Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for the ‘După mine, potolu’!’ Category

Reţete culinare, pe bune, asezonate cu realitate crâncenă…

Varză cu ciolan afumat*

Posted by ditzacontra pe 6 Septembrie 2010

(*Reţetă publicată în JSR cu o săptămână înainte de alegerile locale din 2008)

Suntem în ultima săptămână a campaniei electorale şi musai să dăm satisfacţie şi candidaţilor, adică să le dedic şi lor o reţetă culinară pentru că tre’ să mănâncă şi gura lor ceva, nu? Că doar ce flămânzi îs, săracii!… Şi, nu-i aşa, toată lumea ştie că mâncarea preferată a politicienilor este ciolanul. Adică, deşi toţi sunt varză, aleargă ca disperaţii după ciolan. Şi ce se întâmplă când reuşesc să-l prindă? Rezultă cam ceea ce se vede pe la televizor sau în starea generală a ţărişoarei noastre: varză cu ciolan afumat. Felul acesta de mâncare se găseşte şi la Parlament… nu numai la bufetul Parlamentului unde costă 3 lei porţia (spre deosebire de o cantină din Sighişoara unde salariaţii sunt aşa de bogaţi că-şi permit să dea 7 lei), ci şi chiar în plenul instituţiei unde nu face nici doi bani, ba îţi provoacă şi indigestie. Dar cum se prepară varza cu ciolan afumat? Cea din Parlament se prepară cu voturi de la amărăşteni reţeta fiind foarte simplă, dar foarte costisitoare pentru alegători. Aşa că recomand reţeta mai complicată, dar mai accesibilă şi, mai ales, comestibilă. Deci, faceţi rost de o varză acră (găsiţi destule prin instituţiile statului sau prin unele magazine, cu acrituri pe post de funcţionari sau de vânzătoare), un ciolan afumat (aici o să aveţi dificultăţi pentru că politicienii n-o să renunţe foarte uşor la el), o creangă de cimbru, o legătură  de mărar, nişte piper boabe, 3 roşii sau, dacă vi se par prea scumpe, un pahar cu suc de roşii, ulei (deja e faliment curat la cât a ajuns să coste uleiul), mălai pentru mămăliguţă, un ardei verde, sare şi piper. Puneţi ciolanul la fiert şi cât timp fierbe tăiaţi fideluţă varza acră. Când ciolanul e aproape fiert îl scoateţi şi-l tăiaţi bucăţi potrivite (având grijă, desigur, să îndepărtaţi osul care se aruncă câinelui de pază al democraţiei să aibă şi el o ocupaţie). Carnea se amestecă cu varza şi câteva boabe de piper, se adaugă câteva linguri de ulei, se acoperă cu apă şi se pune totul la fiert. În timp ce amestecătura fierbe, mai puneţi crenguţa de cimbru şi presăraţi mărar deasupra, apoi lăsaţi la fiert până se înmoaie varza. Pentru a nu scădea prea tare, se adaugă mereu câte puţină apă şi, spre final, se adaugă roşiile tăiate felii sau sucul de roşii. Se lasă să mai fiarbă încă vreun sfert de oră şi se serveşte fierbinte, cu mămăliguţă caldă şi ardei verde. Eventual puteţi chema la masă şi un candidat ca să vadă şi el care e gustul autentic al verzei cu ciolan afumat. Însă am îndoieli că o să guste pentru că încă n-am văzut o varză cu ciolan care să mănânce o altă varză cu ciolan. Prin urmare vă urez poftă bună şi vedeţi pe 1 iunie ce faceţi cu verzele cu ciolan din politica românească!

CioLanul de secară

Anunțuri

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Gustarea lui Bachus*

Posted by ditzacontra pe 5 August 2010

Fraţilor, am înfrânt! De-acum o să mă fac că gătesc! Săptămâna trecută am pus mâna pe o carte de bucate de pe vremea Epocii de Aur de pe când încă nu s-au introdus normele de alimentaţie raţională că urmare a preţioaselor indicaţii ale cârmaciului cu poreclă de articol de veselă, Ceaşcă. O carte de bucate cu reţete de-alea “nesimţite”, cu ingrediente multe şi grase, dar şi simplu de preparat, cam cum se făceau pe vremea când omul a căzut din copac în cap şi n-a mai fost în stare să se suie înapoi, ca urmare şi-a pierdut blana (cea mai mare parte dintre noi) şi a trebuit să folosească pentru îmbrăcăminte blana altor jivine, iar carnea lor s-o mănânce, mai întâi crudă, mai apoi gătită după ce a descoperit focul, proţapul şi grătarul… Deci reţete simple, ca la începuturi, cu denumiri, unele chiar interesante ca: “Tocană specială ca pe Târnavă”, “Casolet ca la Carul cu bere”, “Salata tăbăcarilor”, “Muşchiuleţul Cetăţii”, “Varză ca în Teleorman”, “Muşchiuleţ umplut ca la mama acasă”, “Chifteluţe din burtă de vacă” sau “Fudulii la grătar” (ouch!). Nu ştiu cine a scris cartea asta şi nici în ce an a apărut că nu mai are coperţi, dar în următoarele săptămâni din această carte o să vă ofer reţete culinare ca să nu mă mai chinui să găsesc pe internet reţete cât de cât accesibile şi ca preţ şi ca mod de preparare. Iar pentru deschidere o să vă recomand o gustare pe care, aşa cum îi spune şi numele, o băga sub bârnău Bachus, cel mai beţiv dintre zeii romani, înainte de a se face pulbere (deşi se pare că ăsta n-a fost niciodată treaz). Bachus ăsta, cât era el de beţivan, nu era prost degeaba. Ca să nu se aleagă, dracului, cu vreo ciroză din cauza excesului excesiv de alcool şi să se chinuie cu ea o eternitate, ştiut fiind că zeii erau nemuritori, băga în el tot cărnuri de-alea grase, de porc. Şi pentru că numa’ alcooliştii beau singuri, Bachus îşi chema la ospăţ şi vreo 10 amici, drept pentru care şi gustarea pe care o prepara era pentru 10 inşi. Aşa că pentru prepararea ei făcea rost de trei sfert de kil de pulpă de porc, carne macră. Apoi, ca o dovadă că oltenii existau încă din vremuri antice, mai cumpăra de la ei o juma’ de kil de cârnaţi olteneşti… Hm, dar asta nu înseamnă neapărat că oltenii existau în timpul orânduirii sclavagiste, ci probabil că de fapt oltenii se trag din cârnaţii olteneşti… Dar să lăsăm deoparte pentru moment etnogeneza poporului român şi să revenim la reţetă. Deci este carne de porc, sunt şi cârnaţi olteneşti, mai trebuie o juma’ de kil de creier… Acu’-i acu’… De unde dracu’ faci rost de o juma de kil de creier? De la parlamentari? Nu prea cred, că ăştia nici puşi toţi laolaltă n-au atâta creier. Aşa că tot la porc tre’ să apelăm, săracu’, că cică porcul ar avea capacitatea intelectuală a unui copil de 4 ani… Naşpa alăturare! Bun, deci avem şi creier. O juma’ de kil de ciuperci proaspete se găsesc şi prin pădure sau pe păşuni, recomand champinioanele că-s mai sigure; apoi 50 de grame de usturoi, 3 grame piper, 150 mililitri de vin alb (nu pentru băut, măi, Bachus! Mai stăpâneşte-te şi tu, ce dracu’!), 100 de grame de bulion, 150 de grame ulei, 100 de grame de verdeaţă (frunze de pătrânjel, ţelină, cimbru, tarhon, leuştean etc.) şi 50 de grame sare. Având toate ingredientele la îndemână, Bachus, care pe lângă că era un beţivan notoriu, era şi un iscusit bucătar, proceda în felul următor: tăia carnea în fâşii subţiri şi o prăjea în ulei la foc iute într-o tigaie imensă. Alături de carne adăuga cârnaţii olteneşti tăiaţi rondele mici şi ciupercile tăiate în cuburi rotunde de mărimea unor măsline… Glumeam! Deci tăiate doar în cuburi de mărimea unor măsline. Amesteca totul circular cu o lingură de lemn. Separat călea uşor usturoiul tăiat mărunt (iar nu tocat) pe care-l stingea cu creierul crud tăiat în cuburi… (Gata, am priceput, creierul cubic provine dintr-un cap pătrat!), apoi amesteca creierul şi usturoiul călit cu restul ingredientelor din tigaia aia mare. Peste toate laolaltă turna bulionul, potrivea la gust de sare şi piper, turna şi vinul alb şi la urmă presăra verdeaţa. Şi gata, poa’ să înceapă cheful! Toată gustarea asta grasă şi (ne)sănătoasă, care sfidează criza alimentară, se serveşte cu ceapă coaptă, salată de roşii şi castrveţi sau varză murată şi cu votcă şi/sau pălincă în deschidere, vin roze în timpul ospăţului şi câteva butoaie de bere după, ca să vă faceţi ficatul pateu şi creierul varză. Distracţie faină!

Johann Sebastian Bachus

*Reţetă publicată în Jurnalul Sighişoara Reporter în octombrie 2008 (pe când câştigam 750 lei net lunar 😉 ).

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »

Şuberek

Posted by ditzacontra pe 18 Mai 2010

Duminică dimineaţa devreme, în timp ce mergeam către Bucureşti să ajung la concertul AC/DC, vedeam cum se ridicau aburii din pădurile de pe coamele dealurilor după ploaia din noaptea precedentă, în vreme ce în plan apropiat se vedeau ruinele unor construcţii, fie abandonate după ce n-a mai rămas nimic de furat de prin ele, fie construcţii începute şi neterminate sau pur şi simplu neîngrijite, sau fel de fel de resturi împrăştiate… Mă rog, peisajul specific de prin (prea) multe sate de pe la noi. Iar combinaţia asta creea o privelişte oarecum sinistră şi i-am spus prietenului care conducea că probabil aşa arătau locurile astea şi în trecut, după vreo incursiune a tătarilor: cu distrugerile lăsate de ei în prim-plan şi cu fumurile incendiilor încă nestinse în fundal. „Nu cred că arăta chiar aşa de nasol pe vremea aia!” mi-a spus plictisit prietenul călcând pedala de acceleraţie. Hmm! S-ar putea să aibă dreptate… Cred că dacă prin absurd o hoardă de tătari ar fi teleportată în prezent n-ar mai avea ce să jefuiască şi la ce să dea foc. Nici fecioare de siluit (care fecioare?), nici robi de răpit că-s toţi plecaţi la muncă prin străinătate… Cred că Han-Tătaru’ şi-ar da turbanul pe ceafă şi ar exclama: „Băi, frate, nu ştiu cine o trecut înaintea noastră p-aci, da’ au făcut un prăpăd nasol! Adică, dă-o-n mă-sa de treabă, noi veneam, luam ce ne trebuia, mai dădeam foc la ce nu era de treabă, fugeau rumânii în codru să se adăpostească, dar după ce plecam se întorceau şi construiau totul la loc, aşa că după câteva luni puteam să revenim la jaf. Ăştia de-acuma parcă-s nebuni la cap: de 20 de ani nu-i lasă pe amarâţi nici un moment în pace. Îi jefuiesc una-ntr-una de nu mai pot face nimic. N-ai cu cine, dom’le! Nişte incapabili!” Apoi, după această constatare de bun-simţ, înainte de a face cale întoarsă în evul-mediu întunecat, care probabil că era mai luminos decât prezentul, Han-Tătaru’ ar vrea să mănânce şi el ceva. Chiar şi pe sărăcia asta mai găseşti nişte carne de oaie şi nişte făină şi una-alta ca să prepari un şuberek tătăresc. Dacă nu prin curţile oamenilor, atunci prin super-market-uri, aduse din import. Aşa că Han-Tătaru’ îşi trimite ordonanţa la shopping să cumpere 800 de grame de făină din Ungaria, 3 linguriţe de sare din Ucraina, 2 linguriţe de zahăr din China (astea-s pentru aluat), o juma’ de kil de carne de oaie din Australia, 3 cepe din Germania, sare, piper din Uganda şi un ou din SUA (pentru umplutură). Având aceste produse, bucătarul personal al Han-Tătarului procedează în felul următor: din ingredientele pentru aluat frământă o cocă adăugând treptat apă călduţă şi făină. În final coca nu e nici vârtoasă, dar nici foarte moale. Imediat după ce a frământat aluatul, îl taie în fâşii lungi şi grosuţe pe care le taie apoi în bucăţi mai mici din care face bile. Pe acestea le întinde în foi rotunde şi subţiri care nu trebuie să fie mai groase de 3-4 milimetri, însă nici nu trebuie să exagereze ca să devină transparente. Din cantităţile menţionate bucătarul ar trebui să scoată vreo 20 foi rotunde. Lui îi ies numai 19, motiv pentru care mai târziu va fi biciuit de călăul personal al Han-Tătarului. Pentru umplutură bucătarul taie ceapa foarte mărunt şi o amestecă cu carnea de oaie tocată şi puţin călită adăugând piperul, sarea şi oul. Apoi în fiecare foaie de aluat întinsă pune o lingură de umplutură pe care o împrăştie pe jumatate din foaie iar a doua jumătate o pliază peste prima şi cam la jumate de centimetru de margine presează aluatul cu vârfurile degetelor. Apoi, cu marginea unei farfurii mici taie aluatul la un milimetru de locul unde a presat cu degetele şi îndepărtează marginile. Din marginile tăiate nu mai face alte foi, ci le dă câinilor să le mănânce. Şuberek-ul astfel obţinut îl prăjeşte în ulei foarte bine încins, dar nu prea mult să nu se ardă, apoi îl scoate într-o farfurie în care îl lasă câteva secunde pentru a se scurge de ulei ca să-l ferească pe Han-Tătar de colesterol, după care îl pune într-un vas de inox şi-l acoperă cu un capac. Astfel este păstrat cald multe ore. E foarte important să fie acoperit pentru că aburii frăgezesc foarte bine aluatul, acesta devenind moale (necrocant), protejând astfel dinţii sensibili ai Han-Tătarului care se bucură de şuberek lângă un pahar de vin românesc importat din Norvegia şi în compania câtorva paraşute ştirbe găsite pe marginea şoselei care-i dansează din buric pe manele…

Bucă(tă)tarul iscusit

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Chifteluţe din burtă de vită (acum cu 25% mai puţină burtă şi cu 15% mai puţine ouă)

Posted by ditzacontra pe 11 Mai 2010

Haideţi să fim optimişti şi să vedem şi sfertul plin al paharului, nu numai cele trei sferturi goale. Adică, vorba aia, am tot aşteptat reduceri de preţuri la alimente şi servicii, şi iată, Guvernul a venit cu o ofertă specială tentantă, de criză: salariu de bugetar – acum cu 25% mai mic; pensia – acum cu 15% mai puţin! Oferta este valabilă cel puţin 3 ani de-acum încolo şi doar în limita stocului disponibil. Se va da doar câte un salariu, respectiv câte o pensie, ca să ajungă la cât mai multă lume. Cine nu apucă să beneficieze de această ofertă va fi disponibilizat, în cazul bugetarilor, sau va trebui să se mute la subsol, în cazul pensionarilor… Deci, grăbiţi-vă! Vremurile sunt aproape! cum zice şi în Biblie. Iată cum ar putea suna câteva mesaje publicitare în aceste vremuri de restrişte: „Ai un salariu mic de bugetar şi nu ştii cum să te mai descurci cu el? De-acum toate problemele tale au luat sfârşit! Pentru că vei avea altele, mult mai grave! Guvernul îţi ia 25% din povara pe care o reprezintă leafa ta de bugetar!” sau „Ai o pensie mică după ce ţi-ai rupt spinarea 30 de ani în câmpul muncii şi nu ştii cum s-o mai împarţi? Nu-i nimic! Guvernul îţi ia 15% din ea ca să nu te mai încurci în calcule matematice complicate!” sau „25% mai puţin la remuneraţie înseamnă 75% mai multe necazuri! Profită de această ofertă unică!”… şi aşa mai departe. Acuma, lăsând plânsul la o parte, ştiu că mulţi dintre cei afectaţi de aceste tăieri de salarii şi pensii ar vrea la rândul lor să taie şi ei câte ceva, cum ar fi gâturile celor care s-au gândit la aceste măsuri. Eu însă nu sunt aşa de radical şi consider că s-ar fi făcut mai multă economie la buget dacă s-ar fi tăiat de tot salariile şi pensiile absolut tuturor celor care s-au perindat pe la putere, fie ea centrală sau locală, în ăştia 20 de ani de „tâlharocraţie” pentru că incompetenţa şi nesimţirea lor ne-a adus în această situaţie. Şi să traiască bine numa’ din ce-au furat, că, slavă lui Ucigă-l-Toaca, au furat destul…

Acestea fiind zise, haideţi să ne ocupăm de reţeta noastră cea de toate săptămânile şi să visăm cum gătim nişte chifteluţe din burtă de vacă, aşa cum am promis în numărul trecut, în ton cu vremurile, adică cu 25% mai puţină burtă şi cu 15% mai puţine ouă. Cu ocazia asta vom descoperi că burta de vită se foloseşte nu numai pentru a prepara bine cunoscuta ciorbă de burtă folosită îndeobşte pentru tratarea mahmurelilor (ciorbă pe care o recomand şi poporului român care tocmai se trezeşte mahmur după beţia anilor de falsă „creştere economică” bazată pe consum, se pare, de alcool metilic, din-ăla care orbeşte). Dar ciorbă de burtă am mai făcut şi cu alte ocazii la această rubrică. În cartea în care am găsit reţeta de chifteluţe de burtă sunt date cantităţile la ingrediente pentru 60 de porţii. Adică 4 kile de burtă de vită (minus 25%, deci numai 3 kile), o franzelă de un kil, 8 ouă (minus 15%, deci numai 6,8 ouă), 200 grame făină, 300 de grame de ceapă, 100 de grame de usturoi, 100 de grame verdeaţă, 5 grame piper, 50 de grame sare, 800 mililitri ulei şi 5 kile de oase… fără valoare. M-am spart de râs când am văzut în carte expresia „oase fără valoare”. Da’ aşa scrie. Prin urmare tre’ să fim atenţi să nu folosim oase de mumii sau de dinozaur. Eu recomand oase de vită fără valoare… Adică oasele, nu vita… Burta de vită, pe care acum, din fericire, o găsiţi gata tăiată fideluţă şi congelată la orice supermarket, se fierbe îndelung laolaltă cu oasele fără valoare, vreo 4 ceasuri (minus 25%, deci numai 3 ceasuri rele). În vremea asta ceapa se taie mărunt de tot şi se căleşte iar franzela se înmoaie în apă. Eu prefer în lapte. După ce s-au fiert, fâşiile de burtă se dau prin maşina de tocat împreună cu franzela muiată, verdeaţa şi usturoiul, se adaugă ouăle, ceapa călită, sarea şi piperul şi apoi se frământă bine. Din compoziţia rezultată se dau forma chifteluţelor care se trec prin făină şi se prăjesc în ulei încins. Se pot servi calde sau reci, cu garnitură de cartofi natur şi salată, alături de vin roze sau bere neagră. Vă urez vise cu 25% mai plăcute şi un somn cu 15% mai uşor!

BucăTărie de caracter

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Frigărui din cocktail de cărnuri speciale pentru Revelion

Posted by ditzacontra pe 29 Decembrie 2009

Alo, alo, flămânzi gurmanzi! Staţi puţin şi nu mâncaţi! De mese vă îndepărtaţi şi reţeta mi-ascultaţi! Că minteni anu’ se-noieşte, criza se cam adânceşte şi începem a răbda, de potol a ne priva… Iarna-i rea, omăt nu prea, semne naşpa anul are, semne naşpa după calcul, de industrie în recul… Astfel că, la fel ca şi data trecută, pentru marea (pe)trecere dintr-un an prost către unul ce se anunţă şi mai prost, recomand o masă copioasă pentru că vom avea apoi suficient timp să facem foamea. La nenumăratele feluri de mâncare ce se consumă la petrecerea de Revelion şi la plictisitoarele deja cocktailuri de băuturi, eu vă propun să pregătiţi şi nişte frigărui dintr-un cocktail de cărnuri speciale. Aşa le zice în cartea unde am găsit reţeta. Cărnurile astea speciale ar fi următoarele: o juma’ de kil de pulpă de porc, o juma’ de kil de muşchi de vită şi 700 de grame de carne de miel. Deci până aici am enumerat cărnurile speciale. Urmează acum celelalte ingrediente pentru aceste frigărui: 300 de grame cârnaţi afumat, 300 de grame de slănină sărată şi afumată, 300 de grame de ceapă, boia de ardei, sare, piper, coriandru şi alte condimente pentru frigărui, după gust. Cărnurile le taiaţi în bucăţi potrivite, de mărimi aproximativ egale şi le puneţi la marinat într-o soluţie preparată dintr-o litră de apă cu sare şi cu condimente în care le lăsaţi circa 4 ore. Tăiaţi în bucăţi la fel de potrivite şi slănina, cârnaţii şi ceapa. După 4 ore scoateţi bucăţile de carne din soluţia în care au stat la marinat şi înşiruiţi-le pe frigărui lungi după algoritmul : o bucată de carne de porc, o bucată de ceapă, carne de vită, slănină, carne de miel, cârnaţi. Având frigăruile gata, le puneţi la fript la grătar învârtindu-le până se rumenesc. Se servesc calde, fie ca aperitiv, fie ca fel de mâncare cu garnitură de cartofi prăjiţi cu salată de roşii şi/sau castraveţi. Ca băutură la aceste frigărui se recomandă vinul roşu sec… Aşa că „minteni anu’ se-noieşte, Revelionul se porneşte, şi începem a mânca, de pe mese a-nfuleca. Ia mai mâncaţi, băăăi!” Iar după ce petrecerea de Revelion s-a încheiat, merge şi o sorcovă: „Sorcova, morcova, să mâncaţi, să vă-ngrăşaţi ca la anu’ să nu crăpaţi!”

Adio, cArne!

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Purceluş sau Muşchi umplut

Posted by ditzacontra pe 21 Decembrie 2009

Căutând zilele astea pe internet o reţetă culinară ceva mai inedită pentru Crăciun, am dat peste un aforism foarte interesant ce conţine un adevăr de o simplitate cinică: „Crăciun. Transcendentul se pierde în spatele unui orizont de mezeluri”, enunţat de Valeriu Butulescu, dramaturg, poet, prozator şi jurnalist şi de prin Valea Jiului. Deci cam asta a ajuns Crăciunul în zilele noastre… După această descoperire am renunţat la căutarea unei reţete inedite şi, pentru a-i da dreptate lui Valeriu Butulescu, am decis să vă recomand pentru acest Crăciun un aperitiv care sfidează criza economică ce a trimis deja în şomaj o groază de români. Pentru că în reţeta asta o halcă de carne macră desfăcută într-o foaie este umplută cu carne tocată. Adică e vorba de carne umplută cu carne… Ştiu că sună destul de greţos, mai ales că în aceste ultime săptămâni, cu 1 – 2 excepţii, nu prea am ţinut post la această rubrică. Însă prin prescrierea acestei reţete (necompensate) am plecat şi de la premisa, falsă sper, că acesta ar putea fi ultimul Crăciun cât de cât îmbelşugat din următorii 200 de ani, cât mai avem până scăpăm de criză. Muşchiul ăsta umplut sau Purceluş, cum i se mai spune, o să vă facă să v-aduceţi aminte cu plăcere de acest Crăciun la Crăciunul de peste ani şi ani în timp ce muşcaţi cu poftă din pita cu untură şi cu ceapă. Aşa că, acuma până le mai aveţi, puneţi mâna pe ultimele tichete cadou oferite de patroni înainte de disponibilizare şi fuga-fuguţa la măcelărie de unde cumpăraţi un kil de muşchi de porc, porţionat în două, şi 200 de grame de carne tocată. Mai aveţi nevoie de un ou, o căpăţână de usturoi, sare, piper, 4 foi de dafin, un pahar de vin alb şi condimente după gust. În supermarketuri găsiţi fie amestecate pentru diverse preparate, fie le cumpăraţi separat şi le amestecaţi acasă în bucătărie. O să vă trebuiască şi nişte aţă mai groasă şi mai rezistentă.

Având toate condimentele astea la îndemână, procedaţi în felul următor: amestecaţi carnea tocată cu oul, cu jumătate din usturoiul pisat, sarea, piperul şi condimentele. Desfaceţi apoi fiecare bucată de muşchi de porc pe lungime ca să obţineţi o foaie de carne groasă de 1 cm şi lungă cam de 25 cm, le umpleţi pe fiecare cu compoziţia de carne tocată, ou şi condimente, şi le rulaţi cu grijă, nici prea strâns, nici prea slab, astfel încât să nu curgă carnea compoziţia din ele. După aia legaţi „purceluşul” astfel obţinut cu aţă, înfăşurându-l pe toată lungimea. Nu strângeţi prea tare ca să nu dea amestecul pe-afară, dar suficient cât să îl ţină bine legat. Umpleţi cu apă o oală mare, cat să încapă în ea „purceluşii”, adăugaţi vinul, foile de dafin, o juma’ de lingură de sare, piper, usturoiul rămas, condimente pentru carne de porc şi daţi totul la fiert. Lăsaţi cam o ora sau până ce carnea a fiert suficient. Scoateţi apoi „purceluşii” din zeamă, îndepărtaţi aţa pentru că acum carnea fiartă nu se mai desface, după aia îi feliaţi, aranjaţi feliile frumos pe un platou şi îi serviţi ca aperitiv înainte de îndopăciunea propriu-zisă ca să vă cadă bine apoi ciorba, friptura de porc, cârnaţii, sarmalele, cozonacul şi ce se mai consumă de Crăciun. Adică orizontul ăla de mezeluri de care zice Valeriu Butulescu… Poftă mare, că o să aveţi nevoie! Pentru orice evetualitate ţineţi aproape nişte purgative şi, în caz că acestea nu dau rezultate, telefonul mobil cu buton de apelare rapidă la 112. Sărbători fericite!

 Exces de meZel

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Sarmale haiduceşti

Posted by ditzacontra pe 27 Octombrie 2009

Eu, unul, nu sunt un fan al haiducilor. Din punctul meu de vedere haiducii nu erau altceva decât nişte bandiţi la drumul mare, câteodată ucigaşi cu sânge rece. Ei jefuiau fără discriminare, indiferent că era vorba de boieri, negustori sau trecători prin zonele controlate de ei. Faptul că furau de la bogaţi ca să dea la săraci e o legendă fără acoperire. Desigur, o parte din pradă o mai împărţea populaţiei, dar acesta nu era un act de binefacere dezinteresat, ci voiau doar să-şi asigure sprijinul locuitorilor în caz că erau vânaţi de poteră. Nu aveau convingeri politice de genul „libertate, egalitate, fraternitate”, nu duceau un război de gherilă contra statului asupritor şi nici nu luptau pentru emanciparea păturilor defavorizate ale societăţii. Victimele lor erau toţi cei care aveau ceva ce putea fi furat sau eventual boierii de pe domeniile cărora fugiseră (în cazul că erau foşti iobagi). În vremuri de criză, dar nu numai, haiducii nu ezitau să atace şi să jefuiască şi pe amărâţi, mai ales că aceştia erau o ţinţă uşoară întrucât nu circulau însoţiţi de gărzi. Sunt relatate cazuri în care, pentru a se evita atacurile bandelor de haiduci, atât boierii cât şi ţăranii plăteau ceea ce acum se numeşte „taxă de protecţie”, deci era o formă mai arhaică de extorcare sau „raketism”. Prin urmare importanţa pe care le-o dădea istoria haiducilor este nejustificată, aceştia nefiind cu nimic mai presus decât piraţii, de pildă.

Acum că am lămurit care-i treaba cu haiducii, hai să vedem dacă măcar mâncarea pe care şi-o preparau era ceva de capul ei. Păi era pentru că haiducii nu erau oamenii care să facă economie iar modul lor de a găti, mai din topor, asigura necesarul zilnic de calorii astfel încât să nu-i apuce slăbiciunea când trebuiau să dea în cap la vreun boier sau să siluaiscă fecioarele ţăranilor. Deci iată ce ingrediente foloseau haiducii pentru 10 porţii de sarmale, cam câţi oameni număra o bandă de haiduci mai răsărită: o juma’ de kil de carne de porc, o juma’ de kil de carne de vită, un sfert de kil de ceapă, un sfert de kil de untură de porc, un sfert de kil de slănină afumată, vreo 100 de grame de orez, o varză acră mai mare, un kil de roşii, un sfert de kil de smântână, 100 de grame de pastă de bulion, boia de ardei, sare, piper, cimbru şi mărar. Carnea de vită şi de porc era tocată pe un fund de lemn cu satârul pentru că vă daţi seama că haiducii nu aveau maşini de tocat. În plus folosirea satârului la tocarea cărnii putea fi considerată şi un fel de antrenament pentru confruntările ulterioare cu potera. Ceapa tocată se călea împreună cu boiaua de ardei şi apoi se amesteca cu carnea tocată laolaltă cu orezul spălat în apă rece de izvor, mărarul tocat mărunt, piperul pisat şi sarea. Se adăuga apoi slănina afumată tăiată în cuburi mici apoi amestecul astfel rezultat se învelea în foile de varză acră. Restul de varză se toca mărunt, o parte se aseza pe fundul unei oale de lut peste care se aranjau sarmalele care apoi se acopereau cu cealată parte de varză tocată peste care se turna bulionul şi se aranjau roşiile tăiate felii. Se puneau apoi la fiert vreo 2 ceasuri sau în funcţie de cât de puternic e focul de sub oala de lut. Se serveau cu mămăliguţă şi smântână deasupra şi cu câteva pocale de vin roşu, demisec. După un astfel de festin parcă le venea mai uşor haiducilor să împartă resturile cu amărâţii pe care pretindeau că-i apără…

MămăLiga Campionilor

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Clătite cu creier şi spanac

Posted by ditzacontra pe 7 Octombrie 2009

Adică ce să clătim cu creier şi spanac? Cine-o scris reţeta asta?! Reţeta asta-i o ruşine! O ruşine! Chiar nu am nevoie de astfel de bucătari!… Hai, gata! Să lăsăm prostiile şi să trecem la treabă! Dar acuma, pe bune, denumirea reţetei ar trebui să fie doar clătite cu spanac. Adică după ce creierele ne-a fost spălate bine cu detergentul „Democraţie” Made in Romania, pot fi clătite bine cu spanac, mâncarea favorită a lui Popeye Marinaru’, pentru a ne creşte muşchi pe creiere… Muşchi din-ăia de care ziceam în urmă cu vreo 3 săptămâni („plantă criptogamă” fără rădăcină ce creşte în locuri umede, umbroase şi neumblate).

Revenind la reţeta din această săptămână, voiam să spun că nu mă prea dau eu în vânt după organele interne ale animalelor, considerate a fi nişte adevărate delicatese, şi nici după spanac. Însă m-am oprit asupra clătitelor cu creier şi spanac pentru că se pare că „ei” duc tot mai mult lipsă de minte iar noi ducem lipsă de curaj, mai ales în aceste zile. Desigur, mâncând clătite cu creier şi spanac n-o să devenină „ei” nici mai deştepţi şi nici noi mai musculoşi, dar măcar, pe lângă că ne pot potoli foamea într-un mod relativ plăcut, poate reuşesc să ne facă să şi medităm la propriile lipsuri. Şi nu mă refer la cele materiale…

Pentru 20 de porţii de clătite cu creier şi spanac avem nevoie de 300 de grame de făină, 3 ouă, un sfert de litră de lapte, 20 de grame sare, 100 de mililitri ulei, o juma’ de kil de creier, 100 de grame de ceapă, 20 de grame de verdeaţă, un kil jumate de spanac, 100 de grame de unt şi 8 grame de piper măcinat. Booon! Acuma, într-un castron punem 200 de grame de făină, 3 ouă bătute, tot laptele, o parte din sare şi amestecăm bătând mereu şi având grijă să nu se formeze cocoloaşe de făină. Compoziţia nu trebuie să fie nici prea moale, nici prea vâscoasă, cam ca laptele bătut. Lăsăm apoi alatul să se „odihnească” vreo două ore pentru că mai târziu va avea de-a face cu un creier „odihnit”. În vreme ce aluatul doarme ca nesimţitu’ la căldură, vom trece la prepararea compoziţiei pentru clătite. Creierul spălat, curăţat de pieliţe, tăiat cubuleţe şi răcit îl amestecăm bine cu ceapa călită în puţin unt cu verdeaţă până obţinem o pastă pe care o condimentăm cu piper după gust şi o sărăm. Spanacul curăţat de  cotoare, spălat şi opărit în prealabil, îl fierbem în apă cu sare, apoi îl scurgem bine, îl toacăm şi, la fel ca şi creierul, îl călim în unt presărând oleacă de făină, şi lasăm să scadă la foc mic. Revenim acum la aluat. Încălzim la foc potrivit o tigaie cu coadă, o ungem cu ulei şi, cu un polonic mic turnăm câte puţin din compoziţie mişcând repede tigaia pentru ca întreaga suprafaţă să fie acoperită cu maglavais. Rumenim uşor clătita pe parte şi pe alta, aruncând-o în sus astfel încât să cadă înapoi în tigaie pe partea cealaltă. Grijă mare să nu le aruncăm prea sus să nu fim nevoiţi dup-aia să le răzuim de pe tavan. După ce s-au rumenit le aşezăm într-o farfurie şi le umplem cu o lingură de creier şi una de spanac, apoi le rulăm sau le înpachetăm. Unii recomandă ca o clătită să fie umplută numai cu creier şi una numai cu spanac şi să fie servite câte două la o porţie. Pentru că din aluat trebuie să iasă 40 de clătite. Mie mi-au ieşit doar 39 iar creierul mi-a ajuns pentru 17 clătite în timp ce spanacul ajungea pentru vreo 25 de clătite. Deci se pare că n-am avut suficient creier, în schimb am avut o grămadă de spanac… Cam ca Popeye Marinaru’…

 SpanaAcul în carul cu fân

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Varză a la Cluuuj…

Posted by ditzacontra pe 5 Octombrie 2009

… sau „sarmale explodate”. Aşa am înţeles că se mai cheamă varza a la Cluuuj, o reţetă ce reprezintă una din mândriile Ardealului în gastronomie. Deci dacă vreţi să preparaţi varză a la Cluj şi le daţi crezare celor care zic despre această reţetă că s-ar mai chema şi „sarmale explodate”, n-aveţi decât să faceţi o oală mare de sarmale, să o împănaţi cu dinamită şi apoi s-o detonaţi. Însă dacă puneţi prea puţină dinamită s-ar putea să fiţi nevoiţi să zugrăviţi prin bucătărie. Dacă puneţi prea multă, o să fiţi nevoiţi să reconstruţi blocul din temelii… Dar cel mai grav este că ceea ce aţi încercat să gătiţi nu e deloc varză a la Cluuuj, pentru că aceasta se prepară în cu totul alt mod, deşi ingredientele sunt cam aceleaşi ca şi pentru sarmale. Deci aveţi la îndemână o varză acră de mărime mijlocie, o ceapă, trei sfert de kil de carne macră de porc, 4 linguri de untură, o ceaşcă de smântână, o juma’ de ceaşcă de smântână, sare şi piper. Acuma tre’ să înţelegeţi că, la fel ca orice reţetă, şi varza a la Cluuuj are mai multe variante, fiecare dintre acestea disputându-şi autenticitatea. De pildă o cunoştinţă care, ca şi mine, are ca hobby gătitul, spune că în reţeta originală nu se foloseşte sub nici o formă orezul, şi că utilizarea lui în această reţetă este o adevărată blasfemie faţă de un fel de mâncare ardelenesc. Şi mai spune acest bucătar că la reţeta de faţă se foloseşte o parte carne de porc foarte grasă şi o parte carne de vită foarte slabă care, înainte de a fi tocate, se ţin la marinat într-un amestec de vin cu pălincă foarte tare timp de 24 de ore. Mie îmi place cum sună… Oricum, eu o să vă arăt în cele ce urmează paşii ce trebuie urmaţi pentru prepararea unei verze a la Cluuuj şi decideţi dacă vă place cum zice această reţetă sau cum zice cunoştinţa aia a mea… Deci, întâi daţi carnea prin maşina de tocat. Apoi puneţi ceapa la călit în untură iar după ce s-a călit adăugaţi şi carnea tocată şi o ţineţi la înăbuşit turnând din când în când câte o lingură de apă (cunoştinţa mea nu e de acord cu acest procedeu: adică fără apă). Varza acră se toacă „potrivit” de mărunt şi se dă şi asta la înnăbuşit, da’ nu prea mult. Se unge o cratiţă cu o lingură de untură. Bucătarul pe care-l cunosc eu pune pe fundul craţiţei şi câteva bucăţi de costiţă afumată şi sărată. Abia apoi se pune un rând de varză, unul de carne, o lingură de smântână, şi se continuă aşa, alternând varza, carnea şi smântâna. Ultimul rând trebuie să fie de smântână. Cunoştinţei mele îi place să pună deasupra şi câteva felii de roşii, ardei şi slănină. Dacă e să ne luăm după reţeta asta, între rândul de varză şi cel de carne ar trebui adăugat şi un rând de orez fiert în prealabil în apă cu sare, dar, cum spuneam, cunoştinţa aia a mea este total în contra unui asemenea procedeu şi e de părere că aşa numa’ strici mâncarea… Oricum, cu sau fără orez, cratiţa cu varză se dă la cupor şi se lasă circa o juma’ de oră. Se scoate apoi din cuptor, se lasă cam un sfert de oră să se răcească şi apoi se răstoarnă cratiţa cu fundul în sus întru-n platou astfel încât varza a la Cluuuj să rămână pe platou întreagă iar staturile să se distingă între ele, ca la tort. Dacă arată astfel înseamnă e e numa’ bună de mâncat. Puneţi alături un pahar de pălincă înainte de masă, tăiaţi felii varza a la Cluuuj după modelul reclamei ăleia la pateul ardelenesc (4 felii mie, 2 nevastă-mea, 1 ăla micu…), puneţi-le în blide, turnaţi smântână din belşug peste felii, puneţi alături şi nişte bucăţi de mămăligă aburindă şi apoi… poftă bună!

(S)Arma(ua) mortală IV

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Muşchi de vacă umplut cu creier

Posted by ditzacontra pe 8 Septembrie 2009

Aţi auzit desigur de expresia „muşchi pe creier”. Eu însă niciodată n-am reuşit să descifrez dacă a avea muşchi pe creier e un lucru bun sau rău. De pildă câteodată consideram că dacă se spunea despre cineva că are muşchi pe creier era o formă mai cuviincioasă de a spune despre acel cineva că are coa… ăăă… boaşe. Adică un tip şi deştept şi neînfricat. Însă de multe ori am auzit despre unii că se spune că au muşchi pe creier într-un context mai degrabă negativ, iar aici sensul cuvântului „muşchi” era cel de „plantă criptogamă” fără rădăcină ce creşte în locuri umede, umbroase şi neumblate… Adică individul cu muşchi pe creier nu-şi prea foloseşte organul din cutia craniană, un loc umbros şi umed pe unde neuronii ar trebui să joace tontoroiul, astfel că acesta este năpădit de muşchi. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris în cartea de bucate e valabil şi pentru noi şi bucuroşi le-om mânca pe toate, fie criză ori nevoi. Ideea e că e mai bine să ai muşchi cu creier decât muşchi pe creier. Vom vedea în cele ce urmează cum putem să ne umplem muşchii cu o juma’ de kil de creier. Cei 1,2 kile de muşchi de vită, desigur. Pe lângă proprii muşchi şi creier mai aveţi nevoie şi de un dram de îndemânare, dar şi de 4 ouă, 200 grame de untură, 50 grame de făină, un sfert de kil de smântână, 400 grame de macaroane, 50 de grame de zarzavat asortat (sau uscat şi concentrat), 2 cepe, 2 grame de piper, 30 grame de verdeaţă, 50 grame de zeamă de lămâie şi 20 grame de sare. Pentru început vom curăţa muşchiul de vacă de pieliţe apoi vom scoate miezul. Carnea scoasă din muşchi o vom trece prin maşina de tocat şi apoi o vom căli cu ceapă tăiată mărunt. Creierul îl vom curăţa, de asemenea, de pieliţe… Observaţi că ceea ce au în comun muşchiul şi creierul e că şi unul şi altul sunt protejate de pieliţe care-s tare greu de curăţat… Apoi creierul îl vom pune la fiert într-o cratiţă cu apă şi sare. După ce se răceşte îl vom tăia mărunt şi-l vom prăji laolaltă cu carnea tocată. Peste acestea vom adăuga ouăle şi verdeaţa tocată mărunt amestecând bine. Cu compoziţia astfel obţinută vom umple muşchiul pe care apoi îl rulăm şi-l aşezăm într-o tavă fierbinte unsă cu untură pe care o vom da la cuptor. Din când în când vom mai deschide cuptorul şi vom mai stropi muşchiul cu untura topită în care fierbe până când acesta se rumeneşte pe ambele părţi. Apoi vom adăuga zarzavatul (morcov, pătunjel etc.) tăiat felii, şi oleacă de supă de oase, şi-l vom mai lăsa la cuptor încă vreo juma’ de oră. În vremea asta vom prepara sosul în felul următor: într-o cratiţă cu untură încinsă vom căli făina pe care o vom stinge cu zeamă de oase şi o vom lăsa la fiert circa 10 minute. Apoi vom adăuga smântână, vom potrivi de sare, vom adăuga zeamă de lămâie după gust şi vom mai lăsă la fiert încă vreo 5 minute. După aia vom strecura sosul într-un vas curat pe care-l vom ţine la cald până la servirea mesei. Când muşchiul umplut cu creier este gata îl vom tăia în felii, vreo 2 sau 3 la fiecare porţie, îl vom stropi cu sosul preparat mai sus şi-l vom servi alături de cartofi natur şi câteva pahare de vin roşu. De reţinut: consumul de muşchi de vită umplut cu creier nu vă va face nici mai musculoşi şi nici mai deştepţi, ci doar eventual puţin mai fericiţi… Poftă bună!

LoVită încălţată

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »