Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for the ‘După mine, potolu’!’ Category

Reţete culinare, pe bune, asezonate cu realitate crâncenă…

Sex on the Beach*

Posted by ditzacontra pe 19 iulie 2009

Nu sunt sigur că e cea mai nimerită idee să vă propun să faceţi “Sex on the Beach” la această rubrică, dar trebuie în continuare să ţinem pasul cu cele două, hai trei, crize majore cu care se confruntă omenirea în zilele noastre: criza financiară, încălzirea globală şi explozia demografică. Săptămâna asta ne vom concentra asupra încălzirii globale şi exploziei demografice prin prepararea cocktail-ului ce se cheamă “Sex on the Beach” pentru că acest cocktail se consumă într-o atmosferă fierbinte şi poate fi preludiul sau postludiul (dacă există aşa ceva) actului intim care duce de multe ori la popularea exagerată a planetei după îndemnul biblic: “creşteţi şi proliferaţi şi stăpâniţi pământul”. Pentru un “Sex on the Beach” trebuie înainte de toate să aveţi peste 18 ani… Adică trebuia, că acum văd că se poartă şi la vârste mai fragede. Apoi mai trebuie 30 ml. de gin, 20 ml. de votcă, 20 ml. de Peacher Mignon (habar n-am ce-i asta, dar presupun că e vorba de un soi de rachiu sau şnaps de piersici), 20 ml. de suc de lime (tot un soi de lămâi, dar micuţe şi verzi), 20 ml. suc de lămâie (normală) şi la urmă suc de piersici sau cireşe. Toate aceste ingrediente se amestecă într-un shaker cu gheaţă pisată, se toarnă în pahar şi apoi se adaugă sucul de cireşe sau piersici. Se serveşte, aşa cum spuneam, numai într-o atmosferă fierbinte, de care e clar că nu ducem lipsă… Ca să vă bucuraţi de acest cocktail nu-i musai să fiţi pe o plajă de la mare (beach (engl.)=plajă), se poate şi pe malul Târnavei dacă mai aveţi loc de balastiere, de vegetaţia care a crescut din abundenţă p-acolo sau de vitele care pasc pe plajele însorite din Sighişoara. Însă în acest caz numele cocktail-ului, ca şi reţeta lui trebuie puţin adaptată realităţilor locului. Astfel că “Sex on the Beach” ar trebui să se numească “F…tai pe malu’ Târnavei” şi să conţină în loc de gin rachiu alb, în loc de vodcă nişte “Săniuţa”, în loc de Peache Mignon pălincă de piersici distilată în casă, iar în loc de suc de lime şi lămâi nişte hellas îndoit cu apă. Gheaţa pisată o puteţi răzui de pe pereţii congelatorului care oricum şade gol de când au început să salte preţurile la alimente, iar în loc de suc natural de piersici sau cireşe puteţi folosi prafuri de-alea concentrate la plic pe care le “deconcentraţi” cu apă de la robinet.
Fireşte, mai e o variantă pentru “Sex on the Beach” care se cheamă “Sex with a Bitch”, este cocktail-ul preferat al politicianului român şi se prepară din 50 de ani de comunism, la care se adăugă 20 de ani de consumism (democraţie sălbatică Made in Romania), câteva catralioane de tone de prostie, tupeu, indolenţă, iresponsabilitate, “miserupism”, hoţie etc., totul asezonat cu varză… multă varză. Gheaţa se obţine din resurse naturale, adică din reţeaua hidrografică a ţării care a îngheţat în urma promisiunilor din campania electorală care a trecut şi cea care urmează. Apropo, ştiaţi că: cel mai mare fluviu din România nu este Dunărea, aşa cum am învăţat la şcoală, ci Apa Sâmbetei pe care se scurg miliarde şi miliarde de metri cubi de lichidităţi (lei, euro, dolari etc), deci are cel mai mare debit din ţară, izvoreşte din capu’ ăla prost al gospodarilor pe care i-am pus să ne reprezinte prin instituţiile statului şi este alimentat de fiecare dintre noi, fraierii plătitori de impozite şi taxe. Acest fluviu nu îngheaţă niciodată, oricât ar promite politicienii prin campanie, şi încă nici un deştept din ţara asta nu a reuşit să facă un baraj pe cursul acestui fluviu ale cărui guri de vărsare sunt buzunarele fără fund ale “băieţilor deştepţi”…

BăutUra otrăvită

*Această „reţetă” e veche, de anul trecut de după campania electorală pentru alegerile locale, dar e încă actuală, nu?

Reclame

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Supă de ciuperci cu lapte

Posted by ditzacontra pe 11 iulie 2009

După ce data trecută am văzut ce ţeapă au luat spaniolii cu cartofii amerindienilor şi cum şi-au luat-o apoi amerindienii de la europeni, fără nici o legătură însă cu cartofii lor, săptămâna asta vom rămâne în zona „neînţelegerilor” culinare şi a consecinţelor acestora în istoria omenirii. Zona geografică este aproximativ aceeaşi: continentul american, dar (mult) mai la nord şi cu vreo 500 de ani mai devreme de „amerizarea” lui Columb. În zilele noastre nu mai există nici o îndoială că primii europeni care au pus piciorul pe continentul nord-american au fost vikingii. Misterul, încă nedezlegat, este de ce nu au rămas şi n-au colonizat continentul aşa cum au reuşit o juma’ de mileniu mai târziu spaniolii. O legendă spune că de vină ar fi fost laptele… Este exact genul de neînţelegere care 500 de ani mai târziu a dus la masacrarea câtorva sate de amerindieni de către spaniolii otrăviţi de fructele cartofului. Ce s-a întâmplat? Ajunşi pe continentul nord-american vikingii, altfel oameni puşi pe jaf şi omor, s-au împrietenit relativ repede cu băştinaşii de pe-acolo. Probabil pentu că ăştia i-au primit cu inima deschisă şi au împărţit cu noii veniţi tot ce aveau fără să trebuiască să fie ameninţaţi cu sabia. Şi uite-aşa vreme de câţiva ani vikingii, care deja şi-au întemeiat mici colonii, şi băştinaşii s-au înţeles bine şi au început să facă şi negoţ, mai ales cu alimente şi piei de animale. Vikingii au adus cu ei de prin Danemarca şi vreo câteva vaci şi au avut proasta inspiraţie să le vândă băstinaşilor lapte de vacă convingându-i că e un aliment sănătos, fără e-uri şi colesterol, dar cu suficientă grăsime pentru a ţine de foame în acele regiuni semi-arctice. Băştinaşii au primit bucuroşi şi le-au dat la schimb carne de ren şi grăsime de focă şi au plecat fericiţi către satul lor. După câteva zile însă vikingii văd că dinspre satul băştinaşilor vine o gloată gălăgioasă, furioasă şi înarmată. Nu s-au gândit nici o clipă că ei ar putea fi cauza furiei şi au fost luaţi prin surprindere când pieile roşii i-au luat la omor pe vikingi, le-au dat foc satului iar supravieţuitorii abia au avut vreme să se suie în corăbii şi s-o taie înapoi spre Scandinavia. Ce-i apucase pe băştinaşi? Păi se zice că ăştia aveau intoleranţă la lactoză pentru că în afară de laptele ce l-au supt de la sânul mamei, alt lapte n-au mai băut în viaţa lor. Aşa că mulţi dintre băştinaşi au decedat în urma toxiinfecţiei alimentare produsă de lactoză lucru care a provocat furia celor care n-au apucat să bea lapte. Vikingii n-au avut de unde să ştie acest detaliu şi uite-aşa s-au pierdut 500 de ani de colonizare şi „civilizare” a continentului american. Desigur, vikingii se puteau întoarce pe continentul nord-american într-o misiune de pedepsire a băştinaşilor, însă tocmai atunci Scandinavia a fost lovită de o perioadă de criză care a secătuit bugetul pentru expediţii de jaf şi omor, astfel că acestea au trebuit reduse la minim şi doar în zonele învecinate… Chestia asta am scos-o de la mine ca să-i dau puţină actualitate…

Revenind în zilele noastre, iată în cele ce urmează o combinaţie între 2 posibile confuzii gastronomice cu consecinţe nasoale pentru cei cu intoleranţă la lactoză care nu cunosc foarte bine soiurile de ciuperci comestibile: este vorba de supă de ciuperci cu lapte. Pentru a se evita totuşi situaţiile neplăcute procuraţi-vă cele 500 de grame de ciuperci de care aveţi nevoie pentru această supă, din surse controlate şi controlabile. Mai aveţi nevoie de o juma’ de litru de lapte, o litră de apă, o ceapă, un morcov, o rădăcină de pătrunjel, 2 linguriţe de unt, o linguriţă de făină, mărar tocat şi sare. Ceapa, morcovul şi pătrunjelul se dau prin răzătoarea de zarzavat şi se fierb în apă până se înmoaie bine, după care se strecoară. În zeama de zarzavat se adaugă ciupercile după ce în prealabil sunt curăţate, spălate, tăiate felii mici şi înăbuşite în puţin unt. Se lasă să fiarbă circa 20-25 minute, se sărează şi dup-aia se adaugă făina amestecată cu puţin lapte şi se lasă să mai dea 2-3 clocote. Apoi se adaugă restul de lapte, mărarul tocat, lăsând să mai fiarbă puţin. Serviţi fierbinte cu pită prăjită şi telefonul mobil la îndemână pregătiţi să apelaţi numărul unic 112 la cel mai mic semn de intoleranţă la lactoză… sau la ciuperci necorespunzătoare din punct de vedere al compoziţiei chimice…

lApte de muncă

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Cartofi franţuzeşti

Posted by ditzacontra pe 3 iulie 2009

Ştiţi povestea cartofului? Mă refer la cum a fost descoperit şi cât le-au trebuit europenilor să-şi dea seama că e comestibil. Nici eu n-o ştiu prea bine dar la lecţia de istorie din clasa a VII-a tovarăşa profesoară ne-a spus o poveste interesantă despre aceste lucruri, însă nu ştiu dacă e chiar pe bune pentru că pe alocuri e cam stupidă. Se zice că după ce Columb şi oamenii lui au ajuns în ceea ce credeau ei că sunt Indiile Occidentale, băştinaşii le-au oferit printre altele şi seminţe de cartofi şi know-how-ul cultivării lor convingându-i pe europeni că îi vor scoate din criza alimentară cu care se confruntaseră în lunile de zile de călătorie pe Atlantic. Ăştia au acceptat bucuroşi deşi ei veniseră acolo mai mult pentru aur. Dar, mă rog, erau bune şi ceva alimente. Zis şi făcut: s-au apucat spaniolii să cultive seminţele alea, au crescut plantele, au înflorit frumos, că pe-atunci nu era poluare, şi au făcut şi fructe mici şi verzi. Ei bine, se pare că indienii ăia au uitat să le spună spaniolilor că de fapt ceea ce e bun de la cartof se află în pământ. Drept pentru care ameţiţii ăştia de europeni s-au apucat să culeagă fructele alea verzi de pe vrej. Acuma noi ştim de la lecţia de botanică faptul că fructele cartofului sunt otrăvitoare. Dar ăia se pare că au lipsit de la şcoală în general şi de la lecţia de botanică în special, aşa că au început să moară pe capete când le-au consumat ca nehaliţii. Supăraţi pe indieni pentru neobrăzarea de a-i fi otrăvit cu planta aia vrăjitorească, spaniolii supravieţuitori s-au dus şi i-au măcelărit pe amărâţii ăia de băştinaşi iar la câmpul cultivat cu cartofi i-au dat foc. După câteva zile s-au apucat spaniolii să cureţe imaşul de resturi pentru a-l cultiva cu ceva mai puţin otrăvitor, cum ar fi tutunul, cânepa indiană, macul sau coca. Şi săpând ei aşa, au dat peste tuberculii de cartofi copţi de la incendiul de vegetaţie. Aşa s-au lămurit ei că de fapt trebuiau să scurme pământul pentru a recolta cel mai popular aliment din zilele noastre, dacă e să ne luăm după numărul imens de reţete culinare în care e folosit. Credeţi că s-au dus apoi să le ceară scuze indienilor pentru că i-au măcelărit degeaba? Ei, aş! Istoria ne spune altceva…

Se ştie, de asemenea, că cea mai populară reţetă cu cartofi e cartofii prăjiţi în ulei, cărora americanii le zic french fries, probabil pentru că au fost inventaţi de francezi. Întrucât toată lumea ştie în principiu cum se prepară cartofii prăjiţi, o să ne aplecăm în cele ce urmează asupra unei alte reţete franţuzeşti cu cartofi. E vorba de… cartofi franţuzeşti. Aşa-i spune reţetei. Pentru cartofii franţuzeşti puteţi folosi 6 cartofi româneşti, 7 ouă italieneşti, şuncă presată de Praga (Cehia) tăiată fideluţă, un sfert de kil de smântână bavareză (Germania), 3 linguri de caşcaval şvaiţer ras (Elveţia) şi o ceaşcă de brânză telemea Feta (Grecia) sfărâmată. Observaţi că pe criza asta a cam trebuit să dăm iama prin bucătăriile şi frigiderele altor neamuri pentru a face rost de ingredientele necesare reţetei de cartofi franţuzeşti, neamuri ale căror guverne par mai competente în a gestiona criza…

Dar să vedem cum se prepară cartofii franţuzeşti: fierbeţi cartofii întregi şi 5 din cele 7 ouă. Îi lăsaţi apoi să se răcească oleacă, îi curăţaţi şi tăiaţi cartofii şi ouăle felii. Între timp încingeţi cuptorul la 180 de grade C iar într-un vas termorezistent uns cu unt asezaţi un rând de cartofi pe care presăraţi puţină sare, apoi un rând felii de ouă fierte, din nou puţină sare şi pe urmă sunca presată tăiată fideluţă. Într-un castron amestecaţi smântâna cu telemeaua şi cele 2 ouă nefierte rămase. Turnaţi jumătate din amestec peste şuncă, apoi adaugaţi restul de cartofi şi, deasupra, cealaltă jumătate a amestecului. Acoperiţi şi daţi la cuptor pentru circa o juma’ de oră, dup-aia presăraţi caşcavalul ras şi mai daţi o dată la cuptor, de data asta fără capac, pentru încă 10 minute. Cartofii franţuzeşti pot fi serviţi ca fel de mâncare la cină sau ca garnitură la o autentică friptură de lobodă românească. Bon apetit!

Bucătăria pentru hoţi

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Varză nemţească umplută

Posted by ditzacontra pe 24 iunie 2009

Vă întrebaţi probabil cum naiba poţi să umpli o varză? Cu ce? De ce? Eu unul nu m-am mirat foarte tare când am auzit această reţetă de varză umplută. În fond şi la urma urmei aproape orice se poate umple cu condiţia ca mai întâi să goleşti acel ceva de conţinutul iniţial… La această reţetă însă nu e cazul. Pentru a demonstra acest lucru o să păşim oleacă săptămâna aceasta în bucătăria nemţească. Deşi varza e o legumă care face parte din fondul lingvistic geto-dac, alături de barză, brânză, brazdă (care, între noi fie vorba, nu-s chiar legume), săptămâna asta o vom da pe mâna bucătarilor nemţi să vedem cum o fac ei comestibilă. Alegerea lor a fost, bineînţeles, o reţetă tradiţională germană: varză umplută. Pentru a o prepara, bucătarul are nevoie, pe lângă varza aia din fondul lingvistic geto-dac, de vreo juma’ de kil de carne, 2 cepe, 3-4 roşii (merge şi bulion), pătrunjel, mărar, 2 linguri de untură, sare şi piper, (toate astea din fondul lor lingvistic, că din cel românesc sunt pe cale de dispariţie datorită înţeleptelor politici guvernamentale de gestionare a crizei) . Aşaaa. Mai departe, după ce are toate ingredientele la îndemână, bucătarul neamţ  spală bine varza, o opăreşte în apă clocotită, apoi o scoate şi o desface (n-o să pot face referire de fiecare dată la ce anume „scoate” şi „desface” neamţul, dar sunt sigur că înţelegeţi că e vorba despre varză)… Dar nu desprinde foile de cotor, înţelegeţi ce vă spun? Adică desface foile de varză, dar acestea vor rămâne prinse de cotor. De ce? Veţi vedea. Până una-alta neamţul toacă carnea, care va fi de preferinţă 300 de grame de vită şi 200 de grame de porc, iar într-o cratiţă prăjeşte două cepe tăiate mărunt. Păstrează jumătate din tocătură pentru mai târziu, iar cealaltă jumătate, după ce o mai toacă de două ori, c-aşa-i neamţul, meticulos, o pune în cratiţă (deci carnea tocată) alături de ceapa prăjită, presară sare şi piper şi o prăjeşte bine amestecând mereu. Adăugă roşiile fără seminţe şi fără pieliţe (sau bulionul) şi când totul este prăjit, ia cratiţa de pe foc şi pune în tocătură o legătură de pătrunjel şi una de mărar tocate mărunt. Mai ţineţi minte că neamţul nostru a păstrat o jumătate din tocătură şi v-aţi întrebat de ce. Nu mai ţineţi minte? Foarte rău pentru că tocătura aia crudă se amestecă cu cea prăjită. Acum să ne întoarcem la varza care zace despletită pe masă, nebăgată în seamă. Peste miezul ei, care acum este la vedere pentru că a fost desfăcută, neamţul pune puţină umplutură după care întoarce primele două foi şi acoperă miezul. Întinde umplutura peste al doilea rând de foi, le ridică cu tocătură şi le strânge bine. Procedează la fel până când i se termină tocătura, ultimele 2-3 rânduri de foi lăsându-le neunse cu umplutură. Închide varza cu umplutura înăuntru dându-i forma naturală apoi o pune în mijlocul unui şervet subţire şi curat căruia îi strânge colţurile, le face mănunchi şi le leagă cu o sfoară. Apoi, într-o cratiţă prăjeşte într-o lingură de untură o ceapă tocată mărunt, adaugă o lingură de bulion şi un polonic de zeamă de carne şi aşează în această cratiţă varza, cu şervet cu tot, o acoperă cu un capac şi o lasă să fiarbă încet, cel puţin o oră şi jumătate, luând din când în când din zeamă şi turnând peste varză. Dacă zeama scade prea mult, neamţul va adăuga bulion de carne sau apă clocotită. Când varza este gata, adică după o oră jumate, o apucă de colţurile şervetului (adică neamţul o apucă pe varză), o scoate pe o farfurie, dezleagă sfoara, desface şervetul, scoate varza de acolo, o pune fain-frumos pe un blid şi stoarce peste ea zeama cu care este îmbibat şervetul adăugând şi zeamă din cratiţă. O serveşte fierbinte, tăiată felii ca la tort. Deci am văzut ce face neamţul cu varza: un soi de sarma mult mai elaborată. Acum să vă văd dacă reuşiţi acelaşi lucru cu propria varză… O umpleţi sau o faceţi… varză?

Var(z)a ispitelor

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Supă de bere

Posted by ditzacontra pe 2 iunie 2009

Venind dinspre Germania cu autocarul am făcut la un moment dat un popas la un mic restaurant de pe marginea autostrăzii pentru ca şoferii şi călătorii să ia masa de prânz. Din câte am observat şoferii păreau a fi nişte obişnuiţi ai locului pentru că fetele care serveau îi cunoşteau şi, cum au intrat i-au şi întrebat într-o română aproximativă: „Ca de obicei?”, iar şoferii au încuviinţat fericiţi. După nici 5 minute acestora li s-au adus 3 boluri cu supă care părea a fi delicioasă după pofta cu care o sorbeau. Am încercat să o întreb pe una dintre fete ce mănâncă şoferii, dar n-am ştiut să mă exprim corect în limba germană, aşa că m-am trezit şi eu în faţă cu o porţie de supă din-aia. Ce era să fac? Am mâncat-o. Era într-adevăr delicioasă având totodată un gust predominant foarte familiar mie, dar pe care nu reuşeam să-l deşluşesc, şi care se îmbina armonios cu gustul celorlalte ingrediente. În final l-am abordat pe unul dintre şoferi şi l-am întrebat ce am mâncat. „N-ai vrea să ştii!”, mi-a răspuns el râzând. După care mi-a spus că e supă de bere. Văzând că m-am îngălbenit la faţă a ţinut să mă liniştească zicându-mi să nu-mi fac griji pentru siguranţa mea în autocar pentru că prin fierbere berea îşi pierde alcoolul. Lucrul acesta îl ştiam şi eu. Nu de-aia m-am îngălbenit, ci pentru că până n-am gustat supa aia de bere mi s-ar fi părut un sacrilegiu, o risipă inutilă folosirea unei cantităţi mari de bere în alte scopuri decât pentru a o bea. Pentru că mi-a plăcut aşa mult supa asta de bere, iată, v-o recomand în această săptămână pentru că e simplu de făcut. Însă, dacă până acum reţetele mele se adresau în general burlacilor înrăiţi cărora n-are cine să le gătească, reţeta de faţă le este adresată prietenelor sau iubitelor acestora întrucât nici un bărbat întreg la minte n-ar fi în stare să sacrifice berea pentru a face supă din ea. Nici eu n-am fost în stare…

Prin urmare, dragelor, iată cum vă sfătuiesc să procedaţi: subtilizaţi din frigider trei sticle de bere din rezerva strategică a iubitului când acesta doarme. Obosiţi-l bine înainte de a vă apuca de gătit. Ştiţi voi la ce mă refer… Vă mai trebuie 50 grame de unt, 60 grame de făină, un pahar de smântână, o linguriţă de zahăr, o linguriţă de scorţişoară pisată, sare, piper, pâine prăjită. Puneţi untul la topit într-o cratiţă şi turnaţi făina peste el mestecând continuu până obţineţi un rântaş auriu pe care-l stingeţi cu berea din cele 3 sticle sustrase din frigider. Recomandare: după ce goliţi sticlele de bere umpleţi-le cu apă şi puneţi-le la loc în frigider să nu se prindă hăbăucul că nu-i ies berile la număr până nu gustă din supă. După ce aţi stins rântaşul cu bere adăugaţi imediat sarea, piperul, zahărul şi scorţişoara şi lăsaţi cratiţa cu supă să dea câteva clocote la foc mic. Între timp prăjiţi uşor 4-5 felii de pâine în unt şi aşezaţi-le în castronul în care veţi turna supa. Înainte de a turna supa în castron dregeţi-o cu smântână! Apoi puteţi să-l treziţi pe ameţitu’ ăla care nu vrea nici în ruptul capului să vă ia de nevastă şi să-i daţi să mănânce supă de bere. Nu-i spuneţi ce mănâncă până nu termină. Dacă-i place, puteţi să-i spuneţi. Dacă nu, eu zic să fugiţi repede la magazinul de la parter şi să cumpăraţi 3 sticle de bere pentru a le înlocui pe cele în care aţi turnat apă… Succes şi casă de piatră!

Bere la proŢap

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Limerick Ham şi Coddle

Posted by ditzacontra pe 9 ianuarie 2009

La sfâşitul anului trecut televiziunile ne-au băgat oleacă în boală cu dioxina importată de la irlandezi odată cu carnea de porc, o invenţie de-a Uniunii Europene la fel de gogonată ca aviara de la noi din urmă cu vreo doi ani, menită să-i disciplineze pe cei care nu pun botul la hotărârile luate de instituţiile uniunii. Şi iată, coincidenţă sau nu, după faza cu dioxina, Irlanda a anunţat că va convoca un nou referendum pentru aprobarea Tratatului de la Lisabona, un soi de Constituţie europeană, respins de irlandezi prin vot popular în această vară. Apoi, brusc nu s-a mai auzit nimic despre dioxină… Şi chiar dacă-i pe bune, până la urmă care-i treaba cu dioxina asta? Cică e o substanţă chimică extrem de toxică şi cancerigenă şi care oricum e prezentă în toate cele: apă, aer, sol şi, normal, ajunge şi în mâncarea animalelor şi a oamenilor. Dar sunt o grămadă de multe alte substanţe cancerigene despre care nu se face atâta caz. Încă n-am auzit să se retragă din comerţ ţigările, de pildă, pe motiv că ar conţine nicotină care e şi ea dăunătoare organismului. Deci sunt şanse să murim sau să ne îmbolnăvim iremediabil de la alte un milion de cauze decât de la dioxina irlandeză.

În semn de solidaritate cu porcii irlandezi salvaţi de cuţitele măcelarilor de o moarte cumplită, în chinurile dioxinei, şi porcii noştri îşi vor da obştescul sfârşit în acelaşi mod în ziua masacrului de Sfântul Ignat. Pentru că de-a lungul anilor în această perioadă v-am tot recomandat reţete de sezon româneşti, m-am gândit ca săptămâna asta să vedem cum îşi gătesc irlandezii porcii atunci când nu conţin dioxină. Şi am găsit pe internet 2 reţete ce mi s-au părut interesante şi pe care ar fi bine să le încercaţi dacă v-aţi săturat ca în fiecare an de Crăciun să gătiţi aceleaşi mâncăruri.

Prima ar fi Limerick Ham sau Şuncă Limerick mai pe româneşte, denumită aşa după oraşul irlandez unde se prepară. Pentru aceasta vă trebuie pulpa din spate a porcului, de la genunchi în sus, fără copită; cidru, care e un soi de vin din mere; o juma’ de ceaşcă de zahăr nerafinat, o linguriţă de muştar şi 20 de căţei de usturoi. Curăţaţi pulpa de porc de dioxină şi trichinella după care o puneţi într-o oală mare şi turnaţi apă rece cât să o acopere. Daţi-o la foc mic şi lăsaţi-o până ajunge încet la punctul de fierbere. Când să dea în clocot, înlocuiţi apa cu cidru. Dacă nu aveţi cidru, cred că merge şi vin de-al nostru, neaoş, de struguri, că nu s-or supăra irlandezii pentru atâta lucru. În plus cred că vinul nostru, fiind mai tare, curăţă şi resturile de dioxină ce au mai scăpat. Puneţi să fiarbă în cidru la foc mic şi lăsaţi-o încă vreo 20 de minute după ce dă în clocot. După aia trageţi oala deoparte de pe foc ţinând pulpa de porc încă o juma’ de oră în zeama în care a fiert. În acest timp frecaţi zahărul nerafinat cu muştarul şi tocaţi mărunt căţeii de usturoi. Scoateţi apoi pulpa din zeamă, jupuiţi-o de piele şi grăsime cu un cuţit ascuţit, iar carnea crestaţi-o pe diagonalele pulpei, desenând romburi. În crestături îndesaţi usturoiul tocat iar suprafaţa pulpei ungeţi-o cu amestecul de zahăr nerafinat cu muştar după care aranjaţi-o pe o tavă unsă cu unt şi daţi-o la cuptorul preîncălzit preţ de vreo 10 minute. Şi iată Limerick-ul gata. Habar n-am ce gust poa’ să aibă că încă n-am preparat aşa ceva. Auzi colo: frecat cu zahăr amestecat cu muşltar… Dar şunca asta se poate servi cu varză de Bruxelles fiartă şi/sau cu cartofi copţi şi traşi în unt.

În cazul în care nu vă satisface să consumaţi astfel şunca Limerick, puteţi să folosiţi bucăţi din ea pentru a prepara coddle, un soi de tocană de-a lor cu originea în Dublin. Pentru coddle aveţi nevoie de 8 bucăţi de şuncă, 8 cârnaţi mari, uscaţi şi afumaţi, 2 cepe de mărime medie, un kil de cartofi, 4 linguri de frunze de pătrunjel tocat, sare şi pier. Puneţi la foc o oală mare cu apă. Când aceasta a început să clocotească, aruncaţi în ea bucăţile de şuncă şi cârnaţi tăiate cât pentru o îmbucătură şi lăsaţi-le să fiarbă vreme de 5 minute spumuind din când în când. Scoateţi apoi bucăţile de cârnaţi şi şuncă şi aşezaţi-le într-o cratiţă mare laolaltă cu cartofii tăiaţi cuburi mari, cu ceapa tăiată felii, asezonaţi cu pătrunjelul tocat şi cu sare şi piper după gust. Turnaţi peste toate zeama în care a fiert cârnaţii şi şunca, dar numai cât să acopere ingredientele, acoperiţi cu hârtie pentru gătit impregnată cu unt şi daţi la cuptor timp de o oră şi jumătate sau până când zeama scade la mai puţin de jumătate. Tocana asta se serveşte în farfurii încălzite în prealabil şi laolaltă cu o bere Guinness. Aşa că nu-s greu de preparat nici reţetele astea irlandeze? Goile folláin a bheith agat! (Asta ar însemna „Poftă bună!” în limba vorbită în Irlanda…)

CioLanul de secară

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Cotlet de rechin cu ghimbir

Posted by ditzacontra pe 9 ianuarie 2009

Am înţeles de la un amic de-al meu care se pricepe, că Postul Crăciunului din acest an are în aproape fiecare săptămână câte o dezlegare la peşte. Eu, ca un păcătos ce sunt, m-am gândit prima oară că în fiecare săptămână justiţia mai face scăpaţi de prin penitenciare nişte peşti ce păstoresc lebede. Dar mi-am dat seama relativ repede că e fals. Oricum peştii ăia, alunecoşi cum sunt, scapă zilnic din minciocul oamenilor legii. În fine. Având atâtea dezlegări la peşte, nu se cădea să ratez ca la această rubrică să nu vă recomand o reţetă în ton cu vremurile. Şi când zic „ton” nu mă refer neapărat la peşte. Apropo, rechinul e peşte, aşa-i? Deci nu greşesc dacă săptămâna asta vă recomand un cotlet de rechin cu ghimbir. Mai ales că în România e plin de rechini din-ăia lacomi şi graşi ce înoată liberi prin mocirla societăţii noastre democratice, protejaţi de lege să nu care cumva să dispară, dracului, şi hrănindu-se cu zilele şi banii noştri. Astfel că rechinii ăştia sunt tare greu de prins, iar dacă totuşi se întâmplă să cadă în plasă, musai să-i eliberezi mintenaş pentru că ţi se demonstrează că oricum ăştia au un gust scârbos, put a arivism de-ţi mută nasul şi-ţi vine să borăşti numai când te uiţi la ei. Prin urmare recomand ca pentru reţeta de faţă să folosiţi cotlete de rechin adevărat ce se găsesc congelate la orice supermarket mai de Doamne-ajută, vreo 400 de grame. Ghimbirul e o plantă erbacee tropicală care, la fel ca rechinul congelat, creşte şi el în supermarketuri, proaspăt sau sub formă de conservă. Vă trebuie 50 de grame de ghimbir, 4 căţei de usturoi, 2 linguri de ulei, o linguriţă de miere sau 2 linguriţe zahăr, 2 linguri de vin alb şi sare.

Ghimbirul îl tăiaţi rondele nu foarte subţiri şi procedaţi la fel şi cu usturoiul, după care le căliţi în ulei într-o tigaie la foc mic până capată puţină culoare. Apoi adăugaţi cotletele de rechin decongelate, stropite cu miere sau zahăr şi vin alb. Lăsaţi să fiarbă în sucul pe care-l lasă la foc mic întorcându-le din când în când până se rumenesc frumos pe ambele părţi. Atenţie, cotletele astea de rechin sunt destul de fragede, nu ca rechinii noştri care-s scorţoşi şi plini de ifose. Deci dacă scade lichidul şi încă nu s-au rumenit, putem adăuga puţină apă. La urmă le potriviţi de sare şi le serviţi cu sos de soia sau garnitură de orez fiert. O să vedeţi ce satisfăcuţi o să fim că am reuşit să mâncăm rechin după ce ani de zile rechinii ne-au mâncat pe noi. Poftă bună! Şi nouă, şi lor…

ReChinul veşnic

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , | Leave a Comment »

Pilaf afrodiziac

Posted by ditzacontra pe 26 noiembrie 2008

Navigam deunăzi pe oceanul web cu ajutorul vântului prielnic din server în căutarea unei reţete culinare de post pe care să v-o recomand în această săptămână, după ce săptămâna trecută ne-am răsfăţat cu pulpe de pui în sos de bere. Şi cum navigam eu aşa liniştit, mai împins de vântul din server, mai vâslind cu mouse-ul, surd la cântecul înşelător al sirenelor ce mă îmbiau ispititor să acostez pe site-urile xxx, eşuez fără să bag de seamă pe un site care-mi spunea că are ceea ce eu căutam: reţete culinare de post. Şi într-adevăr, găsesc din belşug astfel de reţete, însă cea de faţă mi-a atras în mod special atenţia pentru că, zic eu, nu prea are ce căuta în mijlocul celorlalte reţete de post. Pilaful ăsta afrodiziac, cum se cheamă el, nu conţine ingrediente de origine animală, însă, dacă e să ne luăm după denumirea preparatului, consumarea lui ar avea ca efect, pe lângă potolirea foamei, creşterea apetitului sexual. Ori, se ştie, în perioada postului trebuie să te abţii nu numai de la a te înfrupta cu mâncăruri de dulce, ci şi de la a… păcătui cu persoane de sex opus, dar mai ales de acelaşi sex. De ce vă recomand totuşi acest pilaf, acum în mijlocul postului? Luaţi-l ca pe un test: consumaţi acest pilaf afrodiziac de post, după care vedeţi dacă rezistaţi ispitei de a păcătui. Dacă rezistaţi până după post, meritaţi un loc în paradis. Pentru pilaful afrodiziac aveţi nevoie, în afară de multă stăpânire de sine, de o ceşcuţă jumate de orez, 2 cepe mari, 3 morcovi, un păstârnac, 3 rădăcini de pătrunjel, 10 ardei graşi, 3 roşii, o juma’ de ceşcuţă cu miez de nucă, 3 linguri cu ulei, sare şi piper după gust. După cum vedeţi ingrediente total inofensive, cu excepţia morcovilor poate. Deci nu văd ce anume ar putea face ca din combinaţia lor să rezulte o chestie afrodiziacă. Dar, mă rog, să trecem la treabă: Legumele şi zazavatul le tăiaţi mărunt. Folosiţi însă doar doi ardei graşi. Restul rămân pentru umplut… Ştiu ce-o să ziceţi acum: Ardei umpluţi am avut în urmă cu 2 săptămâni. Aşa e, seamănă cu ardeii umpluţi de post, dar nu sunt. Cel puţin după denumire… Deci, aţi tăiat mărunt legumele şi zarzavatul, acuma trebuie date la călit într-o cratiţă în ulei încins. Când s-au înmuiat suficient, adăugaţi orezul peste ele laolaltă cu 3 ceşti cu apă fierbinte. Potriviţi de sare şi piper, mai adăugaţi şi miezul de nucă tăiat în bucăţele mici, apoi introduceţi vasul în cuptor, la foc mic, până când orezul se umflă suficient. Între timp, taiaţi căpăcele la restul de ardei, fix cum aţi făcut în urmă cu 2 săptămâni, îi curăţaţi de seminţe şi îi spălaţi. După ce s-au scurs bine de apă, se umplu cu pilaful şi se ornează cu pătrunjel verde. Şi iată pilaful afrodiziac gata. Habar n-am de ce îi spune pilaf. Ăştia-s ardei umpluţi toată ziua! Mai rămâne acum să îi testaţi proprietăţile afrodiziace despre care eu am serioase îndoieli. Acum chiar am devenit curios de-aia mă grăbesc acasă să prepar pilaful ăsta de afrodiziac de post… Ne vedem săptămâna viitoare!

AfrodiziAcul în carul cu fân

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »

Pulpe de pui în sos de bere

Posted by ditzacontra pe 21 noiembrie 2008

Weekend-ul trecut l-am petrecut la un prieten în Braşov. Acolo, la un pub meseriaş am avut ocazia să servesc un cocteil de bere căruia îi spune „o blondă + o brună”… Adică visul oricărui bărbat să le… consume pe amândouă în acelaşi timp. Pare o chestie destul de complicată pentru un bărbat mai timid, cum sunt eu, să obţină o aşa combinaţie ispititoare între savoarea şi feminitatea inefabilă a blondei şi frumuseţea inteligentă şi carisma puţin aspră a brunei. Însă cei de la pub-ul acela din Braşov fac ca totul să fie foarte simplu şi ţi le-aduc pe amândouă într-un pahar. Mai întâi o săruţi tandru pe cea brună pentru că ea e deasupra. Apoi imediat se amestecă în acest menage-a-trois şi blonda care e dedesubt, geloasă pe bruna care obţine întotdeauna primul sărut… Dar până la urmă cele două se împacă şi împreună îţi oferă clipe de neuitat în compania lor, astfel încât să te întorci la ele iar şi iar…

Aoleo! Ce fac eu aici? Parcă era vorba să recomand o reţetă culinară… Asta o să şi fac în cele ce urmează iar introducerea pe care am făcut-o are legătură cu ceea ce vom găti săptămâna asta. Pentru că mie îmi place să mă complic, am găsit o metodă mai complicată de a consuma o blondă şi o brună în acelaşi timp, dar oarecum separat. Ca de-obicei, bruna va avea rolul principal în această poveste. (Blonda nu trebuie să se supere pe mine. Eu o iubesc şi pe ea.)

Pulpele de pui în sos de bere este probabil cel mai simplu de gătit fel de mâncare „complicat”, dacă pot să mă exprim aşa, pe care-l poate găti orice troglodit de burlac înrăit, dependent de bere (cum sunt eu). Duminică pe la 11 dimineaţa vă treziţi încercând să vă daţi seama unde vă aflaţi. După ce constataţi cu uşurare că sunteţi acasă, în pat, mai rămâne să stabiliţi cum dracu’ aţi reuşit să ajungeţi acasă, câte beri aţi băut azi-noapte, dacă nu v-aţi pierdut actele şi telefonul şi dacă mai aveţi bani ca să vă luaţi mâncare pentru prânz. Astea fiind zise, săriţi în bocanci (că oricum aţi dormit îmbrăcat) şi daţi o fugă până la magazinul de la parterul blocului de unde luaţi pe datorie vreo două pulpe de pui, condimente de care găsiţi, o litră de apă minerală (pe care o beţi pe drum la întoarcere), un pachet de ţigări şi două cutii de bere: una blondă şi una brună (nu contează marca dar eu prefer Silva pentru brună şi Ursus pentru blondă)… Ştiu că nu prea vă mai arde de bere după experienţa de azi-noapte, dar vă trebuie la gătit. Reveniţi acasă, luaţi o tigaie în care puneţi ulei sau unt (ce găsiţi la îndemână) şi o puneţi la foc pe aragaz să se încingă niţel. În acest timp frecaţi pulpele de pui cu condimente… Ce-i cu ele? Sunt încă congelate? N-are nimic… Deci le condimentaţi cu prafuri de-alea pentru barbecue de pui şi le puneţi în tigaie la foc mic. Le lăsaţi aşa vreo juma’ de oră să se dezgheţe şi să se rumenească frumos întorcându-le pe o parte şi pe alta. Când pulpele sunt rumene turnaţi peste ele cutia de bere brună… Nu chiar toată. O gură puteţi să o beţi că n-are nimic… Lăsaţi pulpele să fiarbă în bere întorcându-le pe o parte şi pe alta şi înţepându-le cu furculiţa să se pătrundă bine, până când berea scade aproape de tot. În acest timp curăţaţi nişte cartofi pe care îi prăjiţi sau îi faceţi natur, cum vă e mai la îndemână. Cum vă daţi seama că sunt gata pulpele? Când berea a scăzut de tot iar pe pulpe s-a depus o pojghiţă brună. Ăla e malţul din bere care-i dă cărnii de pasăre un gust nemaipomenit de bun iar carnea vi se va topi în gură în timp ce o serviţi cu cartofi prăjiţi şi cu o bere blondă băută direct din cutie. După aceea, fiind duminică, luaţi perna în braţe, telecomanda în mână şi puteţi moţăi la televizor toată după-masa… Duminică plăcută!

Bere la (pro)ţap

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: | Leave a Comment »

Gogoşi cu cremă de rahat

Posted by ditzacontra pe 6 noiembrie 2008

Am căutat de m-o luat dracii o reţetă sau modul, dacă vreţi, de preparare al rahatului. Însă n-am găsit nicăieri. Fireşte, mă refer la rahatul turcesc iar nu la cel ce ne este servit, sau mai bine zis băgat pe gât, de cei ce ne conduc destinele spre latrina Europei, şi care este extrem de uşor de preparat pentru că ingredientele sunt foarte uşor de găsit şi la îndemâna oricui: promisiuni fără acoperire, amnezie post-electorală, jaf legal la drumul mare şi în văzul lumii, nesimţire crasă, prostie cu carul, mârlănie etc. Voiam să vă descriu cum se face rahatul turcesc pentru că toată lumea ştie cum se prepară cel românesc şi îi în plus îi cunoaşte foarte bine şi gustul care, se pare, unora le place. Un amic îmi zicea, apropo de faptul că a început campania electorală, că timp de 3 ani jumate politicienii mănâncă icre negre cu polonicul iar 6 luni, cât durează pe la noi o campanie electorală, mănâncă rahat cu vidanja pentru a da bine la poporul sătul deja de coprocultură.

Pentru că n-am găsit pe tot internetul o reţetă de rahat… sună cam aiurea… o reţetă de preparat rahatul turcesc, m-am gândit în schimb să vă propun ca în această campanie electorală să înlocuim gogoşii cu cremă de rahat ce au gust amar şi put ca dracu’, preparaţi în bucătăriile Casei Poporului şi a palatelor Victoria şi Cotroceni de cei mai proşti bucătari pe care-i poate avea neamul ăsta românesc, cu gogoşii autentici, preparaţi acasă şi care au gustul dulce pe care ar trebui să-l aibă viaţa în ţara asta condusă de nişte rahaţi cu ochi.

Aşadar pentru gogoşii cu cremă de rahat vom avea nevoie de o juma’ de kil de făină, 50 grame zahăr, 50 grame unt, 2 ouă întregi, 30 grame drojdie, 1 cană de lapte, o juma’ de linguriţă de sare, vanilie, coajă rasă de lămâie şi portocală. Pentru crema de rahat ne va trebui o juma’ de kil de rahat, o juma’ de pachet de unt, 2 lămâi mari şi, opţional, nucă sau alune prăjite dar nesărate.

Mai întâi vom prepara aluatul pentru gogoşi. Adică-l veţi prepara pentru că mie nu-mi prea place să plămădesc aluaturi şi să le frământ… Nu-mi ies ca lumea. În plus mă frământ eu singur destul. Ce să mai frământ şi aluaturi. Deci, se înmoaie drojdia cu puţin lapte cald, se presară făina deasupra şi se lasă la cald să dospească. Separat, în vasul în care se frământă aluatul, se bat ouăle cu sarea şi apoi cu zahărul. Se pune făina, se omogenizează şi se adaugă, alternativ, lapte şi făină. Coca trebuie să fie moale, însă bine frământată. Când se desprinde aluatul de pe mână, se adaugă untul topit călduţ, frământând în continuare. Se lasă să crescă până îşi dublează volumul. În vremea asta preparaţi crema de rahat în felul următor: se dau prin maşina de tocat rahatul şi lămâile cu coajă cu tot, se amestecă cu untul şi nuca sau alunele şi… gata. Ne reîntoarce la aluat care, după ce a crescut, se frământă din nou, că să dea înapoi, şi se împarte în două. Se întinde o foaie de 1/2 cm. Pe jumătate de foaie se fac ronduri (cu o formă sau un pahar mare) fără să se taie aluatul. Se aşează în mijloc crema de rahat. Din cealaltă jumătate de foaie se taie rondele care se aşează peste cele dintâi şi se apasă împrejur cu degetul să se lipească, dar să nu aibă făină între ele. Se taie din nou cu aceeaşi formă, pătrunzănd complet aluatul. Se lasă să mai crească aproximativ o juma de oră. Se pun la copt într-o cratiţă cu ulei încins. Focul nu trebuie să fie prea tare pentru a nu se arde uleiul. Poate că gogoşii ăştia pe care i-aţi preparat acasă nu-s ei aşa de mari ca ăia pregătiţi de politicieni, dar măcar sunt adevăraţi…

Un infrActor grăbit

Posted in După mine, potolu'! | Leave a Comment »