Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for the ‘Pixu’ şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!…’ Category

Articole mai vechi de prin JSR

Amintiri „horror” de la alegerile locale din 2008

Posted by ditzacontra pe 19 August 2010

Răsfoind arhiva JSR-ului am dat peste nişte „Reclame şi reclamaţii” (fostă rubrică în ziar, la pagina 14 pe vremea când avea 20 de pagini din care 7 erau cu program TV inutil, şi o pagina de „magazin” în care băgam reţete culinare, bancuri şi „reclame şi reclamaţii”) publicate în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2008. Textele respective le-am scris la nervi, dar nu mai ţin minte exact ce „m-o inervat” la momentul respectiv. Tot ce mai ţin minte e că în acea perioadă m-am lămurit cum stă treaba cu „libertatea presei” şi cu „democraţia” şi cu alte termene de-astea golite de sens. Dar chiar şi aşa acum textele mi se par nişte generalizări cam exagerate şi pline de prejudecăţi, nu credeţi?

Primul text din numarul 553 al JSR (toate sunt fără titlu):

„„Alegeţi-vă cu grijă stăpânii!” ne îndemna un clip al unei campanii de responsabilizare socială şi politică a cetăţenilor difuzat de Antene până când CNA-ul l-a interzis. Îl ştiţi probabil: ăla, în stil „Matrix Involution”, cu roboţii care se adună în Piaţa Constituţiei, în faţa Mausoleului (monument funerar de mari dimensiuni) Parlamentului pentru a se închina robotului-stăpân, care probabil n-a fost ales cu grijă de către supuşi, la fel ca şi „stăpânii” anteriori ale căror portrete se văd pentru câteva momente în fundal: Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Acuma nu ştiu dacă e bine că l-a interzis CNA-ul şi nici nu mă interesează de ce l-a interzis. Dar, după mine, clipul conţinea mesaje subliminale (subversive?) care m-au cam deranjat, iar „grija” pe care ne-o recomandă clipul nu are nici o acoperire în politica de pe la noi, şi, în mare măsură, nici în multe alte ţări cu, vorba aia, tradiţie democratică. În primul rând eu nu mă consider un robot. Desigur, asta nu înseamnă că nu sunt, doar că poate nu-mi dau eu seama. În al doilea rând, neconsiderându-mă robot, când merg la vot nu consider că-mi aleg un stăpân, ci un „delegat” care să mă reprezinte pe mine, să exercite în numele meu anumite atribuţii. Că până la urmă ajunge să devină stăpânul meu, asta e cu totul altă poveste. Şi în al treilea rând, întotdeauna mi-am ales „delegatul” cu grijă. Atâta cât am putut avea în condiţiile în care cei care vor să mă reprezinte sunt cam toţi o apă şi un pământ, unii mai mult ca alţii. Prin urmare nu aleg între bine şi rău, ci între rău sau mai rău. Desigur, ceea ce consider eu că-i bine (rău) pentru mine, pentru alţii poate fi (şi mai) rău. Aşa cum o afirmaţie pentru unii este un adevăr de netăgăduit iar pentru alţii o minciună sfruntată. E doar o chestiune de percepţie. Şi ca să dau un exemplu ce ţine mai mult de psiho-sociologie: am câteodată senzaţia că politicienii chiar cred cu toată fiinţa lor că tot ceea ce spun ei este absolut adevărat, iar tot ceea ce fac ei e nu numai legal (chiar dacă e o infracţiune ordinară), ci şi extrem de benefic pentru comunitate. De aceea, cred, sunt aşa de şocaţi când presa „cu adevărat liberă şi neprihănită” aruncă prima cu piatra şi îi face mincinoşi ordinari şi infractori notorii, sau când DNA-ul le bate la uşă cu organul de control asmuţit de adversarii lor politici care, la rândul lor, sunt convinşi că tot ceea ce spun şi fac ei este adevărat, legal şi benefic pentru comunitate. Dar despre realităţiile şi iluziile din presa (atât cea „liberă şi neprihănită”, cât şi cea „ne-liberă şi prostituată”) şi politica românească o să vorbim în altă pagină şi cu altă ocazie, pentru că ne-am cam depărtat de subiect, aici fiind vorba de clipul Antenelor interzis de CNA, în ciuda spumelor la gura (presei) ale lui Badea…

RoBotul pe labe

Mai jos clipul despre care vorbeam:

Al doilea text, din numărul 554 al JSR:

„Cine îşi închipuie că pe lumea asta există sau a existat vreodată presă liberă este de o naivitate vecină cu prostia. Sau, ca să nu-i deziluzionez de tot pe cei care mai cred în prostiile astea, există presă liberă aşa cum există politicieni cinstiţi. Ca să explic puţin de ce cred eu că nu există presă liberă plecăm de la asemănarea (stupidă, zic eu) presei cu un câine de pază… al democraţiei, cică. La cum arată presa românească comparaţia mi se pare jignitoare… pentru câini. Trebuie totuşi să recunoaştem că presa are multe din apucăturile câinilor. Chiar a câinilor de pază, însă în nici un caz ai democraţiei. În primul rând un câine de pază n-are cum să fie liber. Trebuie tot timpul să fie lângă stăpânul care-l hrăneşte şi să-i fie loial. Fiind un animal loial n-o să muşte tocmai mâna care-l hrăneşte. Şi cine hrăneşte presa? Democraţia? Haida de! Democraţia noastră e vai de capu’ ei, evacuată cu forţa din casa ei, Parlamentul, ruptă în fund, beteagă, malnutrită, slăbită mai rău ca ultimul cerşetor, abia reuşeşte să-şi mai târască ea însăşi zilele, darămite să mai ţină şi un câine care s-o păzească. Aşa că a părăsit-o demult că altfel murea, dracu’, de foame. Şi astfel, câinele de pază, fost al democraţiei, şi-a găsit stăpâni mai potenţi care îi oferă adăpost călduţ, îl hrăneşte, îl îngraşă ca să-l facă puternic, şi îl plimbă în lesă pe la chioşcurile de ziare sau prin canalele cu zoaie TV. Drept răsplată câinele îşi păzeşte noul stăpân cu preţul libertăţii de care se bucura în compania democraţiei, latră la adversarii stăpânului şi chiar şi la biata democraţie când aceasta bate timid la poarta grea de fier a stăpânilor zilei cerându-şi înapoi cu voce firavă drepturile. Când, din greşeală sau prostie, câinele îşi face treaba (treburile) cum trebuie, prin vreun ungher al adăpostului stăpânului, mintenaş e băgat cu botul în propriul rahat şi pleznit la fund cu ziarul facut sul ca să se înveţe minte ca altădată sa nu mai facă. E de acceptat o astfel de stare de lucruri? N-ar trebui să fie, dar iată că ani de zile „iubitorii de animale” (consumatorii de presă) au continuat să scarpine după urechi câinele şi să-l flateze numindu-l a patra putoare… putere în stat, să adune plini de frenezie rahatul împrăştiat de el şi să adulmece cu încântare locurile unde şi-a marcat teritoriul, chiar dacă totul puţea de la o poştă a comandă de la stăpân sau din contră, nu era nimic de mirosit. Prin urmare câinele s-a făcut un dulău mare, gras şi agresiv. În ce priveşte presa „cu adevărat liberă şi neprihănită”, dacă mai există aşa ceva, deşi am serioase dubii, aceasta e asemenea câinelui vagabond, aciuiat încă pe lângă democraţia beată şi neputincioasă, neluat în seamă decât de câţiva miloşi care-i mai aruncă firmituri şi îl mai scarpină pe spate încurajator privindu-l cu milă, în timp ce restul lumii îl priveşte cu rezervă sau chiar cu teamă pentru că nu poţi ştii ce-i trece prin cap jivinei şi s-ar putea să muşte pe oricine fără un motiv aparent, vânat de hingherii stăpânilor zilei pentru a-l „vaccina”, „deparazita”, „steriliza” să nu se înnmulţească, apoi, dacă e prins, dat spre adopţie unor stăpâni „responsabili”, iar dacă javra nu se potoleşte să fie euthanasiată.

Pare că ceea ce am scris mai sus nu are legătură cu denumirea rubricii. Însă eu zic că are pentru că eu unul m-am săturat să tot aud de măreaţa misiune a presei, de formare a unei opinii publice active şi responsabile, de misiunea jurnalistului de a informa corect şi obiectiv şi alte poveşti de-astea de legănat visele credulilor. Care opinie publică? Care misiune? Care jurnalişti? Totul este, aşa cum spuneam şi cu altă ocazie, o chestiune de percepţie asupra a ceea ce este „corect”, „obiectiv”, „adevăr”, „bine obştesc”, „responsabilitate”, „libertate”… Dar despre toate astea vom vorbi în numerele viitoare.

AdeVarul stins

Al treilea text din numărul 555 al JSR:

„Dacă te amesteci în lături trebuie să te aştepţi să te mănânce porcii. Nu mai ştiu dacă asta e vreo vorbă românească de duh sau vreo celebră lege de-a lui Murphy. Însă se potriveşte de minune cu ultima fază a campaniei electorale. La Sighişoara săptămâna trecută am avut o senzaţie de deja-vu când am aflat că prin oraş a fost împrăştiat un ziar „central” din care se scurgeau asemeni unor zoaie atacuri la persoană la adresa unuia dintre candidaţii la Primăria municipiului. O metodă josnică de a face campanie electorală probată cu rezultate „bune” şi în urmă cu patru ani la adresa aceluiaşi candidat. Iar pentru că acum patru ani a funcţionat de ce n-ar merge şi acum, nu? Însă cei care au comandat atacul sunt cam retardaţi dacă nu şi-au dat seama că lumea a mai evoluat de atunci, spre deosebire de ei, şi că puţini mai pun botul la astfel de gunoaie „electorale”. Mai ales când vin de la nişte oameni care n-au probitatea morală să se lege de viaţa personală a altora, asemeni lupului moralist… Astfel de atacuri demonstrează că autorii lor sunt fie disperaţi, fie de-a dreptul… înapoiaţi. Deci, revenind la vorba de la începutul „Reclamaţiilor”, dacă tot te-ai amestecat în lături şi tot ai ajuns să fii mâncat de porci, nu-ţi mai rămâne decât să speri că o să le cazi greu la stomac. Atât de greu încât să trebuiască să fie sacrificaţi…

Şi pentru că am pomenit de campania electorală de acum patru ani, mă întorc puţin în timp la o altă vorbă de duh pe care a spus-o atunci un cunoscut profesor şi literat sighişorean: „Campania electorală este perioada în care alegătorul se transformă în sfânt iar politicianul în porc pentru că acum politicienii se vor porcăi (nu pocăi) ca la uşa cortului de dragul (votului) şi în numele Sfântului Alegător.” Că bine ai zis, dom’ profesor, numai că, vezi dumneata, dacă pentru politician alegătorul e sfânt doar maxim două luni o dată la patru ani, pentru alegător politicianul e porc toată viaţa. Şi după ce primeşte binecuvântarea Sfântului Alegător, îl dă jos pe acesta din icoană şi-l face albie pentru porcimea sa, iar ţara o transformă într-o cocină.

CoCina cea de taină

Ultimul text se referă la atacuri la persoană apărute inclusiv în JSR (fără ştirea şi acordul meu) la adresa contra-candidatului PD de-atunci, Florian Coman, al actulului primar, Dorin Dăneşan (PSD), comandate, pare-se, de nişte „penelişti” sighişoreni. Am fost acuzat atunci că sunt un susţinător al lui Coman, ceea ce e fals. Aş fi avut aceeaşi reacţie indiferent asupra cărui candidat s-ar fi produs mârşavele atacuri la persoană din presa „centrală” dar şi din JSR. Iar de-atunci JSR-ul nu mai e ce a fost…

În altă odine de idei, când am scris textele de mai sus câștigam cam 750 lei net pe lună de la ziar și uite cât eram de nervos. Cum ar trebui să fiu acuma când câștig doar 300 de lei?.. 😀

Adrian Diţă

Anunțuri

Posted in Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!..., Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , , , | 1 Comment »

10 ani de la debutul meu în… cum să-i spun?… presă

Posted by ditzacontra pe 2 Iunie 2010

Ce-am mai îmbătrânit, dom’le! Zilele astea s-au făcut 10 ani de când am început să scriu la ziar. Mai precis la Jurnalul Sighişoara Reporter. Cum am ajuns aici? După ce prin aprilie 2000 am trimis un text şi am câştigat un concurs din Academia Caţavencu căruia îi spunea „Tineret, mânia ţării!” iar tema concursului din acea săptămână era „Bohemia salvează România”. M-am ales atunci cu 100 de dolari, iar cei de la JSR-ul din acea vreme, cititori ai Academiei Caţavencu, au remarcat textul şi m-au chemat să colaborez cu ei.

Invitaţia JSR de a colabora cu ei

Aşa a început povestea de iubire şi ură dintre mine şi presa scrisă. De atunci am scris o grămadă de texte, nu numai pentru JSR, dar şi pe alocuri pentru alte ziare locale (24 Ore Mureşene, Zi de Zi, Ziarul de Mureş) şi chiar naţionale (Cotidianul, România liberă, Academia Caţavencu, Hotnews), unele mai proaste, altele mai puţin proaste. Mă rog, cum m-am putut şi eu descurca având în vedere că n-am finalizate studiile de jurnalism.

Dar iată (în fotocopie – click pe foto pentru a-l putea citi) şi textul cu care am debutat la JSR în numărul 129 din 24 – 30 mai 2000. Observaţi că a fost ales ca editorial al săptămânii respective. Atunci mă simţeam mândru că iată, unul ca mine, cu muci la nas, de nici 25 de ani, care scriu primul text la ziar, sunt băgat direct la editorial. Dar acum cred că nu aveau ce altceva să bage 🙂 … Cu toate astea până la sfârşitul anului 2000 şi începutul lui 2001 cam eu am fost editorialistu’ de la JSR. Abia din 2001 am început să scriu mai serios şi alte materiale: ştiri, reportaje, interviuri, analize etc. Ce vremuri! Ce entuziast eram atunci! Dar şi ce inprudent, în sensul bun al cuvântului, dacă acesta poate avea şi un sens bun… Câtă energie aveam! Pentru că, aşa cum spuneam, în acelaşi timp am lucrat şi la Cesiro în 3 schimburi până în 2006…

Între timp „m-am hârşâit”, m-am lenevit, am devenit paranoic şi am ajuns să urăsc câteodată meseria asta. Dar îmi place să-mi aduc aminte de trecutele vremuri bune…

Cu toate astea nu pot decât să le muţumesc celor care atunci m-au adus alături de ei şi au crezut în mine: Simon Attila, Ioan F. Pascu, Doru Popoviciu, Mircea Petruşel, Alex Goţa, Alex Otvos, Felix Duma, Liviu şi Adriana Răchită, Uţu Munteanu, Mariana Gorczyca, Ina Marian, regretatul Paul Timiş… Cred că n-am uitat pe nimeni…

Posted in Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!... | Etichetat: , | 3 Comments »

Comunitate

Posted by ditzacontra pe 27 Mai 2010

În urmă cu vreo câteva luni am scris un contraeditorial destul de alambicat în care încercam să explic ce ne lipseşte nouă, românilor, astfel încât, dacă am avea acel ceva, nu ne va mai lipsi nimic… Sau mai pe româneşte, de ce avem nevoie ca să nu ne mai lipsească nimic. Concluzia era că avem nevoie de gospodari. Ei bine, acum am ajuns la concluzia că înainte de a avea gospodari trebuie să avem spirit comunitar. În România cuvântul comunitate şi derivatele lui şi-au cam pierdut  înţelesul originar fiind folosit în contexte şi alăturări nepotrivite gen “câini comunitari”. Astfel că atunci când aude de comunitate românul se gândeşte la cu totul altceva decât la sensul cuvântului. A contribuit la distrugerea spiritului comunitar al românilor şi regimul comunist, deşi prin denumirea partidului conducător, ar fi trebuit să îl consolideze… Dar nu ăsta era scopul partidului. Probabil aţi văzut în filmele americane cum locuitorii din cartierele lor se adună periodic să dezbată împreună problemele cu care se confruntă şi cum se implică pentru rezolvarea lor. Cum au centre comunitare unde membrii comunităţii se pot aduna nu numai pentru dezbateri, ci şi pentru a-şi petrece timpul liber împreună. Noi nu avem aşa ceva. Avem doar asociaţii de locatari care se adună o dată sau de două ori pe an pentru a decide dacă să pună sau nu interfon la uşa de la bloc, s-o facă din termopan sau să pună acoperiş la clădire… Nu-i de mirare că cei care ne conduc habar n-au de ce ar avea nevoie locuitorii, dacă ei înşişi nu ştiu ce-şi doresc. Aşa că o dată la 4 ani mulţimi de candidaţi vin în campanie electorală şi fac fel de fel de promisiuni pe care nici ei nu ştiu dacă le pot îndeplini, iar oamenii stau şi ascultă, îşi zic în sinea lor că sună bine, deşi au învăţat să nu mai pună botul la astfel de lucruri, şi pun ştampila cui ştie să promită mai convingător sau să le demonstreze că interesele lui de politician coincid de fapt cu cele ale electoratului. Oamenii nici nu realizează ce putere au şi câte probleme pot rezolva în interesul lor dacă se adună laolaltă şi îşi susţin un punct de vedere comun. În schimb preferă să se plângă tot timpul sau să ducă un război solitar împotriva celor pe care ei prin votul lor i-au suit la conducerea ţării…

Adrian Diţă

(Publicat în Jurnalul Sighişoara Reporter din septembrie 2007, nr. 510)

Posted in Diţă Contra-editorial, Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!... | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Omerta

Posted by ditzacontra pe 20 Mai 2010

Se zice că părinţii se chinuie câte un an, doi să-şi înveţe copiii să vorbească. Apoi le ia câtiva ani buni să-i facă să tacă. După zeci de ani de comunism când ne-am obişnuit prea mult să tăcem sau doar să vorbim în şoaptă, a venit vremea când a trebuit să învăţăm din nou să vorbim cu voce tare, uneori chiar să ţipăm din toţi rărunchii ca să ne facem auziţi în corul de glasuri care s-au ridicat după decembrie ’89. Apoi, după o scurtă perioadă de timp, tăcerea s-a reaşternut peste plaiurile mioritice. Ce s-a întâmplat? Ne-am obişnuit prea mult cu vacarmul acesta uniform încât dacă nimeni nu ţipă mai tare nu-l luăm în seamă? Au obosit oamenii să vorbească? Ori s-au săturat să vorbească fără să-i asculte nimeni? Sau, mai rău, li s-a băgat pumnul în gură? Nu pumnul de fier al comuniştilor, ci cel de catifea al puternicilor zilei… Pentru că acuma dacă nu ştii să-ţi ţii gura sau dacă nu eşti atent ce spui, rişti s-o păţeşti… Nu, n-o să te omoare nimeni sau n-o să te închidă, dar se va găsi cineva să-ţi facă viaţa un calvar, de parcă n-ar fi şi aşa. Şi-atunci ce-i de preferat? Să taci şi să înghiţi toate porcăriile din lumea asta amăgindu-te că mai rău n-are cum să fie, sau să te ridici şi să strigi că te-ai săturat? Grea decizie şi când e vorba de propria persoană, darămite când trebuie s-o faci în numele altora.

După ce în decembrie ’89 am reînvăţat să vorbim, acum suntem din nou convinşi, mai aşa, pe ocolite, că tăcerea e de aur. “Hai să nu vorbim despre asta că ne facem o imagine proastă şi tot noi o să avem de suferit!” sau ”Las-o moartă să nu-l supărăm pe Cutărescu că o să avem nevoie de el mai încolo!”. Dacă aceste variante nu dau rezultate, există alte metode de persuasiune, de  genul “Taci, dracului, din gură că o încurci!” Acum nu ne mai e frică de un regim represiv care ştiam de ce e în stare, ci de nişte ameninţări voalate în spatele cărora nu poţi şti niciodată ce grozăvii se ascund. Şi fiind puşi în faţa acelui pericol nevăzut uităm că tăcerea noastră e contraproductivă. Dacă taci, care-va-să-zică nu ai probleme, prin urmare totul e în regulă, mergem mai departe…

Acum ar fi trebuit să exemplific ceea ce am scris mai sus cu o situaţie din Sighişoara, dar n-am putut s-o fac pentru că asta ar fi însemnat să pun în pericol pe cineva. Un pericol ipotetic, poate inexistent. Dar acel cineva nu vrea să-şi mai asume riscul. Şi l-a asumat o dată şi “a păţit-o”, în sensul că i s-a pus în vedere că “pericolul” este cât se poate de real… Ce poate mai mult să-ţi îngheţe sângele în vine şi să-ţi paralizeze voinţa?

Adrian Diţă

(Publicat în octombrie 2006 în Jurnalul Sighişoara Reporter, nr. 460)

Posted in Diţă Contra-editorial, Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!... | Etichetat: | Leave a Comment »