Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Archive for the ‘Reclame şi reclamaţii’ Category

Ce vor bărbaţii? Doar două lucruri…

Posted by ditzacontra pe 4 decembrie 2011

„Imaginaţi-vă că toţi bărbaţii cu pielea sensibilă ar renunţa la bărbierit pentru a evita iritaţiile.” Este viziunea apocaliptică a conducerii unui mare concern producător de cosmetice redată prin intermediul unei reclame TV  în care pe ecran defilează nişte bărboşi. Perspectiva asta este una exagerată, aş zice eu. De ce cred asta? Simplu: NU EXISTĂ BĂRBAŢI CU PIELEA SENSIBILĂ!!! Ba chiar cei mai mulţi bărbaţi au obrazu’ gros, după cum au demonstrat de-a lungul secolelor cercetătoarele de la Institutul de Politici şi Ştiinţe Casnice Aplicate, care, deşi cunosc rezultatele testelor de la înaintaşele lor, încă se încăpăţânează să trăiască alături de bărbaţi în ceea ce se cheamă căsnicie, pentru a se convinge personal de adevărurile ancestrale. Singurii bărbaţi care ar putea avea pielea sensibilă sunt gay-ii şi metrosexualii. Dar ăştia nu se pun la socoteală, fiind cel mai adesea ţinta mişto-urilor bărbaţilor cu pielea ne-sensibilă sau, mai ales, a celor  cu obrazu’ gros.

Prin urmare, dacă un bărbat renunţă din când în când să se mai bărbierească, n-o face pentru că vrea „să evite iritaţiile”, ci pentru că n-are chef (a se citi „e o putoare ordinară”). Iar de bărbierit se bărbiereşte rareori din considerente estetice, ci mai degrabă pentru că „aşa trebuie” sau din obişnuinţă,  sau pentru că mâncărimea care ţi-o dă barba prea mare e mai evervantă decât răzuirea obrazului cu un brici ascuţit şi apoi dezinfectarea feţei cu un „aftershave” din ăla de să urlii de usturime… Pentru că mie, cel puţin, cu un „aftershave” din-ăla „strong” îmi place să mă dau, să simt cum îmi ia foc obrazu’… Asta după ce mă barberesc maxim o dată pe săptămână… uneori şi mai rar. Gelurile alea „după-ras” cu care te dai şi nu simţi nimic, numa’ te parfumezi, îs pentru gay şi metrosexuali…

Concernul care produce gelul „după-ras” căruia i se face reclama asta cu „bărbaţi cu pielea sensibilă” are drept slogan sintagma: „ce vor bărbaţii”, rezultând că produsele concernului ar fi câteva din chestiile pe care şi le doresc bărbaţii. Greşit din nou: bărbaţii vor doar două lucruri, dar de la femei: mâncare şi sex. Restul îşi iau singuri… Însă câte sacificii nu fac bărbaţii pentru a obţine cele două lucruri! Iar unul dintre aceste sacrificii este însăşi îndepărtarea părului facial prin bărbierire…

RecLama de ras

(UPDATE: Unele reclame la produsele cosmetice pentru bărbaţi mai spun ceva de genul că „90% dintre bărbaţii care au încercat produsul cutare l-ar recomanda prietenilor săi”. Ce mă intrigă pe mine este că nici unul dintre prietenii mei nu mi-a recomandat vreodată vreun produs cosmetic. Asta înseamnă fie că prietenii mei fac parte din cei 10% bărbaţi care n-ar recomanda produsul respectiv prietenilor săi; fie că nu folosesc produse cosmetice; fie că, cel mai grav, nu sunt prieteni adevăraţi… Hmmm, trebuie să abordez cu seriozitate acest aspect la următoarea beţivăneală cu prietenii mei…)

Reclame

Posted in Reclame şi reclamaţii, Răutăcisme | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Care-i treaba? S-a întors sau nu criza economică mondială?… (Alte trei texte mai vechi)

Posted by ditzacontra pe 24 august 2011

… că nu mai pricep nimic. (Oricum niciodată n-am priceput nimic din modul de funcționare al așa-numitei „economie mondială” în general, și al burselor în special). Ba cresc indicii ăia, ba scad. Ceea ce mă intrigă pe mine este faptul că deși guvernanții noștri se chinuie să ne explice că „România stă mult mai bine” decât multe dintre țările europene, cum ar fi Spania, Italia, Irlanda sau chiar Marea Britanie (ca să nu mai vorbim de Grecia), românii noștri se înghesuie încă să plece la muncă în acele țări care „stau mai prost” ca patria noastră… Acest lucru mă face să cred că de fapt România stă mult mai bine cu mâinile în sân și limba-n gură în fața noii crize economice mondiale…

Anyway… Pentru că zilele astea s-a dovedit încă o dată că ceea ce oamenii învață din istorie este faptul că oamenii nu învață nimic din istorie, vă las să citiți mai jos trei texte publicate în Jurnalul Sighișoara Reporter în 2008, la debutul primei crize, texte care, deși a trebuit să suflu praful de pe ele și să le lustruiesc oleacă, în mod bizar miroseau a proaspăt de parcă ar fi de actualitate. Le postez și pentru faptul că n-am mai pus de mult nimic pe acest blog, din, probabil, aceleași cauze pe care am suspendat temporar Sighișoara Freelance Reporter. Dar voi reveni curând cu o postare despre ce (n-)am mai făcut pe la moșia din Feleag, și cu impresii din concediul ce o să-l petrec începând de marți pe minunatul, superbul, inconfundabilul și inimitabilul litoral românesc al Mării Negre. Deci iată textele:

Aș da crize de la mineee!…

A început de astă vară să cadă câte-o bursă. Acum s-a precipitat. Astfel că putem spune că toamna asta se numără crizele deşi încă nu s-au copt toate. Dar în acest an se anunţă o recoltă record la hectarul de planetă cultivat cu crize mulţumită efortului bancherilor şi industriaşilor căruia i s-a adăugat sprijinul guvernelor. Crizelor mondiale cultivate şi aclimatizate cu succes şi în România, cum ar fi criza încălzirii globale, criza alimentară, criza energetică sau criza financiară, li s-au adăugat crizele autohtone care deja au un mare succes la consumatorii români de vreo 19 ani încoace: criza salariilor exagerat de mari de prin agenţiile guvernamentale, criza salariilor exagerat de mici din învăţământ şi sănătate, criza medicamentelor, criza autostrăzilor, criza promisiunilor electorale fără acoperire, criza politică, criza de oameni care să fie în stare să conducă ţara asta fără să fure, criza de nervi a populației, precum şi alte crize.

De departe cea mai productivă se anunţă a fi criza financiară mondială unde deja cotaţiile bursiere au ajuns aşa de jos, mai jos chiar decât asfaltul de pe care gunoierii ar trebui să-i răzuie pe bancherii care ar fi trebuit să se arunce din turnurile lor odată cu căderea cotaţiilor. Însă din păcate nu s-a întâmplat la fel ca la criza din anii ’30 când cădeau bancherii din zgârie-nori ca frunzele din chiparoşi, pentru că acum s-au implicat guvernele ca să-i salveze, udând criza la rădăcină cu banii publici.

Criza(ntema) de aur

Să ne închinăm la moaștele sfintei economii mondiale!

Promit că e ultima oară când mai scriu la rubrica asta despre criza financiară. Pentru că risc să comit un sacrilegiu în condiţiile în care aceasta tinde să se transforme în ultima vreme într-un soi de religie a cărui dumnezeu e banul, a cărei biblie e „Capitalul” lui Marx, a cărei profeţi sunt analiştii economici şi a cărei preoţii sunt bancherii şi brokerii care, în numele banului, cotaţiei şi sfintei inflaţii, sacrifică pe altarul crizei economiile şi creditele celor mulţi şi mai puţin bogaţi, în ciuda rugăciunilor fierbinţi ridicate de aceştia în bisericile crizei care sunt băncile. Iar oamenii nu prea au de ales, făr’ decât să facă voia banului, rugându-se la bancheri să nu le ia pâinea, casa, maşina şi afacerea cea de toate zilele şi să nu-i inducă în ispita (eroarea) de a contracta credite ipotecare cu dobânzi aparent rezonabile, dar care se umflă de la lună la lună, şi cu costuri şi comisioane ascunse. Amin! Nici guvernele nu stau deoparte. Deja au adus ofrande de mii miliarde crizei, fără rezultate însă. Ca orice religie, şi criza financiară are detractorii ei. Citeam recent într-o publicaţie economică online că au apărut deja „falşi profeţi” (anarhişti economici?) care susţin sus şi tare că criza financiară nu există şi că e o invenţie a ban-clerului acesteia (bancherilor şi brokerilor) care-s nişte farisei şi nişte făţarnici ticăloşi şi lacomi care iubesc banii altora ca pe proprii lor bani şi care au răstignit economia mondială pe crucea întoarsă a ochiului dracului, au trimis în paradisuri fiscale sufletele nevinovate ale economiilor populaţiei şi au surghiunit creditele în iadul dobânzilor veşnice care incinerează pe loc orice iniţiativă de afaceri.

Aşa o fi. Însă nu putem nega faptul că, există sau nu, simţim cu toţii prezenţa crizei, deocamdată în buzunare şi, probabil nu peste foarte mult timp, şi în stomac… Iar acesta situaţie te face să-ţi pui întrebări metafizice. Va reînvia oare economia mondială a treia zi după fripturi cu capitalul pre recesiune călcând? Sau se va înălţa la cercurile de interese, pogorându-se pre pământ în locul ei sfânta inflaţie. Există viaţă economică după criza finaciară? Credeţi în criza finaciară, domnule Isărescu?…

Războiul de recesiune

Nici pe lumea cealaltă n-o să scăpăm de criză!

Ca de obicei nu sunt în stare să-mi ţin promisiunea ce am făcut-o acum vreo 2 săptămâni, aceea de a nu mai scrie la rubrica asta despre criza financiară. Aşa că iată, scriu din nou, cu riscul de a demonetiza subiectul şi a-l arunca în derizoriu mai mult decât o fac adevăraţii analişti de piaţă. Însă au apărut unele elemente noi pe care le-am auzit din surse nu foarte sigure, una dintre ele fiind propria imaginaţie, potrivit cărora criza ar fi depăşit deja faza globală, pământească, lovind în plin şi activităţile specifice sferelor înalte, cereşti, sau ale tenebrelor infernului.

Aşa, de pildă, se zice că o bună parte a paradisului a fost pusă sub sechestru şi riscă să intre în posesia unor bănci. Principala cauză ar fi faptul că administratorii paradisului, naivi cum sunt ei, au contractat nişte credite destul de consistente pentru extinderea spaţiilor destinate sufletelor neprihănite şi reabilitarea scărilor rulante care suie spre paradis şi care, învechite fiind, se tot blocau şi îşi prindeau îngerii aripile în ele. În condiţiile în care între timp dobânzile la creditele respective s-au triplat, investiţia s-a dovedit a fi şi inutilă şi nerentabilă pentru că tot mai puţine suflete sunt primite în paradis datorită criteriilor de selecţie mult prea dure pentru lumea în care trăim. Ca urmare paradisul a intrat în incapacitate de plată iar firmele româneşti care executau lucrările, confruntate şi ele cu lipsa de personal, au reziliat contractele lăsând treaba nefinalizată. Colac peste pupăză, paradisul riscă să rămână şi fără curentul electric folosit de instalaţiile de iluminat şi aer condiţionat ale paradisului, precum şi pentru trăznetele cu care erau pedepsiţi păcătoşii, datorită facturilor imense rămase neplătite. De asemenea, au rămas pe stoc, nefolosite, miliarde de aure şi aripi pentru sufletele care ar fi trebuit să fie transferate în paradis pentru viaţa veşnică de apoi. Ca urmare, o armată întreagă de avocaţi detaşaţi din infern, s-a pus în slujba creditorilor şi s-au năpustit pentru a obţine bucăţi cât mai mari din paradis. Se zice că dacă pun mâna pe paradis, creditorii intenţionează să evacueze sufletele neprihănite de aici pentru a face loc oamenilor lor care până acum erau trimişi în infern.

Mai mult, cică s-au arătat interesaţi de paradis chiar şi administratorii infernului care se confruntă deja de mult timp cu o lipsă acută de spaţiu pentru sufletele păcătoşilor. Dar nici infernul nu stă mai bine din punct de vedere financiar şi nici o bancă nu-l mai creditează datorită scăderii ratingului. Cea mai mare problemă a lor este consumul exagerat de gaze pentru cazanele cu smoală, cu greu făcând faţă creşterii repetate a preţului gazelor. Chiar şi stocurile de smoală sunt pe terminate. Au avut şi o tentativă de retehnologizare prin achiziţionarea de cazane de mai mici dimensiuni, dar cu un randament superior, pentru dublarea capacităţii de producţie, dar au avut proasta inspiraţie să deruleze tranzacţia printr-o firmă românească, unic importator al cazanelor respective, care le-a tras ţeapă încasând banii fără a livra marfa nici până în ziua de azi. De asemenea, au fost sistate şi lucrările de lărgire a autostrăzii cu un singur sens către infern. Unul din motive este că n-au solicitat acordul de mediu şi acum se confruntă cu un proces în contencios administrativ intentat de organizaţiile ecologiste. Un alt motiv este faptul că firma care a câştigat licitaţia a renunţat la lucrare întrucât a prins în România un contract de mii de ori mai avantajos: preţul kilometrului de autostradă creşte invers proporţional cu lungimea lucrărilor efectuate. Pe scurt, cu cât lucrează mai puţin şi mai prost, cu atât câştigă mai mulţi bani de la stat. În aceste condiţii traficul pe autostrada spre infern a devenit de-a dreptul… infernal, creându-se ambuteiaje de proporţii cosmice spre disperarea celor ce trebuiau să asigure fluidizarea traficului.

Aşadar, situaţia economico-financiară a paradisului şi infernului a ajuns destul de gravă şi nu se întrevede nici o îmbunătăţire în condiţiile în care omul a luat mult prea în serios îndemnul biblic: creşteţi şi proliferaţi şi stăpâniţi şi distrugeţi pământul!

Infernul paradit

Textele astea sunt și pe acest blog, fiind printre primele postate, dar pe vremea aia aveam doar un vizitator pe săptămână, pe cand acum am o medie de 10 vizite pe zi, așa că le-am „urcat” aci ca să le mai popularizez un pic… 😉

Adrian Diță

Posted in Însem(i)nări artificiale, Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Sighişoara – o perspectivă diferită II

Posted by ditzacontra pe 5 iunie 2011

Când îmi petrec timpul liber trebăluind pe la moşia de la ţară singurul post de radio pe care-l prind clar este Radio România Actualităţi. Iar la postul ăsta naţional, de ceva vreme sunt difuzate în cascadă reclame plătite de Ministerul (fu)Turismului şi Dezvoltării Regionale (adică de către noi toţi) prin care t(u)ristul român este invitat să redescopere frumuseţile patriei. Păi sigur că trebuie redescoperite pentru că-s acoperite de gunoaie… Scuze, doamna ministru, că am fost aşa răutăcios. Nu-s chiar aşa de multe gunoaie cum zice presa cea iresponsabilă şi ecologiştii ăia paranoici. Sunt mult mai multe!… No, iar am fost răutăcios… Dar să revin. Una dintre reclame sună cam aşa (citez din memorie): „Alege de fiecare dată altă destinaţie! Evadează într-un city-break şi descoperă oraşe unice! Sighişoara este doar unul dintre ele.” După care se mai zice că este o campanie a Ministerului Turismului şi Dezvoltării Regionale şi că „investim în viitorul tău” bla-bla-bla. Cum reclamele astea sunt difuzate în cascadă, şi câte 10 în acelaşi „calup”, cum se zice, totul seamănă în cel mai rău caz cu o spălare de creier, iar în cel mai bun caz reuşesc doar să te enerveze.

Dar hai să vedem un pic care-i treaba cu city-break-ul ăsta sighişorean. Acuma cam toată lumea (turiştii) cunosc pe propria piele ce oferă oraşul din punct de vedere vizual (Cetate, cerşetori, trafic, şmecheri, oraş „nou” şi alte acareturi), cu ce se poate lăuda din punct de vedere al serviciilor turistice (hoteluri, restaurente, cluburi etc) şi ce dotări (nu) are pentru petrecerea plăcută a timpului liber (ştrand, piscină, pârtie de schi, patinoare, ringhişpiluri, parc de distracţie etc.). Aşa că poate turistul vrea să evadeze din city-break-ul ăsta boring şi să iasă prin împrejurimi să vădă oraşul de la distanţă că poate aşa arată un pic mai bine, şi să se bucure de natură. Prin urmare, iată mai jos cam ce îi poate bucura privirea amatorului de hiking (plimbare/activităţi plăcute în natură – mai pe româneşte) una din împrejurimile oraşului nostru cel frumos, dar locuit… (Pozele alea promise din 30 aprilie, în sfârşit).

Adrian Diţă

Posted in M-o făcut mă-sa fotograf, Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Un text mai vechi…

Posted by ditzacontra pe 11 aprilie 2011

N-am mai avut vreme (a se citi „mi-a fost lene”) să mai scriu pe blog de cam mult. Nici acuma nu prea am (chef) aşa că am răscolit prin folder-ele de prin laptop şi am descoperit un text mai vechi ce a fost publicat în JSR prin 2007 (sau 2008), şi mi-a plăcut cum a ieşit. Aşa că l-am şters de praf şi, iacă, îl postez mai jos ca să fie ceva activitate şi pe blogul ăsta. Textul face referire la o reclamă ce era difuzată la TV în acea perioadă la mezelurile Matache Măcelaru’…

„„Ultima operaţiune nu poate fi efectuată. Fonduri insuficiente”, clipea vesel mesajul pe ecranul rânjit a batjocură al bancomatului în timp ce-mi scuipa cu dispreţ cardul.  „Sărăntocule!” mi-a mai transmis telepatic maşinăria în timp ce eu făceam nervos stânga-mprejur gata să slobod o înjurătură: „Tot nu mi-au băgat salariul, băga-mi-aş…”. Însă nu-mi duc gândul la capăt căci întâlnesc privirea albastră a unei blonde drăguţe ce îşi aştepta rândul la bancomat cu un început de zâmbet în colţul buzelor ce mi s-a părut ironic. „Precis a văzut”, gândesc eu zîmbindu-i stânjenit şi căutând în minte o soluţie de a drege situaţia. Renunţ repede. Ce să-i explic? „Dublu ghinion, la naiba! Ce faină era gagica!…” îmi zic retrăgându-mă strategic pentru refacerea inimii zdobite de impotenţa contului bancar. De fapt ghinionul era triplu (după principiul: un necaz nu vine niciodată singur, ci în serie de câte trei, iar cel care urmează nu-i al patrulea, ci o nouă serie de trei) pentru că văzusem recent o reclamă la nişte mezeluri produse sub marca unui măcelar celebru, cel puţin în Bucureşti, şi voiam neapărat să-mi iau şi eu vreun kil de cârnaţi de bere. De fapt, deşi îmi plac la nebunie cârnaţii de bere, laolaltă cu berea, fireşte, mă interesa mai mult reacţia celebrului măcelar când mergeam să-i cer ce voiam. Pentru că în reclama la produsele respective clientul intră în măcelarie şi cere timid nişte parizer cu soia, parcă, iar măcelarul, nervos, îi smulge omului traista din mână şi când vede că are ridichi îşi iese cu totul din pepeni: adică cum, nu ştie clientul nici atâta că la ridichi nu merge parizerul, ci nu ş’ ce salam, din ăla scump? Până la urmă tot răul a fost spre bine, că dacă mergeam eu să-i cer măcelarului cârnaţi de bere şi mă prindea în traistă cu litra de ţuică ce o primisem de la un pretenar, mă mai lua naibi la bătaie şi mă punea să cumpăr tacâmuri de pui… La finalul reclamei zice măcelarul că, he-he, mâncatul nu-i aşa de simplu cum credem noi, nehaliţii de rând! Păi cred şi eu, domnu’ măcelar. Aş zice că-i chiar imposibil sau, în orice caz, rezervat celor care-şi permit. E şi normal, acum, în plină criză financiară mondială, când băncile nu mai dau credite să-ţi iei parizerul în rate şi când kilu’ de şuncă de York e mai scump decât o casă în New York…

Infarct de mioCard”

(UPDATE: Iată mai jos şi reclama respectivă)

Posted in Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Curând sau cu rând?

Posted by ditzacontra pe 6 martie 2011

Recent am primit pe stradă un pliant publicitar. Nu era de la vreun magazin de telefoane mobile sau de la vreo bancă, deşi de-astea din urmă sunt grămadă în centrul Sighişoarei chiar şi acum, pe pustiul ăsta de criză, ci era de la o sectă… pardon, cult religios, iar pliantul făcea reclamă la paradisul care ne aşteaptă după sfârşitul lumii. Pe coperta pliantului erau înfăţişaţi doi oameni ce par fericiţi, un bărbat şi o femeie de rase diferite, cu un coş dinainte, plin ochi cu diverse fructe, într-un peisaj feeric, cu munţi înzăpeziţi şi împăduriţi în fundal, o căbănuţă mişto, nu ca viloacele de neam prost ale demnitarilor şi corupţilor români, un câmp plin de flori pe care zburdă laolaltă, fără nici o jenă, antilope, cerbi, miei, lupi, tigri, lei, elefanţi, rechini, balene, meduze şi alte dobitoace cărora lanţul trofic actual nu le prea permite vecinătatea fără să intre în conflict… alimentar. Sloganul publicitar, zic eu, al pliantului era: „În curând suferinţa va lua sfârşit!” Adică un soi de „viitorul sună bine”. Numai că, normal, la sloganul ăsta aş avea câte ceva de comentat. Deci, în primul rând, zic eu, ar fi trebuit precizată o dată anume când suferinţa va lua sfârşit. Mulţi oameni şi-au pus speranţa în acceleratorul ăla de particule, dar şi-au pus-o degeaba că am auzit că s-a cam defectat, ca orice lucru făcut de om de altfel, şi n-o să mai producă mult aşteptatele găuri negre. Ar mai fi celebrul an 2012, dar nici ăsta nu mai e foarte sigur de când s-a descoperit că incompetenţii ăia de incaşi au oprit numărătoarea anilor în 2012 pentru că nu ştiau să numere mai departe, nu pentru că atunci ar fi sorocit marele final. Iar termenul de „curând” şi sinonimele lui sunt folosite de vreo 2000 de ani în textele religioase în acelaşi context al unei apropieri a „vremurilor”. Deci, cam cât estimează PR-ul cultului religios ce a editat pliantul că mai durează până la sfârşitul suferinţei? Apoi, nu ştiu dacă sloganul şi chiar imaginea de pe copertă sunt prea inspirate. Adică la citirea sloganului unii dintre oameni ar putea zice: „Nasol! Tocmai acum când începuserăm să ne obişnuim cu suferinţa şi chiar să ne placă.” Evident, e vorba de suferinţa altora, pentru că oamenii sunt prin natura lor sadici. „Păi, şi cum, frate? Nu mai putem fura? Nu ne mai putem da cu jipanu’ pe şosele ca să spulberăm babalâci pe trecerile de pietoni? Nu mai putem sparge nara la fraieri, că noi suntem jmecheri, mânca-ţi-aş? Păi nu-i caşto, frate!” Iar în ce priveşte peisajul: „Păi, şi nu mai putem trage un grătar la iarbă verde să umplem câmpul ăla de fum şi gunoaie? Nu mai vedem şi noi un meci de fotbal cu o păruială între suporteri şi caralii? Şi nici o campanie electorală ca pe Dâmboviţa? Sau, mai rău, n-o să mai avem tembelizor?!?…” Prin urmare, PR-ul cultului religios mai are ceva de lucrat pentru a face paradisul post-apocaliptic mai atrăgător pentru oamenii prezentului. Eu zic să-i consulte pe băieţii deştepţi care acuma, mintenaş încep campania electorală în România. Sunt geniali la a ne zugrăvi paradisul post-electoral din ţară dacă, fireşte, le acordăm votul…

SpOrtul popii

Posted in Reclame şi reclamaţii | Leave a Comment »

Amintiri „horror” de la alegerile locale din 2008

Posted by ditzacontra pe 19 august 2010

Răsfoind arhiva JSR-ului am dat peste nişte „Reclame şi reclamaţii” (fostă rubrică în ziar, la pagina 14 pe vremea când avea 20 de pagini din care 7 erau cu program TV inutil, şi o pagina de „magazin” în care băgam reţete culinare, bancuri şi „reclame şi reclamaţii”) publicate în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2008. Textele respective le-am scris la nervi, dar nu mai ţin minte exact ce „m-o inervat” la momentul respectiv. Tot ce mai ţin minte e că în acea perioadă m-am lămurit cum stă treaba cu „libertatea presei” şi cu „democraţia” şi cu alte termene de-astea golite de sens. Dar chiar şi aşa acum textele mi se par nişte generalizări cam exagerate şi pline de prejudecăţi, nu credeţi?

Primul text din numarul 553 al JSR (toate sunt fără titlu):

„„Alegeţi-vă cu grijă stăpânii!” ne îndemna un clip al unei campanii de responsabilizare socială şi politică a cetăţenilor difuzat de Antene până când CNA-ul l-a interzis. Îl ştiţi probabil: ăla, în stil „Matrix Involution”, cu roboţii care se adună în Piaţa Constituţiei, în faţa Mausoleului (monument funerar de mari dimensiuni) Parlamentului pentru a se închina robotului-stăpân, care probabil n-a fost ales cu grijă de către supuşi, la fel ca şi „stăpânii” anteriori ale căror portrete se văd pentru câteva momente în fundal: Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Acuma nu ştiu dacă e bine că l-a interzis CNA-ul şi nici nu mă interesează de ce l-a interzis. Dar, după mine, clipul conţinea mesaje subliminale (subversive?) care m-au cam deranjat, iar „grija” pe care ne-o recomandă clipul nu are nici o acoperire în politica de pe la noi, şi, în mare măsură, nici în multe alte ţări cu, vorba aia, tradiţie democratică. În primul rând eu nu mă consider un robot. Desigur, asta nu înseamnă că nu sunt, doar că poate nu-mi dau eu seama. În al doilea rând, neconsiderându-mă robot, când merg la vot nu consider că-mi aleg un stăpân, ci un „delegat” care să mă reprezinte pe mine, să exercite în numele meu anumite atribuţii. Că până la urmă ajunge să devină stăpânul meu, asta e cu totul altă poveste. Şi în al treilea rând, întotdeauna mi-am ales „delegatul” cu grijă. Atâta cât am putut avea în condiţiile în care cei care vor să mă reprezinte sunt cam toţi o apă şi un pământ, unii mai mult ca alţii. Prin urmare nu aleg între bine şi rău, ci între rău sau mai rău. Desigur, ceea ce consider eu că-i bine (rău) pentru mine, pentru alţii poate fi (şi mai) rău. Aşa cum o afirmaţie pentru unii este un adevăr de netăgăduit iar pentru alţii o minciună sfruntată. E doar o chestiune de percepţie. Şi ca să dau un exemplu ce ţine mai mult de psiho-sociologie: am câteodată senzaţia că politicienii chiar cred cu toată fiinţa lor că tot ceea ce spun ei este absolut adevărat, iar tot ceea ce fac ei e nu numai legal (chiar dacă e o infracţiune ordinară), ci şi extrem de benefic pentru comunitate. De aceea, cred, sunt aşa de şocaţi când presa „cu adevărat liberă şi neprihănită” aruncă prima cu piatra şi îi face mincinoşi ordinari şi infractori notorii, sau când DNA-ul le bate la uşă cu organul de control asmuţit de adversarii lor politici care, la rândul lor, sunt convinşi că tot ceea ce spun şi fac ei este adevărat, legal şi benefic pentru comunitate. Dar despre realităţiile şi iluziile din presa (atât cea „liberă şi neprihănită”, cât şi cea „ne-liberă şi prostituată”) şi politica românească o să vorbim în altă pagină şi cu altă ocazie, pentru că ne-am cam depărtat de subiect, aici fiind vorba de clipul Antenelor interzis de CNA, în ciuda spumelor la gura (presei) ale lui Badea…

RoBotul pe labe

Mai jos clipul despre care vorbeam:

Al doilea text, din numărul 554 al JSR:

„Cine îşi închipuie că pe lumea asta există sau a existat vreodată presă liberă este de o naivitate vecină cu prostia. Sau, ca să nu-i deziluzionez de tot pe cei care mai cred în prostiile astea, există presă liberă aşa cum există politicieni cinstiţi. Ca să explic puţin de ce cred eu că nu există presă liberă plecăm de la asemănarea (stupidă, zic eu) presei cu un câine de pază… al democraţiei, cică. La cum arată presa românească comparaţia mi se pare jignitoare… pentru câini. Trebuie totuşi să recunoaştem că presa are multe din apucăturile câinilor. Chiar a câinilor de pază, însă în nici un caz ai democraţiei. În primul rând un câine de pază n-are cum să fie liber. Trebuie tot timpul să fie lângă stăpânul care-l hrăneşte şi să-i fie loial. Fiind un animal loial n-o să muşte tocmai mâna care-l hrăneşte. Şi cine hrăneşte presa? Democraţia? Haida de! Democraţia noastră e vai de capu’ ei, evacuată cu forţa din casa ei, Parlamentul, ruptă în fund, beteagă, malnutrită, slăbită mai rău ca ultimul cerşetor, abia reuşeşte să-şi mai târască ea însăşi zilele, darămite să mai ţină şi un câine care s-o păzească. Aşa că a părăsit-o demult că altfel murea, dracu’, de foame. Şi astfel, câinele de pază, fost al democraţiei, şi-a găsit stăpâni mai potenţi care îi oferă adăpost călduţ, îl hrăneşte, îl îngraşă ca să-l facă puternic, şi îl plimbă în lesă pe la chioşcurile de ziare sau prin canalele cu zoaie TV. Drept răsplată câinele îşi păzeşte noul stăpân cu preţul libertăţii de care se bucura în compania democraţiei, latră la adversarii stăpânului şi chiar şi la biata democraţie când aceasta bate timid la poarta grea de fier a stăpânilor zilei cerându-şi înapoi cu voce firavă drepturile. Când, din greşeală sau prostie, câinele îşi face treaba (treburile) cum trebuie, prin vreun ungher al adăpostului stăpânului, mintenaş e băgat cu botul în propriul rahat şi pleznit la fund cu ziarul facut sul ca să se înveţe minte ca altădată sa nu mai facă. E de acceptat o astfel de stare de lucruri? N-ar trebui să fie, dar iată că ani de zile „iubitorii de animale” (consumatorii de presă) au continuat să scarpine după urechi câinele şi să-l flateze numindu-l a patra putoare… putere în stat, să adune plini de frenezie rahatul împrăştiat de el şi să adulmece cu încântare locurile unde şi-a marcat teritoriul, chiar dacă totul puţea de la o poştă a comandă de la stăpân sau din contră, nu era nimic de mirosit. Prin urmare câinele s-a făcut un dulău mare, gras şi agresiv. În ce priveşte presa „cu adevărat liberă şi neprihănită”, dacă mai există aşa ceva, deşi am serioase dubii, aceasta e asemenea câinelui vagabond, aciuiat încă pe lângă democraţia beată şi neputincioasă, neluat în seamă decât de câţiva miloşi care-i mai aruncă firmituri şi îl mai scarpină pe spate încurajator privindu-l cu milă, în timp ce restul lumii îl priveşte cu rezervă sau chiar cu teamă pentru că nu poţi ştii ce-i trece prin cap jivinei şi s-ar putea să muşte pe oricine fără un motiv aparent, vânat de hingherii stăpânilor zilei pentru a-l „vaccina”, „deparazita”, „steriliza” să nu se înnmulţească, apoi, dacă e prins, dat spre adopţie unor stăpâni „responsabili”, iar dacă javra nu se potoleşte să fie euthanasiată.

Pare că ceea ce am scris mai sus nu are legătură cu denumirea rubricii. Însă eu zic că are pentru că eu unul m-am săturat să tot aud de măreaţa misiune a presei, de formare a unei opinii publice active şi responsabile, de misiunea jurnalistului de a informa corect şi obiectiv şi alte poveşti de-astea de legănat visele credulilor. Care opinie publică? Care misiune? Care jurnalişti? Totul este, aşa cum spuneam şi cu altă ocazie, o chestiune de percepţie asupra a ceea ce este „corect”, „obiectiv”, „adevăr”, „bine obştesc”, „responsabilitate”, „libertate”… Dar despre toate astea vom vorbi în numerele viitoare.

AdeVarul stins

Al treilea text din numărul 555 al JSR:

„Dacă te amesteci în lături trebuie să te aştepţi să te mănânce porcii. Nu mai ştiu dacă asta e vreo vorbă românească de duh sau vreo celebră lege de-a lui Murphy. Însă se potriveşte de minune cu ultima fază a campaniei electorale. La Sighişoara săptămâna trecută am avut o senzaţie de deja-vu când am aflat că prin oraş a fost împrăştiat un ziar „central” din care se scurgeau asemeni unor zoaie atacuri la persoană la adresa unuia dintre candidaţii la Primăria municipiului. O metodă josnică de a face campanie electorală probată cu rezultate „bune” şi în urmă cu patru ani la adresa aceluiaşi candidat. Iar pentru că acum patru ani a funcţionat de ce n-ar merge şi acum, nu? Însă cei care au comandat atacul sunt cam retardaţi dacă nu şi-au dat seama că lumea a mai evoluat de atunci, spre deosebire de ei, şi că puţini mai pun botul la astfel de gunoaie „electorale”. Mai ales când vin de la nişte oameni care n-au probitatea morală să se lege de viaţa personală a altora, asemeni lupului moralist… Astfel de atacuri demonstrează că autorii lor sunt fie disperaţi, fie de-a dreptul… înapoiaţi. Deci, revenind la vorba de la începutul „Reclamaţiilor”, dacă tot te-ai amestecat în lături şi tot ai ajuns să fii mâncat de porci, nu-ţi mai rămâne decât să speri că o să le cazi greu la stomac. Atât de greu încât să trebuiască să fie sacrificaţi…

Şi pentru că am pomenit de campania electorală de acum patru ani, mă întorc puţin în timp la o altă vorbă de duh pe care a spus-o atunci un cunoscut profesor şi literat sighişorean: „Campania electorală este perioada în care alegătorul se transformă în sfânt iar politicianul în porc pentru că acum politicienii se vor porcăi (nu pocăi) ca la uşa cortului de dragul (votului) şi în numele Sfântului Alegător.” Că bine ai zis, dom’ profesor, numai că, vezi dumneata, dacă pentru politician alegătorul e sfânt doar maxim două luni o dată la patru ani, pentru alegător politicianul e porc toată viaţa. Şi după ce primeşte binecuvântarea Sfântului Alegător, îl dă jos pe acesta din icoană şi-l face albie pentru porcimea sa, iar ţara o transformă într-o cocină.

CoCina cea de taină

Ultimul text se referă la atacuri la persoană apărute inclusiv în JSR (fără ştirea şi acordul meu) la adresa contra-candidatului PD de-atunci, Florian Coman, al actulului primar, Dorin Dăneşan (PSD), comandate, pare-se, de nişte „penelişti” sighişoreni. Am fost acuzat atunci că sunt un susţinător al lui Coman, ceea ce e fals. Aş fi avut aceeaşi reacţie indiferent asupra cărui candidat s-ar fi produs mârşavele atacuri la persoană din presa „centrală” dar şi din JSR. Iar de-atunci JSR-ul nu mai e ce a fost…

În altă odine de idei, când am scris textele de mai sus câștigam cam 750 lei net pe lună de la ziar și uite cât eram de nervos. Cum ar trebui să fiu acuma când câștig doar 300 de lei?.. 😀

Adrian Diţă

Posted in Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!..., Reclame şi reclamaţii | Etichetat: , , , , | 1 Comment »

Şi milogii au program de lucru, nu-i aşa?

Posted by ditzacontra pe 17 august 2010

Apropo de articolul ăsta din JSR: Într-o zi mă opreşte pe stradă în centru o bătrână cu un copil de mână, cunoscuţi ca cerşetori cu teritoriul prin zona centrală a oraşului, şi mă întreabă cât e ceasul. Mă opresc şi îi arăt Turnul cu Ceas că mi-era lene să scot telefonul de la cingătoare ca să văd cât e ceasul. „Da’ nu văăăd până acolo, că-s beteagă de ooochi!” mi se plânge ea. Îi spun că e 6,05 (seara) şi aşteptam urmarea, adică să-mi ceară şi 1 leu pentru că mi-a acordat privilegiul să-i citesc ora de pe orologiul din turn. În schimb femeia se întoarce către copil şi îi spune cu o voce fermă, din care a dispărut orice „inflexiune” de milogeală: „Gata, mergem acasă!” M-am simţit oarecum penibil că nu mi-a cerut ceva, deşi oricum nu i-aş fi dat că n-aveam de unde. Dar am avut acel gen de sentiment când te duci la un magazin cu puţin după ora închiderii şi vânzătoarea refuză să te mai servească pentru că s-a terminat programul…

Asta mă face să cred că şi cerşetorii au un program al lor de „lucru”. Adică nu-i mai prea vezi prin oraş după o anumită oră. Probabil ca să prindă cursele de navetişti cu care merg pe la domiciliile lor… Foarte puţin fac „ore suplimentare”, şi acestea doar atunci când sunt festivaluri sau alte adunări de-astea unde vine multă lume milostivă şi cu bani. Iar dacă au program de lucru atunci e clar că au şi patroni, posibil să aibă din când în când seminarii pentru schimburi de experienţă şi marketing sau chiar deplasări pentru „team-building”. Că am văzut că unii sunt dotaţi din punct de vedere al tehnologiei informaţiei. Păi, de pildă, acum vreo 5 ani într-o seară eram cu nişte prieteni la bere pe terasa unei magherniţe din gară. În jurul mesei se tot fâţâia un puradel şi cerşea de pe la beţivii de la mese. Unii îi dădeau un bănuţ, alţii îl goneau. A ajuns şi la noi cu moaca lui umilă şi mocicoşă, i-am dat ceva mărunţiş şi l-am gonit. Puradelul s-a retras într-un colţ mai întunecat şi a scos din buzunar ceea ce părea a fi un telefon mobil, a apăsat pe un buton iar faţa i-a fost luminată de strălucirea unui ecran color… Eu pe vremea aia aveam o cărămidă de Nokia, probabil printre primele modele de telefoane mobile scoase piaţă, cu ecran din ăla mic, cât al unui calculator de buzunar…

Posted in Reclame şi reclamaţii | Etichetat: | 1 Comment »

Michael Jackson, mântuitorul economiei mondiale?

Posted by ditzacontra pe 7 iulie 2009

Iată ce zice acest articol din publicaţia online Daily Bussiness. Deci, cum ar veni, moartea lui Michael Jackson scoate din rahatul financiar în care a început să se scufunde municipiul Los Angeles dar şi statul California, a opta putere economică a lumii dacă este luată separat de Statele Unite. Şi dacă California şi SUA sunt salvate de moartea „Regelui Pop”, asta înseamnă că mai devreme sau mai târziu şi economia mondială va avea de câştigat de pe urma nefericitului deces. Dacă se adevereşte că moartea lui Michael Jackson va salva economia mondială, atunci probabil că în 2010 ar trebui să devină laureat post-morten  al Premiului Nobel pentru economie. Iar  peste câteva zeci de ani, când religiile tradiţionale vor fi înlocuite de religia banului (apropo de ameninţarea biblică potrivit căreia „vremurile sunt aproape”), Michael Jackson va fi sanctificat ca mântuitor al economiei prin sacrifciul suprem, înviind a 3-a lună după turnee, dar numai la televizor sau în hologramele din concertele în memoria lui, după ce în timpul vieţii a fost crucificat de presă pe motiv că i-ar fi plăcut cam mult să se joace cu copii de mama şi de-a tata sau, după caz, de-a tata şi de-a tata. (Sper că n-am comis vreo blasfemie…) 

Oare la noi cine ar trebui să moară ca să salveze economia românească, aceasta care e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire?… Eu zic că vreo câteva duzini de bandiţi din ăia mari ar fi suficient.

mORTUL POPii

Posted in Reclame şi reclamaţii | Leave a Comment »

Fericirea de a nu fi dator la bancă…

Posted by ditzacontra pe 5 iulie 2009

Am întâlnit şi români care nu-s datori la bănci… Puţini, ce-i drept, dar există. Iar eu mă număr printre indivizii acestei specii rare. Şi fericite, aş putea zice. În sensul că trăiesc doar din venit, care nu e (deloc) mare, dar măcar nu mai e grevat de rate la vreo bancă. Şi, ca unul care-s păţit, aşa vă povăţuiesc pe voi, ooo!, cei ce nu aveţi credite la bancă, sau aveţi dar vă bate gândul să mai luaţi: Feriţi-vă de bănci chiar şi atunci când vă fac cadou dobânzi mici la credite! Că de oricâte ori aţi citi şi răsciti contractul de creditare, când o să vă fie lumea mai neagră, atunci o să vă încalţe şi banca dându-vă bobârnacul necesar pentru a vă prăvăli în abisul falimentului. De asemenea, feriţi-vă de „Prima casă” aşa cum ar trebui să se ferească un popă miop de ochiul dracului, pentru că, adevăr vă zic vouă,  „Prima casă” poate însemna şi „A mia ţeapă”. Deci luaţi aminte înainte de a trece pragul unei bănci, pentru că dup-aia s-ar putea să nu mai existe cale de întoarcere sau să constataţi că pragul băncii pe care aţi reuşit să-l treceţi la intrare să nu-l mai puteţi trece la ieşire! Adică să nu mai puteţi ieşi din datorii… Şi mi-a povestit cineva una dintre „variantele” prin care să nu mai scapi în veci de un credit, deşi tu îţi dai toată silinţa.

Aflându-se la sucursala unei bănci din Sighişoara pentru a-şi plăti nişte facturi, un amicul de-al meu a asistat involuntar la o discuţie între şefa sucursalei şi o clientă venită să-şi plătească rata la ipotecă. Din câte a dedus din discuţie, femeia „a ratat” plata unei rate pe luna precedentă şi a venit cu aceeaşi sumă pe care o avea de plătit luna precedentă pentru a se scăpa de acea rată, urmând ca peste câteva zile să vină să plătească şi rata pe luna în curs. Însă şefa sucursalei îi explica femeii, care nu părea să priceapă, că suma cu care a venit ea abia acoperea dobânda şi penalizările pentru neplata ratei la timp şi chiar dacă plătea atunci acea sumă tot mai trebuia să plătească 2 rate pentru a ajunge „la zi”… Şi nu a întârziat decât o singură lună… Darămite când întârzii fo 3 luni…

eRată la ipotecă

Posted in Reclame şi reclamaţii | Leave a Comment »

Exploatarea urşilor de către marmote

Posted by ditzacontra pe 9 ianuarie 2009

Am tot auzit că elveţienii sunt nişte oameni tare deştepţi, dovadă fiind faptul că de când există Elveţia nu s-a prea băgat în războaiele provocate de marile putori… puteri pentru ca liderii lor să-şi umfle conturile din ţara neutralităţii eterne. Ai zice că şi animalele ce populează Alpii elveţieni sunt la fel de dotate intelectual de vreme ce oamenii le-au cedat lor producţia de ciocolată. Pentru că aşa reiese din reclamele alea cu urşi şi marmote. Ori ciocolata e aşa de uşor de fabricat încât o poate face orice dobitoc? Oricum, dintr-o reclamă de-asta mai deduci că, în ciuda percepţiei consumatorilor, metodele de producţie sunt foarte rudimentare, că şefi de producţie şi cei care fac CTC-ul sunt marmotele şi că urşii sunt nişte salariaţi proşti care-s exploataţi şi umiliţi de aceste marmote. Mai ales la faza când leagă ursul de copac cu marmita de ciocolată în braţe pentru a face mai multe bule de aer. E clar un abuz al marmotelor asupra ursului pentru că era suficient să lege de copac doar marmita… Probabil că tot ursul, săracul, e cel care mulge şi vacile lila de prin munţii elveţieni. Vă daţi seama câte a trebuit să îndure sărmanul urs până să ajungă să-şi înfrâneze instinctul de a ucide vacile înainte de a le mulge? Nu-i de mirare că nu prea mai sunt urşi prin pădurile Elveţiei. Păi din cauza exploatării marmotelor urşii şi-au părăsit locurile de muncă prost plătite de prin fabricile de ciocolată şi emigrat în Carpaţii româneşti unde n-au găsit mai nimic de lucru, iar unii au devenit cerşetori, au ajuns să scormoneacă prin gunoaiele oraşelor şi să jefuiască şi chiar să ia la bătaie turiştii ce se aventurează prin munţi, forţând autorităţile să ia măsuri împotriva urşilor, cum ar fi reducerea numărului lor prin împuşcare, sau deportarea în regiuni îndepărtate unde posibilitatea vreunui contact cu omul este mult mai redusă.

UrSul de hârtie

Posted in Reclame şi reclamaţii | Leave a Comment »