe care i-am adus în urmă cu vreo doi ani şi care au început să ia în înălţime. Eu zic că luându-i din marginea pădurii i-am salvat pentru că erau fix în calea vitelor care merg pe-acolo la păşune şi riscau să fie călcaţi în picioare…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | 2 Comments »