Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for the ‘Însem(i)nări artificiale’ Category

Bipolar

Posted by ditzacontra pe 8 februarie 2017

Puţini dintre puţinii mei prieteni ştiu că sunt bipolar. Adică, în funcţie de stimulii externi, pot trece de la o stare de optimism euforic, la cel mai negru pesimism care mă poate arunca în depresie, în cursul aceleiaşi zile. Faptul că conştientizez acest lucru mă ajută să-mi controlez tulburarea şi să evit depresia. Scriind sau vorbind despre toate astea este ca un soi de terapie… Sau cel puţin aşa mi s-a spus… Din fericire nu mi se întâmplă prea des să fac acea trecere bruscă de la o stare la alta. Dar mi se întâmplă în aceste zile, se pare. Sunt obişnuit, nu-mi fac griji că n-aş putea să gestionez „conflictul” interior. Însă nu ştiu cum să interpretez sentimentul de, să-i zic, resemnare care mă încearcă din când în când, tot mai des în ultimă vreme, şi care, culmea, îmi temperează optimismul şi în acelaşi timp îmi diluează pesimismul. O să dau doar un exemplu (dar în alte postări vor urma şi altele) referitor la ce se întâmplă în ţară în aceste zile. Cum spuneam, am încercat zilele astea şi pesimismul că ţara se va prăbuşi în ghearele răufăcătorilor, că se va „mexicaniza”, şi optimismul că până la urmă „binili învinge! Ştie toată lumea, toate femeile din lume, că binili… învinge! (jingle Radio Guerrilla)”. Însă tot mai des am gânduri de felul următor: „De ce plm mă mai preocupă pe mine toate astea? La urma urmelor bandiţii ăia au câştigat alegerile în mod democratic, nu? Dă-i dracu’! Să guverneze! Să se dea ei cu capul de pereţi să îndeplinească toate promisiunile alea mincinoase până când o să se prindă că n-o să reuşească. Adică e imposibil să şi furi şi să şi construieşti în acelaşi timp. A încercat şi Meşterul Manole şi nu i-a ieşit. Iar poporul de idioţi care i-a votat pe hoţi, după ce o se se prindă că a dat cu mucii în fasole, din nou, or să crape cu toţii, după care o să crape şi hoţii pentru că nu mai au de unde să fure. Pentru că bandiţii mioritici îs la fel ca paraziţii ăia care-şi ucid gazda nevaccinată în chinuri şi-apoi mor odată cu ea.” Şi imaginea asta a morţii unei gazde proaste şi, odată cu ea, a paraziţilor ucigaşi, nu ştiu de ce, îmi provoacă un soi de desfătare vinovată. Dar îmi revin rapid şi-mi dau seama că singura grijă a bandiţilor câştigători de alegeri este să se îmbogăţească şi mai mult, nicidecum să construiască un prezent şi un viitor mai bune pentru idioţii care i-au ales, şi nu numai. Iar când idioţii o să-şi dea seama că din nou au fost traşi pe sfoară (dacă or să-şi dea seama vreodată), bandiţii o să aibă grijă să le demonstreze cu ajutorul RTV şi Antenelor că, ba da, totul este în regulă în ţară, pensiile sunt mari, salariile aşijderea, educaţia e în regulă, sunt spitale şi medici grămadă, miliarde de kilometri de autostrăzi, economia duduie, în agricultură se fac milioane de tone de grâu la hectar, planul cincinal e îndeplinit în patru ani etc. La dracu’, doar am mai trecut prin asta! Şi o să fie o grămadă de proşti care încă o să-i creadă, iar ce-i care nu vor crede vor plăti pentru scepticismul lor într-un fel sau altul. Şi de ce trebuie totuşi să-mi pese şi să fac tot ce pot ca ţara să nu ajungă chiar de tot la mâna borfaşilor? Poate pentru faptul că, uite, sunt încă destul de mulţi oameni în ţara asta care nu merită toate astea. N-aş băga mâna în foc că-s majoritatea, dar sunt destui… Adică şi în Biblie când Lot, parcă, l-a implorat pe Domnul să nu fărâme Sodoma, Acesta i-a spus lui Lot că dacă găseşte măcar 10 oameni corecţi şi cinstiţi în toată cetatea aia nasoală, o s-o cruţe. Deci mă gândesc că România mai are o şansă…

Reclame

Posted in Însem(i)nări artificiale, Jurnal | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Reloaded…

Posted by ditzacontra pe 26 ianuarie 2017

I-am schimbat denumirea. Acuma se cheamă „Aria rurală Feleag-Sighişoara” pentru că în acest mic univers s-a concentrat viaţa mea din ultimii vreo cinci ani şi pentru că nu mai sunt contra la nimic pentru că am văzut că e cam degeaba. Şi la motto am parafrazat zicala aia româneasca citată de Ion Creangă în „Amintirile din Copilărie”: „Decât slujbaş la oraş, mai bine în satul tău cosaş” pentru că deşi Sighişoara e ca un sat mai mare, problema lui e că e mare, iar eu prefer satele mici, cam ca Feleagul. Poate chiar mai mici… Am observat că cu cât înaintez în vârstă am tendinţa să ma izolez de oameni în general şi de aglomerările de oameni în special… Iar Sighişoara mi se pare o aglomerare de oameni destul de amorfă… Nu mă mai simt în largul meu în acest oraş, sau în oricare alt oraş, de-aia sper ca în cel mai scurt timp să scrie şi depre mine prin presă (prin presa aservită mie, poate), cum e la modă acuma: „A renunţat la un job extrem de bine plătit şi cu uriaşe perspective de promovare (sper că aţi sesizat sarcasmul) într-o corporaţie multinaţională aflată în plină expansiune, pentru o viaţă tihnită în mijlocul naturii, departe de oameni şi fiţele lor de doi bani.” E drept nu ştiu să cosesc corect cu coasa manuală (adică ceea ce ar face un cosaş adevărat), dar n-am găsit alt cuvânt care să rimeze cu „slujbaş”.

Sper ca de-acum să fiu mai des pe blog, că iaca, se fac aproape doi ani de când n-am mai postat nimic aici. Asta nu înseamnă că n-am mai făcut progrese cu amenajarea refugiului din Feleag, dar mi s-a părut mai comod să le pun, cu fotografii, pe facebook. Iaca şi link-ul: https://www.facebook.com/adrian.dita/media_set?set=a.10205058211077390.1073741838.1306441102&type=3

Posted in Însem(i)nări artificiale, Jurnal | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Poveşti cu animale

Posted by ditzacontra pe 3 mai 2015

Vestita capră a vecinului din „folclorul” mioritic mi-a făcut şi mie o vizită – în sensul propriu al cuvântului – zilele astea când am petrecut concediul de primăvară la Feleag. Deci, de când tot merg la Feleag, o grămadă de „oaspeţi” mi-au trecut pragul casei (nu numai al curţii): de la oameni şi şoareci, la mâţe, câini, chiar şi nişte vrăbiuţe, ca să nu mai zic de mii de insecte: muşte, paianjeni, carii de lemn etc. Însă, ca să n-o mai lungesc, până săptămâna trecută încă nici o capră nu mi-a făcut onoarea să-mi fie oaspete… ce-i drept, nepoftit. Ca de altfel, majoritatea animăluţelor enumerate mai sus. În timp ce-mi pliveam buruienile de pe lângă gard, în exteriorul curţii, aud că mă strigă vecinu’ să mă întrebe dacă nu i-am văzut capra, pentru că se pare a scăpat din grajd şi a sărit gardul la mine în curte. M-am uitat în curte dar nu am văzut-o, însă de undeva se auzeau nişte behăituri. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că veneau din casă. Ca deobicei, când lucrez prin proximitatea casei şi e cald afară, las uşa larg deschisă – aşa, ca la ţară, astfel că nu i-a fost greu caprei să-mi intre în casă. Când am intrat după ea am constat că nu făcuse pagube, adică să spargă ceva, dar când am apucat-o de funie s-o scot afară, de la sperietură, mi-a lăsat amintire o grămăjoară de „bombonele”… Pentru isprava caprei, vecinul s-a simţit obligat să o compenseze cumva şi mi-a adus o sticlă-pet cu doi litri de vin. Ba, încă mi-a promis că mă va scuti de o muncă pe care, acum că vine vară, îmi ia mult timp să o fac, tot la a doua săptămână: cositul ierbii din curte pe care desigur că o va oferi ca nutreţ neastâmpăratei capre şi oilor pe care le mai are…

Pornind de la povestea cu capra vecinului – căreia, să fim înţeleşi, nu-i doresc moartea – mi-am adus aminte de alte întâmplări cu animale şi animăluţe şi comportamentele lor pe care le-am observat în diverse împrejurări de-a lungul timpului. Iată mai jos câteva din cele ce mi s-au părut interesante:

Şoarecii şi junk-food-ul

De câţiva ani în bucătărie – încă n-am descoperit colţişorul – iarna îşi are locuinţa o familie de şoareci. Zic că numai iarna pentru că în celelalte anotimpuri nu le-am detectat prezenţa şi „urmele” pe care au prostul obicei să le lase peste tot. Cred că e doar „reşedinţă” de iarnă pentru că probabil e un loc mai călduros decât locul unde stau în alte anotimpuri. Însă mă mira faptul că „locuiesc” la mine în bucătărie, dar demâncare nu se găseşte nicăieri în casă. Adică alimentele ce ar putea fi consumate de şoareci sunt bine închise în recipiente de sticlă care la rândul lor sunt închise în dulapuri. Iar dacă cumva ar fi ajuns la ele, aş fi observat urme sau pagube. Şi tot timpul am avut grijă să nu las alimente la „vedere”, chiar şi atunci când lipseam din casă pentru scurte perioade de timp. Prin urmare am presupus că la mine în bucătărie şoarecii erau numai „locatari” pe timpul iernii, iar masa o serveau undeva prin sat, cel mai probabil tot la vecinul cu capra care are în curte şi un hambar care pe timpul iernii e ticsit cu porumb. În ciuda grijii mele de a nu lăsa alimente la îndemâna şoarecilor, s-a întâmplat totuşi ca tatăl meu care s-a dus într-o zi la Feleag fără mine, să uite pe masă o farfurie cu nişte chips-uri care a stat acolo vreo săptămână pâna am ajuns eu. Tatăl meu m-a prevenit că a uitat pe masă farfuria cu chips-uri, aşa că mă aşteptam când ajung eu să o găsesc golită şi mizerie de şoareci peste tot prin jurul ei. Ei bine, când am ajuns, farfuria cu chips-uri era la locul ei şi neatinsă deşi se vedea că şoarecii i-au dat târcoale. Se pare că nu i-au atras chips-urile mele. Sau poate că fiind şoareci de la ţară, nu ştiau ce-s alea şi dacă-s bune de mâncat? Sau poate nu voiau să devină obezi şi să nu mai încapă în găurile în care-şi au locuinţa? În orice caz întrebarea care se pune: este ok că oamenii mânâncă nişte chestii pe care refuză să le mânânce până şi şoarecii care, se ştie, ar ronţăi cam orice?

În ce priveşte familia de şoareci, până la urmă a trebuit să iau măsuri drastice pentru „controlul populaţiei”- cum i se spune mai nou unui masacru – pentru că au început să se înmulţească şi în ultimul an nu mai părăseau casa nici pe timpul verii şi să-mi ronţăie hainele de lucru de pe un cuier din hol. Astfel că am pus curse peste tot şi după câteva săptămâni şi vreo 14 victime situaţia a revenit la „normal”. În sensul că n-au dispărut de tot, dar nici nu mai sunt o prezenţă super-deranjantă. Cursele încă-s la locul lor şi câteodată, mai ales iarna, mai fac câte o nouă victimă. Îmi pare rău că trebuie să recurg la astfel de metode, dar n-am găsit o soluţie mai „umană”de a-i alunga…

No dog’s land

Aşa cum spuneam la început, curtea mea este loc de tranzit pentru diferitele vieţuitoare ale satului şi chiar ale pădurii din apropiere. Adică este traversată zi şi noapte de câini, mâţe, veveriţe (două dintre ele locuiesc în cei doi nuci pe care-i am în fundul curţii) şi chiar o vulpe mi-a tranzitat agale într-o zi curtea cu nasul în pământ căutând demâncare, ignorând crizele de nervi ale câinilor din curţile vecine care lătrau la ea smucindu-se în lanţuri. Şi găinile vecinilor lăsate libere pe uliţă mai intrau la mine în curte şi scormoneau prin grădina proaspăt semănată după seminţe şi larve. Din fericire acum găinile nu mai sunt lăsate libere pe uliţă după câteva incursiuni ale, probabil, aceleiaşi vulpi ce mi-a trecut prin grădină, a uliilor ce se rotesc zilnic deasupra satului şi chiar atacului dihorilor care i-a determinat pe vecini să-şi ţină orătăniile închise în curte sub supravegherea câinilor. Am tot încercat să găsesc şi să închid locurile pe unde intră animalele în curte, să le limitez accesul, însă n-am reuşit să mă opun naturii, că tot găseau o cale de acces, şi până la urmă am lăsat-o baltă, mai ales că animăluţele astea nu-mi provoacă pagube mari. Ba chia am observat că în general câinii se feresc să calce pe straturi şi merg doar pe cărările dintre ele, iar mâţele mai vânează şoareci, şi pe una am văzut-o chiar fugind cu un şarpe din ăla de casă în gură. Şi animalelor pare să le convină status-quo-ul ăsta şi dacă de pildă doi câini se intersectează la mine în curte, îşi vede fiecare de drum ignorându-se reciproc.

O singură dată „no dog’s land-ul” ăsta a fost motiv de dispută între doi câini din vecini… Acum vreo 3 ani într-o dimineaţă de vară, pe la 5 mă trezesc din somn lătrăturile isterice a cel puţin doi câini care păreau că se încaieră. N-ar fi prima oară că aud câini care se încaieră, dar deobicei o făceau în uliţă, ori lătrăturile şi schelăiturile astea păreau că vin de la mine din curte. Am ieşit în curte şi-l văd la gardul dinpre vale pe câinele vecinului (acelaşi vecin cu capra) – unul mare, lăţos şi cam prostovan, dar simpatic – cu lanţul rupt la gât, cum se străduia să oprească să intre în curte la mine un alt câine care lătra la el de dincolo de gard. Am observat cu mirare că şi câinele ce încerca să-mi invadeze curtea – o corcitură de lup alsacian al unui alt vecin, de peste vale – avea la gât un lanţ rupt. Probabil lăţosul vecinului de alături s-a simţit lezat când un alt câine, de dincolo de vale, vine să revendice un teritoriu care considera că îi „revenea” de drept pentru că, chiar dacă era legat într-o curte vecină, el păzea şi curtea mea. Astfel că atunci când m-a văzut a venit bucuros la mine crezând că vreau să-l ajut să alunge intrusul. Însă eu eram furios, în primul rând că m-au trezit din somn şi-apoi că mi-a intrat în curte. Aşa cum spuneam, câinii nu prea calcă pe straturi, şi nici ăsta n-a făcut-o, dar prostălăul târa după el lanţul rupt şi mi-a culcat la pâmânt o grămadă de răsaduri abia plantate cu o zi înainte. Aşa că l-am apucat de lanţ şi, în timp ce el mă lingea şi dădea din coadă fericit, l-am băgat în curte la el prin gaura pe care a intrat şi pe care am astupat-o imediat ca să nu mai intre. Săracul, ce privire surpinsă a avut când s-a trezit la el în curte fără posibilitatea de a se întoarce! Alerga de-a lungul gardului căutând o cale de acces lătrând, schelăind şi dând prosteşte din coadă, încă nevenindu-i să creadă că i-am putut face aşa ceva. Între timp, profitând de învălmăşeală, celălalt câine a pătruns în curte şi a început să-şi marcheze teritoriul, spre disperarea lăţosului care turba dincolo de gard, în curtea lui. M-am îndretat către intrus care şi el m-am întâmpinat voios şi fericit că l-am alungat pe nespălatul de alături şi gata să mă recunoască ca stăpân al lui, dând să-mi lingă mâinile. Însă, la fel ca şi pe celălalt, l-am apucat de lanţ şi l-am scos pe poartă afară, apoi am astupat gaura pe care intrase. În timp ce astupam gaura cu nuiele şi sârmă, câinele voia să intre iar pe-acolo pe unde astupam şi îmi lingea mâinile prin gard schelăind rugător parcă să-l las să intre. După ce am terminat cu ei m-am retras în casă să-mi continui somnul, dar n-am mai putut dormi şi atunci i-am urmărit pe geam să văd ce fac mai departe. Sărmanii de ei, alergau de-a lungul gardurilor lătrând de la distanţă unul la altul şi căutând un loc pe unde să intre în curte! Mi s-a făcut un pic milă de ei, mai ales că mai tot timpul stau legaţi în lanţ, dar, deşi amândoi câinii mi-s simpatici nu vreau să mă ataşez de ei… Poate într-o bună zi, când voi petrece mult mai mult timp prin Feleag, o să-mi iau şi eu un câine pe care sper că n-o să fie nevoie să-l ţin în lanţ, ci să umble liber prin curte, însă nu şi prin sat cum se întâmplă cu cei mai mulţi dintre ei… Apropo, în acea dimineaţă când am ieşit în sat să merg la magazin am mai văzut pe uliţe încă cel puţin doi câini târând după ei lanţuri rupte. Nu ştiu ce-a fost în noaptea respectivă de atâţia câini şi-au rupt laţurile şi s-au bucurat de câteva ore de libertate…

Violenţă domestică

În urmă cu vreo doi am descoperit că şi în lumea animală pot exista acte de violenţă ce par că se produc fără vreun motiv anume. Mă refer la motivele „obişnuite” ce pot duce la violenţă atât la oameni, cât şi la animale: lupta pentru hrană, teritoriu sau împerechere. Eu am întâlnit cel puţin o situaţie în care violenţa între animale nu părea a avea la bază nici unul dintre motivele enumerate mai sus…

În urmă cu doi ani, la vreo trei zile după Paşti ajung în Feleag. Era o după-masă frumoasă, călduroasă. Oamenii bătrâni stăteau pe bănci la poartă la o bârfă, iar cei în putere erau la muncile câmpului. Eu îi salutam frumos cu „Hristos a-nviat!” aşa cum se salută la ţară până la Înălţare. Când ajung pe uliţa mea o văd de la distanţă stând pe bancă în faţa porţii pe Boba Genica, cum i se spune în sat, o femeie în vârstă de peste 80 de ani care, deşi văduvă şi beteagă de picior, ţine în bună rânduială o gospodărie cu grădină şi animale (acum mai are doar găini că nu ma poate nici dumneaiei). Eu mă pregătesc să o salut cuviincios cu un „Hristos a-nviat!” când o aud că izbucneşte: „Vai, păli-te-ar moartea! Trăzni-te-ar! Haş-haş! Călca-te-ar maşina!” şi aruncă cu o bucată de lemn către un cârd de găini împrăştiindu-le… N-am priceput imediat ce avea cu găinile, însă preocuparea mea era cu totul alta: mi se părea oarecum penibil să o salut cu un „Hristos a-nviat!” când dumneaiei tocmai blestema şi înjura, fie şi numai un cârd de găini. I-am zis totuşi un „Hristos a-nviat!”, dumneaiei mi-a răspuns simplu cu „Adevărat a-nviat!” şi pe urmă a început să-mi explice ce are cu găinie: „Uite la el, bată-l să-l bată de cocoş! Lua-l-ar vulpea! Uite cum o bate pe găina aia neagră! Mi-o omoară! Haş-haş!”. Şi într-adevăr, cocoşul care veghea peste cârdul de găini alerga după o găină neagră. Eu credeam că vrea doar „să-i facă felul” însă când a prins-o n-a încercat s-o „încalece”, ci a început s-o lovească cu ciocul pe unde apuca. Eu am lăsat bagajul jos şi m-am dus să-l gonesc pe cocoş. Acesta a rupt-o la fugă cotocodăcind nemulţumit în blestemele bătrânei, a dat un ocol cârdului de găini care-şi vedeau liniştite şi nepăsătoare de ciugulit iarba, şi a ajuns din nou la găina neagră apucând sa-i mai tragă câteva ciocuri în cap până să ajung să-l îndepărtez din nou de ea. Găina, săraca, ameţită de lovituri, a rămas înţepenită, fără însă a cădea la pământ, apoi după câteva secunde s-a scuturat şi s-a alăturat celorlalte găini. Cocoşul păstra distanţa faţă de mine şi cotocodăcea dând târcoale cârdului. În cele din urmă s-a liniştit şi s-a alăturat şi el găinilor fără a mai încerca să o mai agreseze pe cea neagră. „Uite-aşa îmi face în fiecare zi! Nu ştiu ce are cu aia neagră de mi-o tot bate, că cu alelalte n-are nimic, mânca-l-ar cânii, că mâne îl şi tai!”, mi-a mai spus Boba Genica… Nu ştiu ce s-a mai întâmplat până la urmă cu cocoşul abuziv şi cu victima lui, dar mi s-a părut curios un astfel de comportament care credeam că este întâlnit numai la oameni (dacă oameni se pot numi cei ce recurg la violenţă împotriva femeilor).

Crimă

De mic am fost obişnuit cu ideea că mâţele şi câinii se urăsc unii pe alţii din nu ştiu ce motiv şi că atunci când se întâlnesc au loc altercaţii între ei. Ideea era întărită şi de desenele animate la care mă uitam în copilărie, însă, dacă stau bine să mă gândesc, am văzut destule „întâlniri” între câini şi pisici, mai ales când în copilărie mergeam la ţară la bunici, dar nici una care să se încheie cu vreo agresiune sau altercaţie. Ba chiar câinii şi pisicile se jucau împreună, chiar dacă părea câteodată că mâţa e mai mult scărmănată bine de câine; asta dacă nu se ignorau reciproc. La fel acuma, cu internetul, când pe Facebook sau pe YouTube vezi o grămadă de filmuleţe drăguţe în care câinii se joacă cu pisicile sau chiar cu câinii care se feresc, într-un mod amuzant, de pisici care nu fac nimic… Însă tot în Feleag am avut ocazia să văd şi excepţia în relaţiile dintre câini şi pisici.

Într-o duminică de primăvară îmi vedeam de treabă liniştit prin casă când dintr-o dată am auzit o lovitură puternică în poartă şi pe urmă mârâieli de câini şi mieunat de pisică. Când am ieşit afară, am văzut în faţa porţii cum trei câini trăgeau efectiv de o pisică ce se zbătea şi încerca se se apere, târând-o în vale. Am pus mâna pe un pietroi şi am aruncat către câini, dar nici nu m-au băgat în seamă, trăgând în continuare furioşi de amărâta de pisică. Aşa că am luat un băţ şi am ieşit la ei. Doi dintre câini, când m-au văzut că m-apropiu, au lăsat pisica şi au rupt-o la fugă. Îi cunoşteam: erau doi zdrenţăroşi care mai treceau din când în când pe lângă curtea mea, dar nu ştiam ai cui sunt sau dacă au stăpân. Al treilea – un câine frumos şi bine îngrijit, de rasă (nu ştiu de care – alb cu pete galbene), de talie mijlocie, cu zgardă roşie la gât – a lăsat şi el în pace pisica care abia mai mişca, dar refuza să plece. Am ridicat bâta la el, el s-a îndepărtat, dar tot încerca să mă ocolească să ajungă iar la pisică care deja zăcea în apa din vale şi nu cred că mai trăia. După vreo 2 minute în care a tot încercat să ajungă la pisică, a renunţat şi s-a îndepărtat latrând frustrat zicându-mi parcă: „Las’ că ne mai vedem noi, fraiere! Te prind eu!”. Între timp pisica s-a stins şi-au venit nişte copii din vecini care-au cules-o şi au dus-o celui care ştiau că-i apărţine ca să o îngroape. Aşa atac feroce n-am mai văzut decât la televizor la emisiunile cu animale sălbatice şi m-am tot întrebat ce ar fi putut să-l declanşeze. Pentru că, aşa cum spuneam, pe zdrenţăroşii ăia doi care au fugit când am venit cu băţul îi cunoşteam şi nu păreau agresivi nici cu oamenii şi nici cu alte animale – câini sau pisici – din contră, păreau mai degrabă fie adormiţi, fie chiar sperioşi. Însă câinele ăla de rasă pe care-l cred capul răutăţilor, e aproape sigur că nu e din sat. Adică nimeni din sat nu-i pune câinelui zgardă roşie din piele şi nici nu-l periază aş frumos. Fiind o zi de duminică o fi fost venit împreună cu stăpânii de la oraş pentru un week-end la ţară. Şi stăpânii l-au lăsat liber să se bucure de aerul curat şi să se împrietenească şi el cu ţărănoii. I-a găsit pe zdrenţăroşii ăştia doi mai proşti şi le-a propus să scarmene o mâţă care tocmai trecea pe-acolo. Ăia probabil că i-au zis „Lasă-l, mă, în pace că nu ne-o făcut nimica. Îl şi cunoaştem şi…” „Ce, băăă, vă face pe voi o mâţă? Prostălăilor! Tolomacilor! Nu-i de mirare că sunteţi aşa zdrenţăroşi! N-aveţi sânge-n p…la! Alo, băi, motane! Unde mergi, bă, aşa ţanţoş, ha? Zi-i, băi! A, mă ignori! ‘Te-n gură! Hai, bă, să punem gheara pe el! Nu vedeţi că-şi bate p..la de noi?” (Ce imaginaţie am! Dar cam aşa se întâmplă şi la „oameni”, nu? Poţi să ţi-o iei în gură fără motiv numai pentru că unui tâmpit i se pare că-ţi baţi joc de el!). Probabil că pisica ar fi făcut faţă atacului unui singur câine dacă câinele, singur fiind, ar fi îndrăznit să o atace. Dar la trei câini n-a avut nici o şansă şi a încercat să se refugieze în curte la mine dar a fost agăţată pe când încerca să escaladeze poarta…

E, şi cam aşa cum poveştile astea cu animale. Nu-s prea vesele, mai ales ultimile două, dar sunt adevărate. Dar o să mai am şi altele ceva mai amuzante. Deocamdată să revin peste câteva zile, când se gată concediul, cu ce (n-)am mai făcut prin gospodărie, că din punctul ăsta de vedere, n-a fost un concediu prea productiv…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Un soi de proto-ecologism…

Posted by ditzacontra pe 27 decembrie 2014

Povestirile-unui-vanator-cd9d5fAşa cum am mai arătat şi cu alte ocazii – cu riscul de a părea snob sau a părea că vreau să epatez – sunt un mare fan al scriitorilor ruşi clasici. Atâta timp cât sunt în oraş nu citesc cărţi. Nu că n-aş avea timp, dar nu am starea necesară. Una e să le citeşti într-un apartament unde sunt tot felul de lucruri care te distrag, şi alta e să le citeşti înfofolit într-un capot de pluş, cufundat într-un fotoliu la gura sobei în care trosnesc vreo doi-trei butuci, alături de o cană de vin fiert cu scorţişoară, coji de portocale şi îndulcit cu miere, aşa cum s-a întâmplat deunăzi la Feleag…

Astfel că încet-încet cărţile care le am în oraş sunt transferate în Feleag. Fiind recent în Feleag şi uitând să-mi iau cărţi noi din oraş, am avut plăcerea de a reciti Povestirile unui vânător de Ivan Turgheniev, editura Albatros – Bucureşti/Raduga – Moscova, 1989, în traducerea lui Mihail Sadoveanu. O carte cu povestiri deopotrivă amuzante şi triste, melancolice şi duioase, cu personaje uneori comice, altori tragice, dar întotdeauna pitoreşti şi interesante. Rareori povestirile din această carte sunt despre vânătoare în sine, ci mai degrabă sunt relatări ale unor întâmplări sau situaţii pe care vânătorul/autorul le trăieşte străbătând vastele ţinuturi ale Rusiei. Una dintre aceste povestiri şi un personaj anume mi-a atras atenţia prin modul cum vedea el relaţia dintre om şi natură. Şi cred că modul lui de a gândi este – cum să-i spun – un soi de proto-ecologism. Pentru că, trebuie să specific, cartea asta a fost tipărită prima dată în 1852, ori pe-atunci încă nu se punea problema protejării mediului şi faunei… O să redau câteva fragmente de dialog dintre vânător şi personajul Kasian:

Kasian, aflând că cel cu care stă de vorbă este vânător:

„- Împuşcaţi păsărelele cerului, nu-i aşa?… Şi dobitoacele din pădure?… Şi nu vi-i păcat să omorâţi păsările Domnului-Dumnezeu şi să vărsaţi sânge nevinovat?”

Sau îndrumând călătorul spre o pădure unde ar putea găsi la tăietorii de lemne o osie nouă pentru car:

„- Au cumpărat pădurea, Dumnezeu să-i judece! Taie pădurea asta (…), Dumnezeu să-i judece!”

Sau, după ce vânătorul împuşcă o pasăre:

„- Spune-mi, de ce ai omorât paserea aceea? începu el privindu-mă drept în faţă.

– Cum de ce? Cristelul e vânat: se mănâncă.

– Ba nu de asta l-ai omorât, stapâne; parc-ai să-l mănânci? L-ai omorât de plăcerea ta.

– Dar ce, tu nu mânâci gâşte şi găini de pildă?

– Acelea-s paseri pe care Dumnezeu le-a hărăzit omului; dar cristelul e pasere slobodă din pădure. Şi nu-i numai el. Sunt şi alte fiinţi, din pădure şi din câmp, din pâraie şi din mlaştini şi din imaşuri, şi din văzduh şi din pământ – e păcat să le omori, şi trebuie să le laşi să trăiască cât li-i dat… Omului i s-a rânduit altă hrană, hrana lui e alta şi băutura e alta: pânea – dar de la Dunezeu, şi apa din cer, şi vietăţile îmblânzite rămase de la părinţi de demult.”

Nu-i aşa că-i ecologism curat? Eu cred că acest Kasian este primul personaj activist ecologist apărut în literatură. Poate or fi alţii mai timpurii, dar n-oi fi citit eu despre ei…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Poze cu holde şi alte însemnări

Posted by ditzacontra pe 1 iulie 2014

Weekend-ul trecut când am fost în Feleag am prins în sfârşit vreme de vară adevărată în acest „global weirding” – referitor la climă – pe care-l trăim, aşa că am profitat de ea, mi-am luat camera foto în spinare şi am pornit pe dealuri să fac nişte poze că tot ziceam într-o postare anterioară că nu am prea multe fotografii cu primăvară şi vară la Feleag. Am făcut mai mult poze la terenurile agricole pentru că cred că e îmbucurător faptul că n-am mai văzut atâta teren lucrat în Feleag de pe vremea CAP-urilor şi IAS-urilor din comunism. Desigur, acum terenurile sunt lucrate de către o mare firmă agricolă care le-a luat în arendă de la proprietari, mare parte în vârstă şi fără posibilitatea de a le mai munci. În plus proprietăţile fiind foarte fărâmiţate, agricultura practicată era destul de ineficientă. Acum, după cum se vede, sunt suprafeţe întinse cultivate cu orz (cele care-s deja colorate în galben) şi grâu (care e încă verde). Dar iacă pozele:

După ce am terminat plimbarea pe dealuri, m-am apucat de ceva amenajări prin casă. Mai precis în mica „sufragerie” unde iau masa sau stau la beute cu prietenii când mai vin în vizită pe la mine. Mi s-a atras atenţia de câteva ori că încăperea este destul de „austeră” aşa fără nici un tablou sau ceva pe pereţi. Tablouri n-am dar aveam în pod o etajeră care statea nefolosită şi am decis să o montez pe perete şi să pun pe ea nişte blide pictate şi ulcioare de lut care erau şi alea aruncate prin pod într-o cutie de pe când trăia bunica. Cam aşa a ieşit treaba, cum se vede în poză. MINOLTA DIGITAL CAMERAPare un pic cam kichios dar pot spune că ulcioarele sunt autentice şi bunică-mea ţinea în cel verde untura iar în celălalt smântâna (bunicul avea două vaci), iar blidele sunt fabricate la Faianţa (actualul Cesiro) dar pictate manual de vreun meşter la bâlciurile care se ţineau pe vremuri în Cristurul Secuiesc. Plosca aia e fabricată tot la Faianţa şi mai avea pe lângă ea şi unMINOLTA DIGITAL CAMERA set de pahare care însă s-au spart de-a lungul timpului. Iar „ţesăturile” sunt tot din „comerţ”, cumpărate sau primite de bunica cu diverse ocazii, mai puţin cele două şerveturi de etamină de pe primul raft, pe care sunt aşezate ulcelele, care sunt brodate manual.

Şi dacă tot am fost în Feleag şi a fost vreme faină şi caldă am încercat şi intimitatea oferită de pereţii vegetali ai duşului meu eco, şi am făcut un duş călduţ ziua în amiaza mare fără a mai purta nimic pe mine pentru că sălciile înfrunzite şi lepedeul atârnat la intrarea la duş m-au ferit eficient de privirile trecătorilor. Iată în poză, cât de mult au crescut sălciile că în curând va trebui să bag foarfeca în ele pentru a le mai scurta din ramuri.

Posted in Însem(i)nări artificiale, M-o făcut mă-sa fotograf | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Duşul meu de la ţară e abia la vară…

Posted by ditzacontra pe 10 mai 2014

10178123_736498953037995_8490100034049353770_n

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna imediat după construcţie, în 2009

Cică omul care face duş e DuşMan… Aşa se presupune că zice un personaj necunoscut cu moacă de manelist (sau, mă rog, un manelist celebru cu moacă de personaj necunoscut) ce rânjeşte fermecător dintr-o poză ce circulă pe Facebook… Aşa că mi-am tras şi eu un duş în curtea casei din Feleag… Din-ăla ecologic, cu butoi de tablă vopsit în negru în care apa trasă din fântâna din vecinătate se încălzeşte în mod natural, de la soare. Deja îl am şi-l folosesc – doar vara, fireşte – de vreo cinci ani. Numai că era o mică problemă… După cum se vede în poze, între cei patru stâlpi care sprijină platforma pe care am urcat butoiul nu am prevăzut pereţi sau perdele care să-mi ofere o oarecare intimitate în momentul când foloseam duşul. Iar acesta se vede atât de pe uliţă, cât şi din curţile vecinilor. Astfel că la amiază după ce munceam prin grădină, făceam duş ca la ştrand, cu o pereche de pantaloni scurţi pe mine – ceea ce era destul de… incomod – pentru a nu atenta la pudoarea vecinilor sau trecătorilor, sau făceam duş după lăsarea întunericului – ceea ce uneori era cam neplăcut dacă nopţile erau prea răcoroase. Prin urmare, am hotărât să iau

Duşul, în timpul plantării nuielelor de salcie

Duşul, în timpul plantării nuielelor de salcie

Nuielele înverzite...

Nuielele înverzite…

măsuri… Şi de vreo doi ani mă tot gândeam cum să rezolv această mică problemă. Întâi am cumpărat nişte perdele de duş, dar când le-am montat am descoperit că nu aveau dimensiunile potrivite şi, în plus arătau că dracu’, aşa că am renunţat la ele. Anul trecut am fost la un pas să cumpăr de la un magazin online ce vinde fel de fel de efecte militare, câţiva metri pătraţi de plasă de camuflaj, din-aia cu care armata îşi camuflează piesele de altilerie sau tehnica auto pentru a nu fi reperată de… DuşMan. Până la urmă m-am felicitat că n-am făcut-o, mai ales în actualul context geopolitic. Dacă vreun satelit rusesc repera duşul meu ecologic acoperit cu plasă de camuflaj, ar fi putut să interpreteze că acolo e ascunsă vreo piesă de altilerie şi să-mi trimită în curte vreo bombă sexy…

Aşa că anul acesta mi-a venit o altă idee… De data asta una ecologică, la fel ca duşul: să împletesc în jurul duşului, pe trei laturi, nuiele de salcie pe care le-am înfipt şi în pamânt în ideea în care vor prinde rădăcini, vor înfrunzi şi vor deveni o perdea naturală. În luna martie m-am apucat de treabă şi iată că acum, în mai, nuielele de salcie un înfrunzit, deci presupun că s-au prins. Ştiu că salciei îi trebuie multă apă, dar fiind plantate în jurul unui duş nu vor duce lipsă de apă, mai ales că, DuşMan fiind, vara la ţară dacă e foarte cald, îmi place să fac duş de două ori pe zi. Deci din această vară, atunci când am ZVITA (pentru cine n-a făcut armata ZVITA înseamnă Zi de Verificare şi Întreţinere a Tehnicii de Altilerie… în cazul de faţă) voi fi ferit de privirile indiscrete ale vecinilor, trecătorilor şi sateliţilor ruseşti, americani sau chineze…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (VI)

Posted by ditzacontra pe 13 ianuarie 2014

Profitând de vremea primăvăratecă din acest global weirding (că gata! nu mai e global warming!) m-am decis în aceste zile libere să merg la ţară şi să m-apuc de lucrări de primăvară prin grădină. Adică să fur un pic startul pentru că, deh, ce voi face acum nu mai trebuie să fac când vine primăvara aia adevărată. Aşa că mi-am luat provizii şi, plin de entuziasm şi chef de muncă în aer liber, m-am suit în microbuz şi am plecat la Feleag. Am ajuns în Feleag şi văd că, la fel ca în oraş, zăpada dispăruse şi de pe-acolo şi chiar unii gospodari „au furat startul” înaintea mea. Însă când am ajuns în curte la mine am avut un mic şoc… Parcă am intrat în altă lume. Curtea mea era plină cu aproape la fel de multă zăpădă ca şi în decembrie, înainte de Crăciun când am fost ultima dată (după cum se vede în poze)…

Grădina "inferioară"

Grădina „inferioară”

Şi mai mult, era (încă e, că nu s-a topit) singura curte din tot satul unde mai era zăpădă…

Grădina "superioară"

Grădina „superioară”

Cum naiba? m-am întrebat. Mi-am dat seama ziua următoare observând soarele care pe tot parcusul zilei se plimba agale de-asupra coroanelor copacilor din pădurea din apropiere luminând doar casa, însă nu şi curtea care practic era umbrită toată ziua.

Deci, de lucrat prin grădină nici nu putea fi vorba. Să mă întorc în oraş n-aveam nici un chef. Aşa că relaxare şi odihnă… Aveam filme pe stick, cărţi pe rafturi, mâncare şi beutură la frigider… Trai pe vătrai… Numai că atunci când am vrut să văd nişte filme anticul meu computer transferat la ţară a crăpat… Din fericire e doar o problemă de soft… Prin urmare mi-au rămas cărţile cetite pe fotoliul de la gura sobei alături de unul sau mai multe pahare de vin, producţie proprie (încă tot nu am pus pe blog cum mi-am făcut primul vin, aşa-i? No, aproape că s-o gătat că n-o ieşit mult. Însă o fost bun, rubiniu, sec cu gust uşor amărui că am băgat în el şi frunze de busuioc şi rozmarin…)

Aşa, şi zilele astea am citit trei cărţi, dintre care două au fost re-citiri. Cu ocazia asta am descoperit că nu-mi place Mircea Eliade… What?! 🙂 Ştiu pe unii care pentru asta ar fi în stare să mă răstignească pe o cruce întoarsă, apoi să mă spânzure de gât cu picioarele în sus şi să mă ardă pe un rug de azbest… Cam cum era să păţesc în liceu când am zis că nu-mi place Eminescu… Whaaat!?! 🙂 Ţin minte când i-am zis asta atunci unei colege de liceu care mă privea cu oarecare… simpatie. După infama declaraţie mi-a aruncat o privire plină de cel mai autentic dispreţ şi a apoi refuzat să-mi mai vorbească vreodată. „Ce ai, mă, cu Eminescu? Cum să nu-ţi placă Eminescu? E Poetul Nostru Naţional, ignorantule ce eşti! Aaa, precis eşti unul din-ăia frustraţi care  la ora de literatură română ai luat numai note mici la lecţiile cu Eminescu şi de-aia nu-ţi place!…” Nu. Din contră. Eminescu mi-a adus numai note mari la ore, la teze, chiar şi la Bac unde la proba orală mi-a picat poezia „Floare albastră” şi am luat 10, spre deosebire de proba scrisă unde mi-a picat autorul meu preferat ever dintre scriitorii români, Liviu Rebreanu, şi am luat abia 8… Dar nu-mi place Eminescu pentru că prea mult se lamentează prin poeziile lui, fie din cauza amorului pierdut, fie din cauză că el e, vezi Doamne, un Geniu şi lumea asta proastă nu-l înţelege, măi, şi de-aia lumea o să piară înecată în propria ignoranţă şi autosuficienţă, însă el, el o să trăiască veşnic… Dar, stai, a trăi veşnic e un blestem pentru că o să fie singur pentru că, apropo, lumea aia proastă a pierit deja înecată în propria ignoranţă etc… C’mon, man! Give me a break and get a life! Stop complaining!… Patetic! Nu e o lectură indicată pentru psihicul meu făcut franjuri căruia depresia îi dă târcoale asemeni unei hiene ce râvneşte la stârvul din care se îndoapă un leu. („Stârvul” e psihicul meu, iar „leul” e viaţa… Prefer să fie devorat de viaţă decât de depresie. 🙂 )

Ok, dar ce am cu Eliade? Eliade mi se pare pedant… Atenţie, mă refer la beletristica lui, nu la lucrările ştiinţifice pe care n-am avut curiozitatea şi răbdarea să le răsfoiesc. În romanele lui face exces de filozofie (care de multe ori mă depăşeşte – sunt un cititor fără erudiţia, necesară de multe ori, pentru a înţelege ce a vrut Eliade să spună în unele din romanele sale) şi abuză de introspecţie. Introspecţia mă enervează când e sterilă, cum mi se pare că e în unele dintre romanele lui Eliade… Introspecţia are şi Rebreanu, de pildă, autorul meu preferat, dar de obicei duce la o revelaţie, cum se întâmplă în „Pădurea Spânzuraţilor”, de exemplu, iar revelaţia care duce la acţiune… Cam asta am „descoperit” (re)citind romanele „Întoarcere din Rai” şi ” Huliganii”, pe care le-am citit şi în liceu, dar atunci am făcut-o dintr-un oarecare snobism (Ce naiba, doar învăţ la Liceul „Mircea Eliade”! Cum să nu citesc Mircea Eliade?), că nu erau lectură obligatorie dacă bine ţin minte…

 Anyway… Nu ştiu ce-mi veni cu pălăvrăgeala asta despre ce şi cine-mi place sau nu… Vreau doar să mai spun că faptul că nu-mi plac unii autori nu înseamnă că nu le respect opera şi/sau locul pe care-l au în literatura română sau universală. Dacă nu respectam acest lucru făceam cu cărţile lor ce am făcut acum vreun an cu o carte pe care am citit-o tot în Feleag: atât de previzibilă şi de prost scrisă a fost acea carte încât, după ce am citit-o din scoartă-n scoarţă, am aruncat-o în foc în următorul moment… 🙂

Posted in Însem(i)nări artificiale, Jurnal | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Concediuuu!!!… şi una-două texte mai vechi

Posted by ditzacontra pe 31 iulie 2012

De azi şi până în 16 august sunt în concediu şi o să mă retrag la moşia din Feleag pentru a evalua dezastrul produs de secetă în grădină (dezastru ale cărui proporţii, din primele observaţii, nu sunt chiar atât de catastrofale, datorită faptului că de-a lungul verii am mai udat plantele măcar o dată pe săptămână), precum şi pentru o bi-nemeritată odihnă şi relaxare după câteva luni de muncă şi stress provocat de turmele de… Dar mă opresc aici pentru a nu-mi periclita siguranţa locului de muncă… :)))

Ce înseamnă pentru blog faptul că intru în concediu? Înseamnă că postările pe acest blog o să fie ceva mai rare… Mai rare? Pfff-ha-ha-ha!!! Ce glumă sinistră! Păi n-am mai postat p-aci de mai bine de o lună de puturos ce sunt… Ei, las’ că mă întorc din concediu cu o traistă de poze şi texte despre cum se prezintă conacul şi moşia din Feleag după această lungă vară fierbinte şi despre ce (n-)am mai amenajat/lucrat p-acolo de-a lungul acestui an.

Până atunci vă las să vă delectaţi nervii cu un text mai vechi, scris în preajma alegerilor parlamentare din 2008 pentru Jurnalul Sighişoara Reporter (varianta ne-cenzurată) dar care rămâne actual (după părerea mea) în contextul situaţie politice din 2012. Luaţi d-aci:

Marea lehamite

În urmă cu vreo 10 ani un politician adevărat, poate ultimul, Nicolae Cerveni, a spus un lucru care la acea vreme m-a şocat. Nu pot să-l citez decât din memorie pentru că n-am mai găsit declaraţia aceea nicăieri. Deci Cerveni a spus ceva de genul: votul universal e o imensă tâmpenie pentru că prin intermediul acestuia ajung la putere indivizi la fel de pricepuţi în manipularea maselor pe cât sunt de pricepuţi în a-şi atinge propriile interese prin orice mijloace. Prin scrutinul universal, votul a o mie de oameni cu discernământ, care ştiu să-i „citească” pe cei care candidează şi ştiu să-l aleagă pe cel „valabil”, inclusiv pentru marea masă, este anulat de votul a un milion de proşti (sau inconştienţi, ca să fiu mai politicos) uşor de manipulat, chiar şi numai prin vorbe, nu numai prin pomeni electorale. La acea vreme am considerat această afirmaţie ca profund nedemocratică. Între timp Nicolae Cerveni a trecut la cele veşnice, dar cuvintele lui s-au adeverit. De fapt au fost adevărate tot timpul, doar că am refuzat să văd acest lucru orbit fiind de falsa „strălucire” a democraţiei, o orâduire la fel de falimentară precum cele anterioare. Deşi principiile ei sunt OK, omul în general, şi românul în special, încă nu e copt pentru a „beneficia” de democraţie.

În România, urmarea scrutinului universal a fost pătrunderea în politică a tot felul de impostori, ipocriţi, incapabili şi infractori, care au erodat până la eliminare, încrederea populaţiei în politicieni. O zicală spune că cel mai înţelept cedează, sau, cum e tradusă într-o lege al lui Murphy: Nu te contrazice niciodată cu un prost pentru că rişti să nu se mai facă diferenţa dintre tine şi el. Aşa că cei mai înţelepţi s-au retras, nu numai din politica mioritică, ci şi din patria mumă, lăsând loculul lichelelelor. Acum este cam târziu pentru meritocraţie întrucât în tot acest timp profitorii votului universal şi-au făcut deja o masă de manevră în vreme ce elitele s-au retras scârbite pe fondul lehamitei naţionale.

În Sighişoara sunt o grămadă de probleme care îşi aşteaptă, de prea mult timp deja, rezolvarea. Şi aici mă refer în special la cele de natură socială cum ar fi problema locuinţelor devenită foarte acută între timp, sau de natură economică, mai ales în contextul crizei economice care deja a lovit dramatic şi industria oraşului. Ca să nu mai vorbim de problemele de mediu sau de protejare şi conservare a sitului UNESCO de care ar fi trebuit să avem grijă. Însă Sighişoara a fost, cum se spune în romanele de amor, sedusă şi abandonată, rămând doar cu declaraţiile de dragoste libidinoase făcute de cei ce, în calitate de miniştri şi/ parlamentari, ne-au călcat oraşul. Cea mai mare parte a acestor probleme ar fi putut fi rezolvate în aceşti 19 ani de „democraţie” dacă exista un minim interes şi o minimă competenţă din partea celor trimişi în Parlament să ofere cadrul legislativ clar şi la obiect. Pentru că, cel puţin în ultimii ani, nu s-a mai putut invoca lipsa banilor, ci doar incapacitatea de a fi atraşi şi cheltuiţi gospodăreşte. În schimb însă aceste probleme s-au cronicizat pe fondul disputelor politice puerile, a incapacităţii guvernanţilor de a controla ceea ce se întâmplă în instituţiile statului în vreme ce aşa-numiţii „băieţi deştepţi” profită de cecitatea Justiţiei şi de legile, de cele mai multe ori stupide, absurde şi imposibil de respectat fără a încălca alte legi, cu care parlamentarii au „înzestrat-o”.

Spuneam după alegerile de acum 4 ani, plin de speranţă, că de-acum gata: românii nu mai pot şi nu mai trebuie să sufere alte dezamăgiri, că s-a terminat cu scuzele penibile şi cu invocarea „grelei moşteniri” şi alte texte de-astea de adormit vigilenţa electoratului, că de-acum trimişii în Parlament, indiferent de culoarea politică, musai să pună osul la treabă împreună pentru a scoate ţara din marasm, fie el economic, social, moral, politic. Uite că m-am înşelat: s-a demostrat ştiinţific, dacă vreţi, că românii pot fi şi mai dezamăgiţi de clasa politică decât au fost în urmă cu 4 ani. De fapt nu mai e vorba de dezamăgire, ci de cel mai vizibil dezgust care pe foarte mulţi alegători îi va ţine acasă în duminica alegerilor. Şi nu cred că electoratul român este din cale afară de pretenţios. Din contră, în aceşti 19 ani a dat dovadă de o indulgenţă care i-a adus numai deservicii. Astfel că acum, în pragul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, românii par a fi mai dezbinaţi decât oricând. Însă dezbinarea e între alegători pe de o parte, şi clasa politică pe de cealaltă parte. Lehamitea e prea mare după principiul „Ia, mai dă-i în mă-sa şi pe ăşţia! Noi ne vedem de ale noastre, ei să-şi vadă de furtişagul lor cum or şti!” iar cei vinovaţi nu dau semne că se simt responsabili pentru această situaţie.

Cei care după 30 noiembrie vor ajunge în Parlament vor trebui să demonstreze că chiar vor să-i reprezinte pe români acolo, că chiar lucrează pentru ei şi, mai ales, că chiar sunt în stare s-o facă aşa cum se cuvine. Pentru că altfel, nu ştiu ce ar putea urma după dezgust…

Adrian Diţă

Bine, dragilor! Hai, încă un text, tot de-atunci:

Iluzii şi (in)certitudini

Întotdeauna am recunoscut faptul că pe vremea când eram mai tânăr eram de o naivitate vecină cu prostia. Aşa eram de prost încât aproape consideram naivitatea drept o virtute. Bine, nici acuma nu-s mai breaz. Doar că încep parcă să văd altfel lumea, ţara şi oraşul în care trăiesc. Şi nu pentru că ar trebui să-mi schimb ochelarii. De pildă, când eram mai tânăr nu credeam că există politicieni rău intenţionaţi, ci doar, eventual, nepricepuţi. Credeam că democraţia înseamnă realmente că puterea e în mâna poporului care-şi deleagă reprezentanţii în instituţiile statului şi că şi democraţia aclimatizată în România va ajunge să dea roade bune într-un final, doar că trebuia să ne (re)obişnuim cu ea, că Justiţia este într-adevăr o putere în stat, neaservită politic, şi că face dreptate indiferent de statulul social al părţilor etc. Multe bazaconii mai credeam eu pe vremuri. Acum, după o trezire bruscă la realitate, încă cu ochii cârpiţi după „somnul raţiunii”, am căzut în extrema cealaltă.

Am ajuns să văd democraţia, ca de altfel orice altă orânduire politică, drept o formă de jaf legalizată şi legiferată a celor care deţin politic şi financiar frâiele puterii în contra avuţiei publice şi private. Istoria a demonstrat că se poate trăi cu asta. La urma urmelor oamenii s-au furat unii pe alţii şi şi-au dat în cap unii altora încă de la Cain şi Abel încoace, şi se fură într-un fel sau altul peste tot în lume, chiar şi în cele mai „tradiţionale” democraţii. Însă la noi jaful e la drumul mare şi în văzul lumii. Adică, furaţi, bă, fire-aţi ai dracu’ de nesătui şi sta-v-ar în gât! Furaţi, dacă la altceva nu vă pricepeţi! Da’ faceţi-o, vorba aia, mai cu simţ de răspundere şi mai cu fereală, ce naiba!

Desigur, poporul, „deţinătorul puterii” într-o democraţie, dacă ar fi deranjat de tupeul bandiţilor, ar putea încerca să schimbe această stare de lucruri având la îndemână instrumentul votului sau protestele de masă. Însă în primul rând cine mai crede că poporul „deţine puterea” într-o democraţie, mai ales în cea românească, e mai pro… mai naiv decât am fost eu. În al doilea rând, prin vot, pe oricine-ai pune în locul ălora pe care i-ai dat jos, te vor trage în piept cam la fel, dar poate că mai subtil. În al treilea rând istoria ne-a învăţat că singurul lucru care scoate gloata în stradă este foamea. Dacă marea majoritate a oamenilor care formează poporul are ce băga sub nas, îl cam doare la bască cine-l conduce şi cine şi cum îl fură. Marile răscoale şi revoluţii din istorie au drept cauză comună foamea gloatei. Cel mai recent şi proxim exemplu este, hm, Revoluţia din ’89. Dacă bătrânu’ Ceauşescu nu punea poporul la regim poate mai trăia şi acum (chiar dacă nu ca şef de stat, că nu permitea evoluţia noii ordini mondiale), cu o pensie frumuşică de la buget, cu gardă de la SPP, şi putea să-şi revendice şi palatele şi vilele risipite prin ţară. De aceste mişcări ale maselor s-au folosit cei care au pus în practică, experimental sau nu, diverse forme de guvernământ. Unii au fost mânaţi de intenţii nobile, de pildă cei ce s-au folosit de mişcările maselor de la Revoluţia franceză, dar deraiajele ideologice au condus la o serie de tragedii care au culminat cu un nou regim absolutist, al lui Napoleon, dar mai pe placul poporului. Alţii s-au folosit de foamea gloatei doar pentru a ajunge la putere ca apoi să subjuge poporul poate mai rău decât au făcut-o înaintaşii… Şi aşa mai departe. Ideea e că dacă se găsesc fraieri care să lupte pe căi „democratice” pentru „binele obştesc, pentru dreptate, pentru libertate” şi alte iluzii d-astea, în timp ce poporul este ocupat cu rosul osciorului aruncat în scârbă de cei de la putere, o să cam ia ţeapă pentru că puţini o să le bage în seamă eforturile chiar dacă ajung să fie martirizaţi.

În ce priveşte „omul politic” român, el se conduce în relaţia cu alegătorii după principiul lansat de alt „mare caracter” istoric de pe la noi: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu pre voi. Şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi. Şi de mi se va scula, pre mulţi am să vă regulez şi eu!”

Tot ce poţi face în aceste condiţii ca „luptător pentru dreptate, bine oştesc, bla-bla-bla…” este să-i înjuri în speranţa că mai au o brumă de bun simţ şi măcar roşesc la auzul imprecaţiilor. Însă înainte de a înjura asigură-te că eşti cu impozitele şi taxele la zi…

Adrian Diţă

P.S.: Textele sunt publicate şi pe acest blog, dar mai pe la început când numărul de vizite era doar de una-două pe săptămână…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Idee de afiş electoral

Posted by ditzacontra pe 28 mai 2012

Adică de ce să fie doar o idee? Aşa ar trebui să arate totate afişele electorale… Apropo, se mai primesc candidaturi? Nu? La naiba! Iar m-am trezit prea târziu… Aşa că iată, lansez mai jos afişul meu electoral pentru alegerile din 2016. Votaţi-mă numai, şi-o să va vin eu de hac!

Referinţe: Not Wanted “Luzăr”… 🙂

Posted in Însem(i)nări artificiale, Răutăcisme | Etichetat: , , | 3 Comments »

O nouă ţeapă românească

Posted by ditzacontra pe 26 decembrie 2011

Datorită puternicei mediatizări cred că toată lumea ştie acum că savanţii de la Institutul Mayaş de Meteorologie, Hidrologie, Cosmologie, Apocalipsologie şi Fizică a Pământului au prognozat că sfârşitul lumii va fi fix pe data de 21 decembrie 2012. Adică mai puţin de un an de-acum încolo… În acest context au şi apărut fel de fel de bancuri pe această temă care ridiculizează eforturile savanţilor mai-sus-amintiţi. Unul dintre bancurile favorite ale românilor sună oarecum în felul următor:

„Cică doi americani se întâlnesc şi se întreba unul pe celălalt:

– Măi, Bush, tu unde o să-ţi petreci sfârşitul lumii?

– Păi n-o să-l apuc pentru că atunci când s-o apropia, mă duc în România.

– Zăăău? Da’ care-i şpilu’ cu România?

– Păi ăia-s cu 100 de ani în urmă, deci o să mai dureze până ajunge sfârşitul lumii şi la ei.”

Ha-ha-ha-ha! (sau Ho-ho-ho-ho! ca să fiu în spiritul lunii cavourilor… cadourilor.) Pe lângă faptul că bancul este stupid; logica lui Bush (nici o legătură cu fostul preş e dinte american) nu stă în picioare. Se vede că, deşi probabil e un habotnic ipocrit, n-a prea pus mâna să citească Biblia pentru că altfel ar fi aflat din chiar Cartea Apocalipsei, în acelaşi context al sfârşitului lumii, că „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Prin urmare nu-i nici o afacere să vii în România pentru a amâna inevitabilul cu 100 de ani pentru că românii vor fi chiar printre primii care o vor „încasa”. Ba chiar am putea spune că, după cum se prezintă situaţia prin ţara noastra cea frumoasă , dar locuită, sfârşitul lumii a început deja de multişor…

Sfârşitul lunii

Posted in Însem(i)nări artificiale, Răutăcisme | Etichetat: , | Leave a Comment »