Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for the ‘Diţă Contra-editorial’ Category

Contraeditoriale publicate sau nu în Jurnalul Sighişoara Reporter

Un (alt) text mai vechi…

Posted by ditzacontra pe 1 martie 2012

Pentru că m-am puturoșit tare de tot iarna asta și n-am mai pus nimic pe blog de anul trecut și ca să mai fie ceva activitate și p-aci, iaca, scot de la naftalină un nou text mai vechi publicat în Jurnalul Sighișoara Reporter prin vara lui 2008, după o scurta vizită în Olanda…

Love Story

Pentru a vorbi despre relaţia mea cu România mi-e mult mai uşor (vorba vine) s-o personific şi să vorbesc despre ţară ca despre o femeie, una extrem de frumoasă de care te îndrăgosteşti la prima vedere. Însă când ajungi s-o cunoşti mai bine îţi dai seama că în dosul frumuseţii se ascund o grămadă de defecte. În primul rând, deşi e frumoasă de pică, e cam… nespălată şi cam leneşă. Mă rog, când dragostea e mare poţi trece peste aceste inconveniente şi chiar o poţi şi ajuta să devină aşa cum i-ar sta bine. Numai că ea nu vrea să asculte, e îndărătnică şi plină de ifose. Când o vezi cum se comportă zici că ori e proastă ca noaptea, ori e o şmecheră vicleană. Şi-atunci începi să te enervezi. Adică, fiind frumoasă, ar fi suficient să se spele niţel şi să se primenească. Ea însă, nu. Vrea să arate ca suratele ei din occident şi se machiază strident şi aiurea peste murdăria ce o năpădeşte, mai mult sluţindu-şi faţa. Apoi îi neglijează şi îşi bate joc de cei care o iubesc sincer şi strică aiurea banii pe care aceştia îi oferă, cu tot felul de boşorogi libidinoşi care dorm prin instituţiile ei şi se lasă regulată de indivizi care, la fel ca ea, consideră că materia cenuşie e de fapt jegul de sub gelul de păr.

În aceste condiţii normal că te saturi de toanele ei şi îţi iei lumea în cap. Însă deşi ajungi să cunoşti pe altele, chiar dacă nu la fel de frumoase, dar mai îngrijite şi mai primitoare, există acel ceva care te aduce înapoi la ea. Ea te primeşte bucuroasă, îţi şopteşte că-i pare rău că te-a gonit, că nu mai face, că o să se schimbe dacă o ajuţi şi tu, ca apoi, după ce îţi toacă banii pe care i-ai câştigat trudind cinstit pe la suratele ei din occident, să uite tot şi s-o ia de la capăt de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Aşa mi-a făcut-o şi mie de câteva ori. I-am suportat toanele pentru că o iubesc ca prostu’. Însă ultima oară când am plecat de-acasă cred că m-am îndrăgostit de alta. Nu pot spune că o iubesc pentru că n-am ajuns s-o cunosc mai îndeaproape, dar am rămas plăcut impresionat de modul cum m-a primit. Olanda m-a întâmpinat în neglijè, surâzătoare şi proaspătă, ca ieşită de sub duş, cu părul ud şi blond. La ea toate erau la locul lor, chiar dacă nu-i aşa de ordonată ca verişoara ei, Germania. Pare câteodată că e plictisitoare prin calmul şi inteligenţa pe care le afişează, însă îi place şi ei să se ţină de şotii… De-aia abia aştept s-o revăd şi, de ce nu, s-o cunosc mai îndeaproape…

Adrian Diţă

Reclame

Posted in Diţă Contra-editorial | Etichetat: , | 1 Comment »

Comunitate

Posted by ditzacontra pe 27 mai 2010

În urmă cu vreo câteva luni am scris un contraeditorial destul de alambicat în care încercam să explic ce ne lipseşte nouă, românilor, astfel încât, dacă am avea acel ceva, nu ne va mai lipsi nimic… Sau mai pe româneşte, de ce avem nevoie ca să nu ne mai lipsească nimic. Concluzia era că avem nevoie de gospodari. Ei bine, acum am ajuns la concluzia că înainte de a avea gospodari trebuie să avem spirit comunitar. În România cuvântul comunitate şi derivatele lui şi-au cam pierdut  înţelesul originar fiind folosit în contexte şi alăturări nepotrivite gen “câini comunitari”. Astfel că atunci când aude de comunitate românul se gândeşte la cu totul altceva decât la sensul cuvântului. A contribuit la distrugerea spiritului comunitar al românilor şi regimul comunist, deşi prin denumirea partidului conducător, ar fi trebuit să îl consolideze… Dar nu ăsta era scopul partidului. Probabil aţi văzut în filmele americane cum locuitorii din cartierele lor se adună periodic să dezbată împreună problemele cu care se confruntă şi cum se implică pentru rezolvarea lor. Cum au centre comunitare unde membrii comunităţii se pot aduna nu numai pentru dezbateri, ci şi pentru a-şi petrece timpul liber împreună. Noi nu avem aşa ceva. Avem doar asociaţii de locatari care se adună o dată sau de două ori pe an pentru a decide dacă să pună sau nu interfon la uşa de la bloc, s-o facă din termopan sau să pună acoperiş la clădire… Nu-i de mirare că cei care ne conduc habar n-au de ce ar avea nevoie locuitorii, dacă ei înşişi nu ştiu ce-şi doresc. Aşa că o dată la 4 ani mulţimi de candidaţi vin în campanie electorală şi fac fel de fel de promisiuni pe care nici ei nu ştiu dacă le pot îndeplini, iar oamenii stau şi ascultă, îşi zic în sinea lor că sună bine, deşi au învăţat să nu mai pună botul la astfel de lucruri, şi pun ştampila cui ştie să promită mai convingător sau să le demonstreze că interesele lui de politician coincid de fapt cu cele ale electoratului. Oamenii nici nu realizează ce putere au şi câte probleme pot rezolva în interesul lor dacă se adună laolaltă şi îşi susţin un punct de vedere comun. În schimb preferă să se plângă tot timpul sau să ducă un război solitar împotriva celor pe care ei prin votul lor i-au suit la conducerea ţării…

Adrian Diţă

(Publicat în Jurnalul Sighişoara Reporter din septembrie 2007, nr. 510)

Posted in Diţă Contra-editorial, Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!... | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Omerta

Posted by ditzacontra pe 20 mai 2010

Se zice că părinţii se chinuie câte un an, doi să-şi înveţe copiii să vorbească. Apoi le ia câtiva ani buni să-i facă să tacă. După zeci de ani de comunism când ne-am obişnuit prea mult să tăcem sau doar să vorbim în şoaptă, a venit vremea când a trebuit să învăţăm din nou să vorbim cu voce tare, uneori chiar să ţipăm din toţi rărunchii ca să ne facem auziţi în corul de glasuri care s-au ridicat după decembrie ’89. Apoi, după o scurtă perioadă de timp, tăcerea s-a reaşternut peste plaiurile mioritice. Ce s-a întâmplat? Ne-am obişnuit prea mult cu vacarmul acesta uniform încât dacă nimeni nu ţipă mai tare nu-l luăm în seamă? Au obosit oamenii să vorbească? Ori s-au săturat să vorbească fără să-i asculte nimeni? Sau, mai rău, li s-a băgat pumnul în gură? Nu pumnul de fier al comuniştilor, ci cel de catifea al puternicilor zilei… Pentru că acuma dacă nu ştii să-ţi ţii gura sau dacă nu eşti atent ce spui, rişti s-o păţeşti… Nu, n-o să te omoare nimeni sau n-o să te închidă, dar se va găsi cineva să-ţi facă viaţa un calvar, de parcă n-ar fi şi aşa. Şi-atunci ce-i de preferat? Să taci şi să înghiţi toate porcăriile din lumea asta amăgindu-te că mai rău n-are cum să fie, sau să te ridici şi să strigi că te-ai săturat? Grea decizie şi când e vorba de propria persoană, darămite când trebuie s-o faci în numele altora.

După ce în decembrie ’89 am reînvăţat să vorbim, acum suntem din nou convinşi, mai aşa, pe ocolite, că tăcerea e de aur. “Hai să nu vorbim despre asta că ne facem o imagine proastă şi tot noi o să avem de suferit!” sau ”Las-o moartă să nu-l supărăm pe Cutărescu că o să avem nevoie de el mai încolo!”. Dacă aceste variante nu dau rezultate, există alte metode de persuasiune, de  genul “Taci, dracului, din gură că o încurci!” Acum nu ne mai e frică de un regim represiv care ştiam de ce e în stare, ci de nişte ameninţări voalate în spatele cărora nu poţi şti niciodată ce grozăvii se ascund. Şi fiind puşi în faţa acelui pericol nevăzut uităm că tăcerea noastră e contraproductivă. Dacă taci, care-va-să-zică nu ai probleme, prin urmare totul e în regulă, mergem mai departe…

Acum ar fi trebuit să exemplific ceea ce am scris mai sus cu o situaţie din Sighişoara, dar n-am putut s-o fac pentru că asta ar fi însemnat să pun în pericol pe cineva. Un pericol ipotetic, poate inexistent. Dar acel cineva nu vrea să-şi mai asume riscul. Şi l-a asumat o dată şi “a păţit-o”, în sensul că i s-a pus în vedere că “pericolul” este cât se poate de real… Ce poate mai mult să-ţi îngheţe sângele în vine şi să-ţi paralizeze voinţa?

Adrian Diţă

(Publicat în octombrie 2006 în Jurnalul Sighişoara Reporter, nr. 460)

Posted in Diţă Contra-editorial, Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!... | Etichetat: | Leave a Comment »

Apropo de…

Posted by ditzacontra pe 15 iunie 2009

… postarea de mai jos. În urmă cu vreo 3 săptămâni am trimis prin mail un memoriu preşedintelui trustului din care face parte Jurnalul Sighişoara Reporter, la care n-am primit încă răspuns. În document sunt specificate o mică parte din motivele pentru care mă încearcă aceleaşi sentimente ca în urmă cu vreo 6 ani. Iaca docomentu’:

Adrian Diţă, Sighişoara                                                                                               28 mai 2008

 

Memoriu

 

Domnului Petru Başa, preşedinte SonGroup

 

Domnule preşedinte, mă adresez dumneavoastră prin intermediul acestui memoriu în dorinţa de a clarifica unele aspecte referitoare la activitatea mea anterioară la săptămânalul Jurnalul Sighişoara Reporter şi viitorul colaborării mele cu această publicaţie.

Am înţeles că săptămâna trecută aţi purtat o discuţie cu dl. Florin Chiorean în legătură cu situaţia în care se află publicaţia, precum şi în legătură cu continuarea colaborării mele la JSR. Doresc să fac precizarea că în mai multe rânduri am solicitat numirea unei alte persoane care să ocupe funcţia de redactor-şef a publicaţiei. De când am preluat această funcţie nu am reuşit să demonstrez că sunt şi capabil să o îndeplinesc. Îmi lipsesc capacităţile manageriale şi organizatorice de care trebuie să dea dovadă o persoană care ocupă o astfel de funcţie. Iar rezultatele se văd atât în conţinutul ziarului, cât şi în situaţia lui financiară. Pe de altă parte însă, din cunoştinţele mele, redactorul-şef al unei publicaţii este responsabil de partea editorială a publicaţiei, managemetul acestuia intrând în atribuţiile conducerii firmei care editează acest ziar. Este dificil pentru un redactor-şef, fie el unul cu experienţă, să coroboreze coordonarea activităţii editoriale a redactorilor şi reporterilor pe care-i are în subordine cu managementul financiar al publicaţiei şi găsirea de resurse pentru desfăşurarea activităţii în condiţii optime. În cei 8 ani de când colaborez la Jurnalul Sighişoara Reporter am încercat din răsputeri să mă feresc de activităţi care n-au legătură cu partea editorială penru că nu am calităţile necesare pentru aşa ceva, dar recunosc că nici nu mă simt confortabil în altă postură decât cea de simplu redactor. Iar dacă s-a întâmplat uneori să fiu implicat şi alte activităţi decât cele editoriale (păstrarea legăturii cu unii clienţi ai publicaţiei, emiterea şi încasarea de facturi sau alte activităţi administrative) este pentru că am fost forţat de împrejurări, adică n-avea cine altcineva să le facă.

În ce priveşte actuala situaţie economică a publicaţiei care, din câte am înţeles, nu e dintre cele mai bune, responsabilitatea este împărţită. Din datele pe care le am, cea mai bună situaţie, cel puţin din punct de vedere editorial şi, imlicit al vânzărilor către cititori, a fost în 2006 şi începutul lui 2007. În acea perioadă ne-am străduit din răsputeri să oferim cititorilor ceea ce-şi doreau fără a încălca deontologia profesională. În calitate de simplu redactor la acea vreme reuşeam să scriu de unul singur şi 2/3 din ziar. Însă din nefericire răsplata pentru acest efort nu se regăsea şi pe statul de plată, ca să mă exprim astfel. Prin urmare, neexistând o motivare corespunzătoare, în mod inconştient şi treptat mi-am redus volumul de muncă până la valoarea pe care consideram eu că o are retribuţia lunară cu care eram remunerat şi care din 2006 a rămas neschimbată. Aces lucru m-a forţat să-mi caut şi alte surse de venit, inclusiv în afara ţării, ceea ce a afectat continuitatea colaborării mele cu JSR şi întreruperea contactului cu sursele de informaţii. Acest deficit al volumului de muncă n-a fost acoperit în mod corespunzător, iar ziarul şi-a pierdut din aplomb şi din credibilitate şi, implicit, din cititori.

Sunt conşient de faptul că nici un ziar nu se poate susţine numai din vânzări şi că are nevoie de publicitate. Prin urmare am încercat atât cât ne-am priceput să căutăm şi surse de finanţare pentru susţinerea activităţilor publicaţiei, deşi acest lucru nu era precizat în mod explicit în contactul pe care l-am semnat cu firma care editează publicaţia. (Dacă o astfel de clauză ar fi fost specificată, aş fi refuzat să semnez contractul). Însă, aşa cum se vede, nu ne-am priceput suficient. Pe de altă parte, aşa cum am arătat mai sus, consider că de această activitate ar fi trebuit să se ocupe administraţia firmei care editează publicaţia, pentru că de aceea se cheamă administraţie. Dar nu sunt eu cel mai în măsură să fac aprecieri pozitive sau negative referitoare la activitatea administraţiei unei firme pentru că, repet, nu mă pricep.

Din câte am înţeles, în discuţia pe care aţi purtat-o cu dl. Florin Chiorean s-a pus şi problema obţinerii de către JSR a unei autonomii lărgite din punct de vedere financiar, respectiv auto-administrarea. Ar fi o măsură bună din punctul meu de vedere, însă tardivă din păcate. În actuala situaţie în care se află publicaţia ar fi nevoie de un manager calificat care să-l poată repune pe picioare şi care să se ocupe exclusiv de acest lucru. Pentru mine cel puţin, acest lucru este o „pălărie” mult prea mare şi n-am dorit şi nu doresc să fiu în nici un fel implicat în managementul ziarului.

Prin urmare o eventuală reluare a colaborării mele cu săptămânalul Jurnalul Sighişoara Reporter va fi posibilă doar în următoarele condiţii:

–          Renunţarea mea la funcţia de redactor-şef al săptămânalului Jurnalul Sighişoara Reporter

–          Îndeplinirea exclusiv a atribuţiilor de simplu redactor (culegere de informaţii, redactarea de articole pe baza acestor informaţii, culegerea de texte – mica publicitate, program tv etc. –, editarea de texte – adaptarea lor pentru presa scrisă, corectură)

–          Neimplicarea mea în nici un fel de activitate legată de administrarea, managementul sau marketingul publicaţiei

–          Plata la timp a retribuţiei pentru activităţile prestate în baza unui contract negociat de comun acord, fie cu retribuţie fixă, fie cu plată raportată la volumul de muncă depus.

Am înţeles că la sfârşitul acestei săptămâni va avea loc o nouă întrevedere între dumneavoastră şi Florin Chiorean şi eventual eu. Însă dacă vreuna dintre condiţiile pe care le-am expus mai sus este inacceptabilă sau nu poate fi îndeplinită, prezenţa mea la aceste discuţii va fi inutilă.

 

Cu stimă,

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Amintiri din tinereţile mele

Posted by ditzacontra pe 15 iunie 2009

Iată mai jos un articol pe care l-am scris în Jurnalul Sighişoara Reporter în 2003 când săptămânalul a ajuns la cel de-al 300-lea număr. Ciudat cum aceleaşi sentimente le am şi acum, când JSR împlineşte 600 de numere, dar din cu totul alte motive. Asupra cărora o să revin cât de curând. Până una-alta luaţi d-aci:

300

Pe la începutul acestui an ne bucuram tare mult că ziarul nostru a împlinit 5 ani de existenţă şi eram foarte optimişti în legătură cu viitorul acestui ziar. Atunci eu mă făleam că, vezi Doamne, sunt răsfăţatul şi alintatul redacţiei pentru că sunt cel mai tânăr… Iată că astăzi avem un nou motiv de sărbătoare. Sau ar trebui să avem… Astăzi a apărut Jurnalul Sighişoara Reporter cu numărul 300. Şi în loc să fiu fericit sunt mai de grabă îngrijorat. De ce? Acum vreo 150 de numere când am călcat prima oară în redacţia ziarului am găsit o echipă destul de numeroasă, entuziastă, voluntară, eterogenă, adică am găsit exact mediul de lucru pe care-l căutam. Odată cu trecerea timpului entuziasmul şi voinţa au rămas dar au început să ne plece unul câte unul oamenii, unii în ţări străine, alţii au plecat pur şi simplu din diverse motive care ţineau de principiile lor, iar pe alţii, de ce să nu recunoaştem, i-am exclus chiar noi pentru că am considerat că nu corespundeau spiritului echipei. Aşa că ne-am trezit acum, la număr aniversar, că practic ziarul este făcut de o echipă de 6 oameni dintre care doar 2 lucrează cu „normă întreagă”, restul fiind doar colaboratori. Asta ce înseamnă? Asta înseamnă, şi acum vorbesc doar în numele meu, că dacă vreau sau am chef, îmi fac treaba, dacă nu, nu. Cine ce poa’ să-mi facă? Şi în ultimul timp sunt tot mai des tentat să fac treaba asta. Nu ştiu ce mi se-ntâmplă. Sunt cuprins de o lene (unii îi spun, nu ştiu de ce, anxietate), de o lehamite, mă simt îmbătrânit (la 27 de ani), nu mai cred în ceea ce fac, nu mai ştiu care este scopul a ceea ce fac (criză de personalitate?), de aceea în ultimul timp scriu tot mai prost, informările mele de pe teren sunt tot mai superficiale… Astfel de perioade am mai avut eu şi înainte, dar treceam repede peste ele… Vă întrebaţi probabil acum ce legătură au aceste stări ale mele, care ar trebui să mă privească numai pe mine (şi eventual pe psihiatrul meu, dacă aş fi avut unul), cu soarta ziarului în care scriu (din când în când în ultima vreme). Păi ideea e că, iată, nu-i de-ajuns că suntem puţini, mă mai apucă şi pe mine crizele de personalitate în cel mai nepotrivit moment… Nu vreau să zic că, vai de mine, ce se face ziarul fără mine sau că mă cred om de bază prin redacţie. E vorba de faptul că nu vreau să-mi dezamăgesc colegii şi prietenii din redacţie care m-au primit necondiţionat în mijlocul lor şi eu încă nu am reuşit să le mulţumesc îndeajuns. Mă uit, de pildă, la dl. Mircea Purenciu, mai vârstnicul meu coleg, şi mă minunez de vitalitatea pe care o are, de sufletul pe care-l pune în realizarea fiecărui număr al ziarului, de felul în care uneori ne mobilizează… Îmi aduce aminte de mine când eram tânăr şi când scriam de plăcere şi când eram tot o zdroabă să-mi fac treaba cât mai bine, să-mi fac chiar o meserie din scris. Acum nu sunt în stare de aşa ceva. Am ajuns să scriu mai mult numai pentru că într-o anumită perioadă de timp am nevoie de ceva mai mulţi bani (Apropo, o să fiu plătit pentru materialul ăsta? Că mi-a luat vreo 2 ceasuri să-l scriu…).

Şi, spuneam mai sus că nu vreau să-mi dezamăgesc colegii, uite că totuşi o voi face. Nea Mircea, dumneata eşti primul pe care-l voi dezamăgi. N-am scris despre vernisajul de marţea trecută, deşi am avut timp destul să-mi fac materialul… Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu. Desigur, mai dezamăgiţi vor fi domnii de la Colegiul Arte Plastice din Sighişoara. Şi vor fi supăraţi pe prestaţia ziarului, nu pe mine, pentru că nu cred că-i interesează prea mult că reporterul care a fost la vernisaj suferă de crize de personalitate. Aşa că ,iată, dintr-un foc am reuşit să dezamăgesc o grămadă de oameni. O adevărată realizare!…

Dar ar trebui să fim fericiţi pentru că, uite, am împlinit 300 de numere şi vor mai fi şi altele, mult mai multe… Cu sau fără crizele mele, ziarul, ca şi viaţa, merge înainte. Pa şi să ne revedem cu bine în numărul 301!

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

ApocaLipsa bunului simţ

Posted by ditzacontra pe 9 ianuarie 2009

De fiecare dată când merg în alte părţi cu trenul, mai ales în zilele de iarnă lipsite de zăpadă, mă cuprinde o aşa stare, aproape depresivă, când văd prin geamul murdar al compartimentului peisajele patriei. Ne lăudăm că avem o ţară super-frumoasă, cu peisaje rare, cu munţi frumoşi, dealuri rotunde, câmpii mănoase, oameni ospitalieri şi cumsecade şi alte minuni care ne fac ţara atrăgătoare în ochii turiştilor. N-am umblat eu foarte mult prin ţară ca să mă conving de acest lucru. Dar e suficient să colinzi oleacă împrejurimile Sighişoarei ca să-ţi dai seama că lauda asta e mai mult decât exagerată. Câţi dintre noi mai băgăm de seamă gunoaiele de la tot pasul care sluţesc peisajele alea rare? Sau, dacă le băgăm în seamă, la câţi dintre noi ne mai stârnesc repulsia? Pe câţi dintre noi ne mai deranjează, măcar din punct de vedere vizual, starea de decreptitudine în care se află satele şi oraşele noastre? Cât de cumsecade pot fi oamenii care aruncă la întâmplare gunoaiele?

Un sondaj de opinie făcut de către un mare tour-operator din Germania printre clienţii lui relevă faptul că ceea ce i-a deranjat cel mai mult pe turiştii care ne-au vizitat ţara este mizeria de la tot pasul care sufocă câmpul vizual. Asta pe lângă multe alte aspecte negative care caracterizează şi influenţează turismul românesc. Urmarea a fost că acel tour-operator şi-a scos din ofertă destinaţiile pentru România nemaifiind atractive pentru turişti întrucât cei care deja au fost aici s-au simţit înşelaţi de pliantele şi cataloagele frumos colorate despre ţara noastră în care nu apăreau munţii de gunoaie şi nici mitocănia multora dintre conaţionalii noştri.

Mergeţi cu trenul numai de la Sighişoara la Braşov. Priviţi puţin pe geam cu ochii unui om venit dintr-o altă ţară. Pun pariu că veţi încerca acelaşi sentiment de dezgust la vederea grămezilor de gunoie de prin păduricile ce mărginesc calea ferată, a caselor dărăpănate de prin unele sate, a gărilor părăsite şi năpădite de vegetaţie. Un studiu efectuat de nişte sociologi şi psihologi demonstrează că felul cum arată o localitate influenţează starea de sănătate mintală a celor care o populează… Întrebarea care-ţi vine atunci în minte e: ce fel de oameni populează aceste locuri? Dacă n-au respect faţă de natură şi faţă de ei înşişi, pot avea respect faţă de cei ce-i vizitează?

„Pericol de inundaţii (şi) datorită gunoaielor!”, „La iarbă verde cu 20 tone de gunoaie”, „Revoltător! Munţi de gunoaie plutesc pe Mureş”, „Localităţi inundate de gunoaie”, „Delta Dunării, sufocată de gunoaie”… Iată numai câteva titluri din presă despre invazia gunoaielor. Însă toate astea se pare că nu au nici un efect pentru că invazia continuă pe fondul lipsei de bun simţ şi a comodităţii multora dintre conaţionalii noştri, de la oameni de rând până la autorităţi. Doar ONG-urile mai încearcă să mişte câte ceva, să mai strângă din resturile nesimţirii generale. Dar mare lucru nu pot face nici ele lipsite fiind de sprijinul instituţiilor care ar trebui să se implice pentru rezolvarea acestei probleme, începând de la educaţie şi până la adoptarea unor măsuri punitive drastice. Pentru că se pare că, în lipsa bunului simţ, singurul lucru prin care îl mai poţi obliga pe om să-şi schimbe atitudinea este să-l arzi la buzunare.

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Nota de plată, vă rugăm!…

Posted by ditzacontra pe 10 decembrie 2008

Am impresia că s-a trecut mult prea uşor peste absenteismul fără precedent al electoratului român la alegerile din 30 noiembrie. Deja în 1 decembrie, după ce s-au văzut cu sacii în căruţă, liderii partidelor s-au şi năpustit la negocieri, făcându-şi curte unii altora, sau ameninţându-se mai voalat, deocamdată, după caz, părând că deja au uitat de cei care (n-)au fost duminică la vot. Doar unii dintre ei, mai mult cei cărora nu li s-a prelungit concediul în Parlament cu încă 4 ani, au avut tupeul să bată obrazul electoratului că nu s-a prezentat la vot în număr mai mare. În schimb n-am auzit pe niciunul măcar să-şi asume responsabilitatea pentru acest absenteism, deşi vina le aparţine în primul rând lor. Să zică „Da, dom’le! Aşa e. În toţi aceşti 19 ani am făcut numai tâmpenii. A venit vremea să îndreptăm lucrurile!” Măcar la nivel declarativ, că oricum nu-i mai crede nimeni, nici măcar cei care i-au votat. Ori acest lucru mă face să cred că de fapt totul a fost premeditat, că voiau să se ajungă la asta pentru că altfel riscau să piardă puterea şi privilegiile.

Dacă, aşa cum spunea Nicolae Cerveni, dreptul de vot ar fi trebuit să-l aibă doar elitele, ăştia de-acum au făcut exact pe dos. Prin politica dusă de ei în cei 19 ani s-au descotorosit de cei care pot/puteau schimba în bine câte ceva în societate, precum şi de cei care i-ar fi putut vota, păstrând în schimb o masă de manevră, nu foarte mare, dar cu suficientă forţă în condiţiile absenteismului, care se lasă uşor mituită menţinându-i la putere pe cei care sunt dispuşi să-i mituiască. Iar în timpul ultimelor două campanii electorale s-a văzut că sunt destui dispuşi să mituiască partea mai… needucată a electoratului pentru a-şi menţine/asigura puterea. Este singurul mod viabil pentru ei de a face campanie electorală în condiţiile în care restul electoratului a renunţat să mai creadă în vorbe goale. Deci, cum ar veni, o dată la 4 ani cei care obişnuiau să ia mită, ajung ei înşişi să mituiască pentru a-şi păstra „dreptul” de a lua mită mai departe…

Se spune că în zona Sighişoara campania electorală a fost una destul de „curată”, fără lovituri sub centură şi împroşcări cu rahat, cum s-a întâmplat în campania pentru locale. Fals. Chiar dacă în mod public nu au apărut atacuri sau dispute aprige între candidaţi, în culise s-au făcut tot felul de manevre, mânării, manipulări ale electoratului sărac şi cu duhul şi material, au avut loc trădări astfel încât chiar unul dintre candidaţi ar fi exclamat stupefiat: „N-am crezut că poate fi atâta parşivenie la Sighişoara!” La fel ca şi în alte multe părţi ale ţării, şi în zona Sighişoarei mase suficient de mari de alegători au fost ademeniţi cu pomeni electorale pentru a vota un candidat sau altul. Chiar dacă, în ciuda pomenilor, unii n-au obţinut mandatul mult-visat, s-au investit nişte bani în această campanie, investiţie care trebuie „amortizată”, astfel că, într-un fel sau altul, vom plăti cu vârf şi îndesat fiecare mic, fiecare bere, fiecare kilogram de zahăr, de făină, de ulei sau de carne primite cadou de amărâţi, fiecare pix, brichetă, calendar, afiş etc., toţi deopotrivă, atât cei care au votat cât şi cei care n-au votat. Poate mai puţin amărâţii care le-au primit cadou pentru că lor oricum n-au ce să le ia…

Aş vrea să cred că noul Parlament şi noul Guvern se va descurca mai bine decât cele anterioare. Dar am serioase îndoileli având în vedere că în multe cazuri la împărţirea mandatelor după legea uninominalului matematica a bătut logica, demonstrând faptul că e o lege după chipul şi asemănarea celor care au promovat-o, au adoptat-o şi au profitat de ea… La fel ca de altfel multe alte legi votate de parlamentele post-decembriste.

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Marea lehamite

Posted by ditzacontra pe 26 noiembrie 2008

În urmă cu vreo 10 ani un politician adevărat, poate ultimul, Nicolae Cerveni, a spus un lucru care la acea vreme m-a şocat. Nu pot să-l citez decât din memorie pentru că n-am mai găsit declaraţia aceea nicăieri. Deci Cerveni a spus ceva de genul: votul universal e o imensă tâmpenie pentru că prin intermediul acestuia ajung la putere indivizi la fel de pricepuţi în manipularea maselor pe cât sunt de pricepuţi în a-şi atinge propriile interese prin orice mijloace. Prin scrutinul universal, votul a o mie de oameni cu discernământ, care ştiu să-i „citească” pe cei care candidează şi ştiu să-l aleagă pe cel „valabil”, inclusiv pentru marea masă, este anulat de votul a un milion de proşti (sau inconştienţi, ca să fiu mai politicos) uşor de manipulat, chiar şi numai prin vorbe, nu numai prin pomeni electorale. La acea vreme am considerat această afirmaţie ca profund nedemocratică. Între timp Nicolae Cerveni a trecut la cele veşnice, dar cuvintele lui s-au adeverit. De fapt au fost adevărate tot timpul, doar că am refuzat să văd acest lucru orbit fiind de falsa „strălucire” a democraţiei, o orâduire la fel de falimentară precum cele anterioare. Deşi principiile ei sunt OK, omul în general, şi românul în special, încă nu e copt pentru a „beneficia” de democraţie.

În România, urmarea scrutinului universal a fost pătrunderea în politică a tot felul de impostori, ipocriţi, incapabili şi infractori, care au erodat până la eliminare, încrederea populaţiei în politicieni. O zicală spune că cel mai înţelept cedează, sau, cum e tradusă într-o lege al lui Murphy: Nu te contrazice niciodată cu un prost pentru că rişti să nu se mai facă diferenţa dintre tine şi el. Aşa că cei mai înţelepţi s-au retras, nu numai din politica mioritică, ci şi din patria mumă, lăsând loculul lichelelelor. Acum este cam târziu pentru meritocraţie întrucât în tot acest timp profitorii votului universal şi-au făcut deja o masă de manevră în vreme ce elitele s-au retras scârbite pe fondul lehamitei naţionale.

În Sighişoara sunt o grămadă de probleme care îşi aşteaptă, de prea mult timp deja, rezolvarea. Şi aici mă refer în special la cele de natură socială cum ar fi problema locuinţelor devenită foarte acută între timp, sau de natură economică, mai ales în contextul crizei economice care deja a lovit dramatic şi industria oraşului. Ca să nu mai vorbim de problemele de mediu sau de protejare şi conservare a sitului UNESCO de care ar fi trebuit să avem grijă. Însă Sighişoara a fost, cum se spune în romanele de amor, sedusă şi abandonată, rămând doar cu declaraţiile de dragoste libidinoase făcute de cei ce, în calitate de miniştri şi/ parlamentari, ne-au călcat oraşul. Cea mai mare parte a acestor probleme ar fi putut fi rezolvate în aceşti 19 ani de „democraţie” dacă exista un minim interes şi o minimă competenţă din partea celor trimişi în Parlament să ofere cadrul legislativ clar şi la obiect. Pentru că, cel puţin în ultimii ani, nu s-a mai putut invoca lipsa banilor, ci doar incapacitatea de a fi atraşi şi cheltuiţi gospodăreşte. În schimb însă aceste probleme s-au cronicizat pe fondul disputelor politice puerile, a incapacităţii guvernanţilor de a controla ceea ce se întâmplă în instituţiile statului în vreme ce aşa-numiţii „băieţi deştepţi” profită de cecitatea Justiţiei şi de legile, de cele mai multe ori stupide, absurde şi imposibil de respectat fără a încălca alte legi, cu care parlamentarii au „înzestrat-o”.

Spuneam după alegerile de acum 4 ani, plin de speranţă, că de-acum gata: românii nu mai pot şi nu mai trebuie să sufere alte dezamăgiri, că s-a terminat cu scuzele penibile şi cu invocarea „grelei moşteniri” şi alte texte de-astea de adormit vigilenţa electoratului, că de-acum trimişii în Parlament, indiferent de culoarea politică, musai să pună osul la treabă împreună pentru a scoate ţara din marasm, fie el economic, social, moral, politic. Uite că m-am înşelat: s-a demostrat ştiinţific, dacă vreţi, că românii pot fi şi mai dezamăgiţi de clasa politică decât au fost în urmă cu 4 ani. De fapt nu mai e vorba de dezamăgire, ci de cel mai vizibil dezgust care pe foarte mulţi alegători îi va ţine acasă în duminica alegerilor. Şi nu cred că electoratul român este din cale afară de pretenţios. Din contră, în aceşti 19 ani a dat dovadă de o indulgenţă care i-a adus numai deservicii. Astfel că acum, în pragul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, românii par a fi mai dezbinaţi decât oricând. Însă dezbinarea e între alegători pe de o parte, şi clasa politică pe de cealaltă parte. Lehamitea e prea mare după principiul „Ia, mai dă-i în mă-sa şi pe ăşţia! Noi ne vedem de ale noastre, ei să-şi vadă de furtişagul lor cum or şti!” iar cei vinovaţi nu dau semne că se simt responsabili pentru această situaţie.

Cei care după 30 noiembrie vor ajunge în Parlament vor trebui să demonstreze că chiar vor să-i reprezinte pe români acolo, că chiar lucrează pentru ei şi, mai ales, că chiar sunt în stare s-o facă aşa cum se cuvine. Pentru că altfel, nu ştiu ce ar putea urma după dezgust…

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

ProMisiune imposibilă

Posted by ditzacontra pe 21 noiembrie 2008

Perioada de dinaintea campaniei electorale pentru alegerile uninominale se poate descrie ca un soi de „mercato” din fotbal, când echipele sunt primenite înaintea începerii unui nou campionat. La fel şi înaintea campaniei electorale: s-au făcut transferuri de la un partid la altul a candidaţilor care s-au dovedit „eficienţi”, nu neapărat în activitatea parlamentară, cât mai ales în strângerea de voturi; s-au făcut achiziţii ale unor personaje din mediul de afaceri dar şi din showbiz care ar avea „potenţial”, tot în strângerea de voturi. Pentru că pe nici un şef de partid nu interesează dacă cei împinşi înainte au sau nu capacitatea de a reprezenta aşa cum se cuvine în Parlament pe cei care i-au votat. Aceştia trebuie să joace aşa cum le ordonă antrenorul (şeful de partid) şi să strângă suficient de multe puncte (voturi) pentru a accede în faza superioară a competiţiei (adică în Parlament). Unde, la fel, vor juca după indicaţiile şefului de partid şi a cercurilor de interese care se află în spatele acestora şi care, prin banii lor, i-au ajutat să ajungă acolo. Ca în orice competiţie de pe la noi, se fac şi blaturi şi se „trântesc” rezultate, de cele mai multe ori în defavoarea alegătorilor.

Anul acesta, fiind vorba de alegeri uninominale, se tot bate monedă pe faptul că acestea vor duce la primenirea clasei politice pentru că acum vor fi votaţi oamenii, iar nu partidul. O iluzie deşartă. Aceşti aşa-zişi „oameni noi” care se pregătesc să intre în Parlament n-au stat cu mâinile în sân în ultimii ani, ci au fost bine antrenaţi cât au fost pe băncile de rezerve ale partidelor, reprezentând eşalonul doi, cei care vor duce mai departe politica partidului, spre acelaşi ţel, dar cu mijloace diferite şi eventual mai subtile. Deşi par mai tentante, promisiunile pe care aceştia ni le fac în această campanie electorală n-au valoare mai mare decât cele ce ne-au fost făcute în campaniile electorale anterioare. Nici măcar prin faptul că de-acum ai reprezentantul tău pe care poţi să-l iei la întrebări dacă nu şi-a îndeplinit acele promisiuni. O să-ţi răspundă: „păi, ştiţi, eu am vrut, dar nu m-au lăsat adversarii care s-au dovedit a fi mai puternici decât m-am aşteptat” şi alte bla-bla-uri de-astea, pentru că întotdeauna celălalt este de vină. Şi astfel, ca şi până acum, el o să rămână cu mandatul iar alegătorul cu promisiunile.

Şi apropo de promisiuni, eu am impresia că aceşti candidaţi care ne îmbie cu promisiuni despre care orice prost îşi dă seama că sunt fără acoperire după experienţa celor 20 de ani de democraţie Made in Romania, chiar cred cu toată fiinţa lor că ceea ce spun şi fac este nu numai adevărat, ci şi extrem de benefic pentru comunitate. Altfel nu-mi explic convingerea şi nonşalanţa, contagioasă pentru cei nevaccinaţi împotriva minciunilor, cu care le debitează şi lipsa de modestie cu care se auto-declară salvatori şi ocrotitori ai bunăstării comunităţii. Ori sunt nişte (infr)actori super-talentaţi care aspiră la Oscarul din politică care ar fi un mandat de parlamentar, ca apoi să fie loviţi de amnezia post-electorală, boală incurabilă dar nu şi mortală din păcate. Ca apoi să-i vezi pe la televizor lăcrimând pe umărul electoratului că ce grea e viaţa de parlamentar şi cum trebuie ei să împace şi capra (cercurile de interese) şi varza (poporul), de când îi auzi te-apucă sila. Păi, băi, candidatule, dacă e aşa de grea politica, de dracu’ te mai bagi? Ai zice că pomana electorală ar trebui să fie oferită după campanie de către cei care au obţinut mandatul, ca să poţi vărsa o picătură de vin în memoria candidatului şi să suspini: „Săracul! A fost un candidat tare cumsecade! Să-i fie somnul uşor în Parlament şi să-l ierte electoratul pentru toate tâmpeniile!”

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »

Blestem

Posted by ditzacontra pe 12 noiembrie 2008

Religia şi politica au foarte multe lucruri în comun. Aşa se face că din cele mai vechi timpuri cele două „domenii” au strânse legături una cu alta. Dacă există o dilemă în ce priveşte întâietatea apariţiei oului sau a găinii, aceasta se exclude când vine vorba de religie şi politică. În sensul că mai întâi a fost religia, credinţa într-o forţă/fiinţă superioară care a creat lumea şi a stabilit nişte reguli de funcţionare a ei, iar din religie s-a născut politica prin care, în baza unui „drept divin” acordat de forma/fiinţa ce a creat lumea, nişte oameni cu mai mult tupeu decât restul lumii, îşi arogau titlul sau funcţia de executori ai voinţei divinităţii căreia trebuia să i se supună restul omenirii. Între timp, cu foarte mare dificultate, acest „drept divin” a fost înlocuit cu „voinţa poporului” care-şi deleagă puterea, pe care, cică, o deţine (sic!), unor indivizi, presupus calificaţi pentru acest job, putere pe care aceşti indivizi trebuie să o exercite pentru binele şi în numele poporului. Întrucât puterea nu mai este exercitată ca urmare a „dreptului divin”, ci prin „voinţa poporului”, religia a cedat întâietatea politicii în viaţa „reală”, mulţumindu-se cu rolul principal, destul de important încă, din viaţa „spirituală”.

Una dintre cea mai izbitoare asemănări între religie şi politică este însăşi campania electorală, fie ea din România sau de aiurea. În ambele cazuri ţi se promite o viaţă mai bună dacă eşti de partea cui trebuie. Mai precis, orice religie are la bază lupta dintre o „entitate pozitivă” (să-i zicem, divinitate) care a creat lumea şi i-a stabilit regulile de funcţionare, şi o „entitate negativă” (pe care o vom numi în continuare demon) care are o viziune şi atitudine diametral opusă divinităţii referitoare la creaţie şi regulile ei. La mijlocul acestei lupte este omul. Dacă acesta alege să facă voinţa divinităţii, fiind dispus să facă diverse sacrificii, sufletul îi va fi salvat şi va avea o viaţă (veşnică) de apoi plină de… satisfacţii. Însă în nici un caz pe această lume! Cel puţin nu înainte de finalul luptei dintre divinitate şi demon, final în care toate profeţiile nominalizează drept învingătoare divinitatea. Trecem peste faptul că în trecut omul era forţat prin teroare să fie de partea divinităţii de către autointitulaţii reprezentanţi ai acesteia pe pământ (vezi Inchiziţia din evul mediu), şi că astfel de cazuri se mai petrec şi astăzi (fundamentalismul islamic).

La fel e şi în campania electorală din politică: oamenilor li se promite o viaţă mai bună, dar numai după momentul alegerilor şi numai după nişte mari sacrificii generate de greaua moştenire lăsată de predecesori. Diferenţa e că în politică nu ai divinităţi şi demoni impuşi, ca în religie, ci ai candidaţi fabricaţi de industria de PR, care afirmă, toţi despre ei înşişi, că ar fi capabili să salveze bunăstarea poporului, şi toţi despre ceilalţi, că sunt cei care vor distruge această bunăstare.

Până aici, tot ce am arătat, sunt generalităţi cu titlu de (mult prealungă) introducere. De-aici vom încerca să vedem cum se pot folosi „promisiunile” şi „armele” religiei împotriva impostorilor din politica românească, dar nu numai din politică.

Explicam în editorialul precedent că împotriva situaţiei existente în România şi a celor care au adus ţara în situaţia asta, nu prea poţi face mare lucru în afară de a-i înjura cum îţi vine la gură. Însă în România, diverse studii şi sondaje plasează biserica pe primul loc în topul încrederii populaţiei, astfel că, în afară de înjurătură, care ca armă n-are nici un efect întrucât ţintele acestora sunt foarte bine blindate cu veste anti-bun-simţ, o altă „armă” ar putea fi… blestemul. Eu, nefiind un indivit religios, nu prea cred că această „armă” ar fi mai eficientă decât înjurătura. Însă, zic eu, credincioşii care au plasat biserica în topul încrederii populaţiei, fără ca acest lucru să aducă vreun folos în viaţa „reală”, pot face şi ei un pustiu de bine oamenilor care au de suferit de pe urma nesimţiţilor care ne calcă zilnic în picioare, fie ei politicieni – făcători de legi strâmbe, oameni de afaceri corupţi şi lacomi, infractori şi criminali ce zburbă în liberatate etc., şi să-i blesteme regulamentar, poate-poate îi va auzi divinitatea şi va pogorî mânia cerească asupra lor.

Sunt conştient de faptul că nu e bine să blestemi, că rişti ca acestea să se întoarcă împotriva ta. Dar nici să-ţi baţi joc de un întreg popor nu se cade. În plus poporul acesta este deja destul de blestemat, aşa că nu văd cum poate dăuna mai mult un blestem împotriva celor ce l-au blestemat. Mai ştiu şi faptul că biserica propovăduieşte iubirea faţă de aproape, dar şi faţă de duşman. Aceeaşi biserică care nu a ezitat să instige la zdrobirea necredincioşilor şi a vrăjmaşilor care călcau graniţele ţării încărcând istoria patriei de glorioase măceluri…

Aşadar, fie ca cei ce dau legi strâmbe să cadă ei înşişi victime ale acestora, să aibă procese peste procese toată viaţa lor şi să nici nu piardă, dar nici să nu câştige; cei lacomi şi cei îmbogăţiţi ilicit pe seama celor mulţi să-şi trăiască toată viaţa cu frica atroce de a pierde tot ce-au acumulat ca în final să sărăcească la fel ca cel mai sărac dintre pământeni şi să ajungă să-şi dorească moartea şi să nu poată muri; cei ce comit nelegiuiri şi scapă nepedepsiţi de legea pământească să simtă la modul fizic toată viaţa lor suferinţa provocată victimelor lor, înmulţită cu o mie; etc. Astea au fost doar câteva exemple de blesteme…

Adrian Diţă

Posted in Diţă Contra-editorial | Leave a Comment »