Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Poveşti cu animale

Posted by ditzacontra pe 3 mai 2015

Vestita capră a vecinului din „folclorul” mioritic mi-a făcut şi mie o vizită – în sensul propriu al cuvântului – zilele astea când am petrecut concediul de primăvară la Feleag. Deci, de când tot merg la Feleag, o grămadă de „oaspeţi” mi-au trecut pragul casei (nu numai al curţii): de la oameni şi şoareci, la mâţe, câini, chiar şi nişte vrăbiuţe, ca să nu mai zic de mii de insecte: muşte, paianjeni, carii de lemn etc. Însă, ca să n-o mai lungesc, până săptămâna trecută încă nici o capră nu mi-a făcut onoarea să-mi fie oaspete… ce-i drept, nepoftit. Ca de altfel, majoritatea animăluţelor enumerate mai sus. În timp ce-mi pliveam buruienile de pe lângă gard, în exteriorul curţii, aud că mă strigă vecinu’ să mă întrebe dacă nu i-am văzut capra, pentru că se pare a scăpat din grajd şi a sărit gardul la mine în curte. M-am uitat în curte dar nu am văzut-o, însă de undeva se auzeau nişte behăituri. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că veneau din casă. Ca deobicei, când lucrez prin proximitatea casei şi e cald afară, las uşa larg deschisă – aşa, ca la ţară, astfel că nu i-a fost greu caprei să-mi intre în casă. Când am intrat după ea am constat că nu făcuse pagube, adică să spargă ceva, dar când am apucat-o de funie s-o scot afară, de la sperietură, mi-a lăsat amintire o grămăjoară de „bombonele”… Pentru isprava caprei, vecinul s-a simţit obligat să o compenseze cumva şi mi-a adus o sticlă-pet cu doi litri de vin. Ba, încă mi-a promis că mă va scuti de o muncă pe care, acum că vine vară, îmi ia mult timp să o fac, tot la a doua săptămână: cositul ierbii din curte pe care desigur că o va oferi ca nutreţ neastâmpăratei capre şi oilor pe care le mai are…

Pornind de la povestea cu capra vecinului – căreia, să fim înţeleşi, nu-i doresc moartea – mi-am adus aminte de alte întâmplări cu animale şi animăluţe şi comportamentele lor pe care le-am observat în diverse împrejurări de-a lungul timpului. Iată mai jos câteva din cele ce mi s-au părut interesante:

Şoarecii şi junk-food-ul

De câţiva ani în bucătărie – încă n-am descoperit colţişorul – iarna îşi are locuinţa o familie de şoareci. Zic că numai iarna pentru că în celelalte anotimpuri nu le-am detectat prezenţa şi „urmele” pe care au prostul obicei să le lase peste tot. Cred că e doar „reşedinţă” de iarnă pentru că probabil e un loc mai călduros decât locul unde stau în alte anotimpuri. Însă mă mira faptul că „locuiesc” la mine în bucătărie, dar demâncare nu se găseşte nicăieri în casă. Adică alimentele ce ar putea fi consumate de şoareci sunt bine închise în recipiente de sticlă care la rândul lor sunt închise în dulapuri. Iar dacă cumva ar fi ajuns la ele, aş fi observat urme sau pagube. Şi tot timpul am avut grijă să nu las alimente la „vedere”, chiar şi atunci când lipseam din casă pentru scurte perioade de timp. Prin urmare am presupus că la mine în bucătărie şoarecii erau numai „locatari” pe timpul iernii, iar masa o serveau undeva prin sat, cel mai probabil tot la vecinul cu capra care are în curte şi un hambar care pe timpul iernii e ticsit cu porumb. În ciuda grijii mele de a nu lăsa alimente la îndemâna şoarecilor, s-a întâmplat totuşi ca tatăl meu care s-a dus într-o zi la Feleag fără mine, să uite pe masă o farfurie cu nişte chips-uri care a stat acolo vreo săptămână pâna am ajuns eu. Tatăl meu m-a prevenit că a uitat pe masă farfuria cu chips-uri, aşa că mă aşteptam când ajung eu să o găsesc golită şi mizerie de şoareci peste tot prin jurul ei. Ei bine, când am ajuns, farfuria cu chips-uri era la locul ei şi neatinsă deşi se vedea că şoarecii i-au dat târcoale. Se pare că nu i-au atras chips-urile mele. Sau poate că fiind şoareci de la ţară, nu ştiau ce-s alea şi dacă-s bune de mâncat? Sau poate nu voiau să devină obezi şi să nu mai încapă în găurile în care-şi au locuinţa? În orice caz întrebarea care se pune: este ok că oamenii mânâncă nişte chestii pe care refuză să le mânânce până şi şoarecii care, se ştie, ar ronţăi cam orice?

În ce priveşte familia de şoareci, până la urmă a trebuit să iau măsuri drastice pentru „controlul populaţiei”- cum i se spune mai nou unui masacru – pentru că au început să se înmulţească şi în ultimul an nu mai părăseau casa nici pe timpul verii şi să-mi ronţăie hainele de lucru de pe un cuier din hol. Astfel că am pus curse peste tot şi după câteva săptămâni şi vreo 14 victime situaţia a revenit la „normal”. În sensul că n-au dispărut de tot, dar nici nu mai sunt o prezenţă super-deranjantă. Cursele încă-s la locul lor şi câteodată, mai ales iarna, mai fac câte o nouă victimă. Îmi pare rău că trebuie să recurg la astfel de metode, dar n-am găsit o soluţie mai „umană”de a-i alunga…

No dog’s land

Aşa cum spuneam la început, curtea mea este loc de tranzit pentru diferitele vieţuitoare ale satului şi chiar ale pădurii din apropiere. Adică este traversată zi şi noapte de câini, mâţe, veveriţe (două dintre ele locuiesc în cei doi nuci pe care-i am în fundul curţii) şi chiar o vulpe mi-a tranzitat agale într-o zi curtea cu nasul în pământ căutând demâncare, ignorând crizele de nervi ale câinilor din curţile vecine care lătrau la ea smucindu-se în lanţuri. Şi găinile vecinilor lăsate libere pe uliţă mai intrau la mine în curte şi scormoneau prin grădina proaspăt semănată după seminţe şi larve. Din fericire acum găinile nu mai sunt lăsate libere pe uliţă după câteva incursiuni ale, probabil, aceleiaşi vulpi ce mi-a trecut prin grădină, a uliilor ce se rotesc zilnic deasupra satului şi chiar atacului dihorilor care i-a determinat pe vecini să-şi ţină orătăniile închise în curte sub supravegherea câinilor. Am tot încercat să găsesc şi să închid locurile pe unde intră animalele în curte, să le limitez accesul, însă n-am reuşit să mă opun naturii, că tot găseau o cale de acces, şi până la urmă am lăsat-o baltă, mai ales că animăluţele astea nu-mi provoacă pagube mari. Ba chia am observat că în general câinii se feresc să calce pe straturi şi merg doar pe cărările dintre ele, iar mâţele mai vânează şoareci, şi pe una am văzut-o chiar fugind cu un şarpe din ăla de casă în gură. Şi animalelor pare să le convină status-quo-ul ăsta şi dacă de pildă doi câini se intersectează la mine în curte, îşi vede fiecare de drum ignorându-se reciproc.

O singură dată „no dog’s land-ul” ăsta a fost motiv de dispută între doi câini din vecini… Acum vreo 3 ani într-o dimineaţă de vară, pe la 5 mă trezesc din somn lătrăturile isterice a cel puţin doi câini care păreau că se încaieră. N-ar fi prima oară că aud câini care se încaieră, dar deobicei o făceau în uliţă, ori lătrăturile şi schelăiturile astea păreau că vin de la mine din curte. Am ieşit în curte şi-l văd la gardul dinpre vale pe câinele vecinului (acelaşi vecin cu capra) – unul mare, lăţos şi cam prostovan, dar simpatic – cu lanţul rupt la gât, cum se străduia să oprească să intre în curte la mine un alt câine care lătra la el de dincolo de gard. Am observat cu mirare că şi câinele ce încerca să-mi invadeze curtea – o corcitură de lup alsacian al unui alt vecin, de peste vale – avea la gât un lanţ rupt. Probabil lăţosul vecinului de alături s-a simţit lezat când un alt câine, de dincolo de vale, vine să revendice un teritoriu care considera că îi „revenea” de drept pentru că, chiar dacă era legat într-o curte vecină, el păzea şi curtea mea. Astfel că atunci când m-a văzut a venit bucuros la mine crezând că vreau să-l ajut să alunge intrusul. Însă eu eram furios, în primul rând că m-au trezit din somn şi-apoi că mi-a intrat în curte. Aşa cum spuneam, câinii nu prea calcă pe straturi, şi nici ăsta n-a făcut-o, dar prostălăul târa după el lanţul rupt şi mi-a culcat la pâmânt o grămadă de răsaduri abia plantate cu o zi înainte. Aşa că l-am apucat de lanţ şi, în timp ce el mă lingea şi dădea din coadă fericit, l-am băgat în curte la el prin gaura pe care a intrat şi pe care am astupat-o imediat ca să nu mai intre. Săracul, ce privire surpinsă a avut când s-a trezit la el în curte fără posibilitatea de a se întoarce! Alerga de-a lungul gardului căutând o cale de acces lătrând, schelăind şi dând prosteşte din coadă, încă nevenindu-i să creadă că i-am putut face aşa ceva. Între timp, profitând de învălmăşeală, celălalt câine a pătruns în curte şi a început să-şi marcheze teritoriul, spre disperarea lăţosului care turba dincolo de gard, în curtea lui. M-am îndretat către intrus care şi el m-am întâmpinat voios şi fericit că l-am alungat pe nespălatul de alături şi gata să mă recunoască ca stăpân al lui, dând să-mi lingă mâinile. Însă, la fel ca şi pe celălalt, l-am apucat de lanţ şi l-am scos pe poartă afară, apoi am astupat gaura pe care intrase. În timp ce astupam gaura cu nuiele şi sârmă, câinele voia să intre iar pe-acolo pe unde astupam şi îmi lingea mâinile prin gard schelăind rugător parcă să-l las să intre. După ce am terminat cu ei m-am retras în casă să-mi continui somnul, dar n-am mai putut dormi şi atunci i-am urmărit pe geam să văd ce fac mai departe. Sărmanii de ei, alergau de-a lungul gardurilor lătrând de la distanţă unul la altul şi căutând un loc pe unde să intre în curte! Mi s-a făcut un pic milă de ei, mai ales că mai tot timpul stau legaţi în lanţ, dar, deşi amândoi câinii mi-s simpatici nu vreau să mă ataşez de ei… Poate într-o bună zi, când voi petrece mult mai mult timp prin Feleag, o să-mi iau şi eu un câine pe care sper că n-o să fie nevoie să-l ţin în lanţ, ci să umble liber prin curte, însă nu şi prin sat cum se întâmplă cu cei mai mulţi dintre ei… Apropo, în acea dimineaţă când am ieşit în sat să merg la magazin am mai văzut pe uliţe încă cel puţin doi câini târând după ei lanţuri rupte. Nu ştiu ce-a fost în noaptea respectivă de atâţia câini şi-au rupt laţurile şi s-au bucurat de câteva ore de libertate…

Violenţă domestică

În urmă cu vreo doi am descoperit că şi în lumea animală pot exista acte de violenţă ce par că se produc fără vreun motiv anume. Mă refer la motivele „obişnuite” ce pot duce la violenţă atât la oameni, cât şi la animale: lupta pentru hrană, teritoriu sau împerechere. Eu am întâlnit cel puţin o situaţie în care violenţa între animale nu părea a avea la bază nici unul dintre motivele enumerate mai sus…

În urmă cu doi ani, la vreo trei zile după Paşti ajung în Feleag. Era o după-masă frumoasă, călduroasă. Oamenii bătrâni stăteau pe bănci la poartă la o bârfă, iar cei în putere erau la muncile câmpului. Eu îi salutam frumos cu „Hristos a-nviat!” aşa cum se salută la ţară până la Înălţare. Când ajung pe uliţa mea o văd de la distanţă stând pe bancă în faţa porţii pe Boba Genica, cum i se spune în sat, o femeie în vârstă de peste 80 de ani care, deşi văduvă şi beteagă de picior, ţine în bună rânduială o gospodărie cu grădină şi animale (acum mai are doar găini că nu ma poate nici dumneaiei). Eu mă pregătesc să o salut cuviincios cu un „Hristos a-nviat!” când o aud că izbucneşte: „Vai, păli-te-ar moartea! Trăzni-te-ar! Haş-haş! Călca-te-ar maşina!” şi aruncă cu o bucată de lemn către un cârd de găini împrăştiindu-le… N-am priceput imediat ce avea cu găinile, însă preocuparea mea era cu totul alta: mi se părea oarecum penibil să o salut cu un „Hristos a-nviat!” când dumneaiei tocmai blestema şi înjura, fie şi numai un cârd de găini. I-am zis totuşi un „Hristos a-nviat!”, dumneaiei mi-a răspuns simplu cu „Adevărat a-nviat!” şi pe urmă a început să-mi explice ce are cu găinie: „Uite la el, bată-l să-l bată de cocoş! Lua-l-ar vulpea! Uite cum o bate pe găina aia neagră! Mi-o omoară! Haş-haş!”. Şi într-adevăr, cocoşul care veghea peste cârdul de găini alerga după o găină neagră. Eu credeam că vrea doar „să-i facă felul” însă când a prins-o n-a încercat s-o „încalece”, ci a început s-o lovească cu ciocul pe unde apuca. Eu am lăsat bagajul jos şi m-am dus să-l gonesc pe cocoş. Acesta a rupt-o la fugă cotocodăcind nemulţumit în blestemele bătrânei, a dat un ocol cârdului de găini care-şi vedeau liniştite şi nepăsătoare de ciugulit iarba, şi a ajuns din nou la găina neagră apucând sa-i mai tragă câteva ciocuri în cap până să ajung să-l îndepărtez din nou de ea. Găina, săraca, ameţită de lovituri, a rămas înţepenită, fără însă a cădea la pământ, apoi după câteva secunde s-a scuturat şi s-a alăturat celorlalte găini. Cocoşul păstra distanţa faţă de mine şi cotocodăcea dând târcoale cârdului. În cele din urmă s-a liniştit şi s-a alăturat şi el găinilor fără a mai încerca să o mai agreseze pe cea neagră. „Uite-aşa îmi face în fiecare zi! Nu ştiu ce are cu aia neagră de mi-o tot bate, că cu alelalte n-are nimic, mânca-l-ar cânii, că mâne îl şi tai!”, mi-a mai spus Boba Genica… Nu ştiu ce s-a mai întâmplat până la urmă cu cocoşul abuziv şi cu victima lui, dar mi s-a părut curios un astfel de comportament care credeam că este întâlnit numai la oameni (dacă oameni se pot numi cei ce recurg la violenţă împotriva femeilor).

Crimă

De mic am fost obişnuit cu ideea că mâţele şi câinii se urăsc unii pe alţii din nu ştiu ce motiv şi că atunci când se întâlnesc au loc altercaţii între ei. Ideea era întărită şi de desenele animate la care mă uitam în copilărie, însă, dacă stau bine să mă gândesc, am văzut destule „întâlniri” între câini şi pisici, mai ales când în copilărie mergeam la ţară la bunici, dar nici una care să se încheie cu vreo agresiune sau altercaţie. Ba chiar câinii şi pisicile se jucau împreună, chiar dacă părea câteodată că mâţa e mai mult scărmănată bine de câine; asta dacă nu se ignorau reciproc. La fel acuma, cu internetul, când pe Facebook sau pe YouTube vezi o grămadă de filmuleţe drăguţe în care câinii se joacă cu pisicile sau chiar cu câinii care se feresc, într-un mod amuzant, de pisici care nu fac nimic… Însă tot în Feleag am avut ocazia să văd şi excepţia în relaţiile dintre câini şi pisici.

Într-o duminică de primăvară îmi vedeam de treabă liniştit prin casă când dintr-o dată am auzit o lovitură puternică în poartă şi pe urmă mârâieli de câini şi mieunat de pisică. Când am ieşit afară, am văzut în faţa porţii cum trei câini trăgeau efectiv de o pisică ce se zbătea şi încerca se se apere, târând-o în vale. Am pus mâna pe un pietroi şi am aruncat către câini, dar nici nu m-au băgat în seamă, trăgând în continuare furioşi de amărâta de pisică. Aşa că am luat un băţ şi am ieşit la ei. Doi dintre câini, când m-au văzut că m-apropiu, au lăsat pisica şi au rupt-o la fugă. Îi cunoşteam: erau doi zdrenţăroşi care mai treceau din când în când pe lângă curtea mea, dar nu ştiam ai cui sunt sau dacă au stăpân. Al treilea – un câine frumos şi bine îngrijit, de rasă (nu ştiu de care – alb cu pete galbene), de talie mijlocie, cu zgardă roşie la gât – a lăsat şi el în pace pisica care abia mai mişca, dar refuza să plece. Am ridicat bâta la el, el s-a îndepărtat, dar tot încerca să mă ocolească să ajungă iar la pisică care deja zăcea în apa din vale şi nu cred că mai trăia. După vreo 2 minute în care a tot încercat să ajungă la pisică, a renunţat şi s-a îndepărtat latrând frustrat zicându-mi parcă: „Las’ că ne mai vedem noi, fraiere! Te prind eu!”. Între timp pisica s-a stins şi-au venit nişte copii din vecini care-au cules-o şi au dus-o celui care ştiau că-i apărţine ca să o îngroape. Aşa atac feroce n-am mai văzut decât la televizor la emisiunile cu animale sălbatice şi m-am tot întrebat ce ar fi putut să-l declanşeze. Pentru că, aşa cum spuneam, pe zdrenţăroşii ăia doi care au fugit când am venit cu băţul îi cunoşteam şi nu păreau agresivi nici cu oamenii şi nici cu alte animale – câini sau pisici – din contră, păreau mai degrabă fie adormiţi, fie chiar sperioşi. Însă câinele ăla de rasă pe care-l cred capul răutăţilor, e aproape sigur că nu e din sat. Adică nimeni din sat nu-i pune câinelui zgardă roşie din piele şi nici nu-l periază aş frumos. Fiind o zi de duminică o fi fost venit împreună cu stăpânii de la oraş pentru un week-end la ţară. Şi stăpânii l-au lăsat liber să se bucure de aerul curat şi să se împrietenească şi el cu ţărănoii. I-a găsit pe zdrenţăroşii ăştia doi mai proşti şi le-a propus să scarmene o mâţă care tocmai trecea pe-acolo. Ăia probabil că i-au zis „Lasă-l, mă, în pace că nu ne-o făcut nimica. Îl şi cunoaştem şi…” „Ce, băăă, vă face pe voi o mâţă? Prostălăilor! Tolomacilor! Nu-i de mirare că sunteţi aşa zdrenţăroşi! N-aveţi sânge-n p…la! Alo, băi, motane! Unde mergi, bă, aşa ţanţoş, ha? Zi-i, băi! A, mă ignori! ‘Te-n gură! Hai, bă, să punem gheara pe el! Nu vedeţi că-şi bate p..la de noi?” (Ce imaginaţie am! Dar cam aşa se întâmplă şi la „oameni”, nu? Poţi să ţi-o iei în gură fără motiv numai pentru că unui tâmpit i se pare că-ţi baţi joc de el!). Probabil că pisica ar fi făcut faţă atacului unui singur câine dacă câinele, singur fiind, ar fi îndrăznit să o atace. Dar la trei câini n-a avut nici o şansă şi a încercat să se refugieze în curte la mine dar a fost agăţată pe când încerca să escaladeze poarta…

E, şi cam aşa cum poveştile astea cu animale. Nu-s prea vesele, mai ales ultimile două, dar sunt adevărate. Dar o să mai am şi altele ceva mai amuzante. Deocamdată să revin peste câteva zile, când se gată concediul, cu ce (n-)am mai făcut prin gospodărie, că din punctul ăsta de vedere, n-a fost un concediu prea productiv…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: