Fotografia săptămânii

Metafora fotografică (23 septembrie 2010)

Foto: Adrian Diţă

După cum e formulat mesajul de pe acest panou sună ca şi profeţia „Jesus is coming!” Însă la cât de mult au aşteptat sighişorenii Kaufland-ul ăsta, formularea chiar că se potriveşte… 😉

Metafora fotografică (16 septembrie 2010)

Foto: Adrian Diţă

…Pentru că tot suntem în preajma campaniei „Let’s Do It, Romania!”, de curăţare a ţării de gunoaie într-o singură zi (sâmbătă, 25 septembrie)… Dificilă sarcină atâta timp cât unii oameni mai aruncă cu o non-şalanţă sfidătoare gunoaie în bazinul fântânii arteziene în a cărei apă, odată limpede, se reflectă tristă imaginea bradului, unul dintre simbolurile vieţii şi armoniei cu natura… Succes campaniei „Let’s do It, Romania”!…

Metafora fotografică (9 septembrie 2010)

Foto: Adrian Diţă

Hai, viiino iar în gara noastră umilăăă/Priveşte-mă să vezi cât mi-e de silăăă… Dar să nu fim cârcotaşi. Adică ar trebui să fim mândrii că ţara noastră este o deschizătoare de drumuri în ce priveşte „re-înverzirea” zonelor smulse de la Mama Natură cu ani în urmă pentru a face loc activităţilor antropice distructive. Aşa că acum, iată, ne putem bucura de verdeaţă şi chiar de vegetaţie luxuriantă şi pe peroanele gărilor. Desigur, această micro-junglă provoacă uneori neplăceri călătorilor care vor să se suie în trenurile, nu foarte eco, care mai opresc în aceste gări. Dar nu e nici o problemă. În curând şi aceşti ultimi călători vor dispărea după ce-şi vor da seama că ajung mai repede la destinaţie dacă merg pe jos în loc să folosească trenul. Iar pe peroanele acestor gări vor putea lua naştere nestingherite nişte mici eco-sisteme de să crape biologii străini cercetându-le. Mai multe „revelaţii” pe această temă, aici.

Metafora fotografică (2 septembrie 2010)

Foto: Adrian Diţă

Viaţa noastră pare şi mai dezolantă atunci când o priveşti printr-o fereastră murdară. Indiferent dacă acea fereastră murdară este cea a sălii de aşteptare a unei gări mizerabile dintr-un sat, oricare dimprejurul Sighişoarei, sau fereastra murdară se numeşte televizor şi se află în casa fiecăruia dintre noi. Dacă ne-ar deranja mai mult mizeria care ne înconjoară şi ne sufocă, probabil că am stinge, măcar pentru o zi, televizorul, ne-am dezmorţi şi am pune mâna pe o cârpă şi am spăla fereastra aia murdară a sălii de aşteptare… Ar fi un bun început.

Metafora fotografică (28 august 2010)

Foto: Adrian Diţă

Trepte către Paradis… Fireşte, nu-s chiar către Paradis, dar aceste trepte se află într-un loc în care mulţi români se simt puţin mai bine ca acasă. Sunt treptele care suie pe digul ce mărgineşte fluviul Elba, cel îmbietor de învolburat, la câţiva kilometri sud de Hamburg, şi pe care dig se află o superbă promenadă pe unde te poţi plimba civilizat, să alergi, să te joci, fără să te afunzi în bălării, fără să calci în balegi de vite, fără să fi fugărit de câini vagabonzi şi, în general, fără neplăcerile pe care le poţi avea dacă încerci o plimbare pe malul Târnavei… (De la plimbarea ce am făcut-o azi primăvară pe malul Elbei o să postez în curând mai multe fotografii la categoria „M-o făcut mă-sa fotograf”

Metafora fotografică (22 august 2010)

Foto: Adrian Diţă

Viaţa bate filmul… Şi îi dă la mufă până îl desfigurează. Un cinematograf în aer liber pe al cărui ecran n-a mai rulat nici un film de peste 20 de ani. În schimb în preajma acelui ecran au rulat sute scene horror, ştiinţifico-fantastice (mai mult fantastice decât ştiinţifice), de aventuri în junglă, de mister, de acţiune, de dramă, de comedie neagră, de tragedie, de sex, de thriller politic, cu un scenariu dezlânat desprins parcă din filmele supra-realiste ale căror acţiune se petrece într-un decor dezolant post-apocaliptic, cu actori inconştienţi şi regizori ignoranţi…

Metafora fotografică (16 august 2010)

Foto: Adrian Diţă

Iată un monument istoric înecat într-un moment isteric. Sau un edificiu construit acum mai bine de 400 de ani în forma actuală, de atunci încă simbol al oraşului nostru şi al trăiniciei comunităţii pe care o străjuia, care încă stă în picioare şi este funcţional. În zilele noastre măreţia-i este subminată, atât vizual, cât şi moral, de o construcţie începută acum vreo cinşpe ani care a ajuns o ruină înainte de a fi finalizată şi folosită şi care a devenit ea însăşi un simbol, dar al trufiei indolente, apoi al indiferenţei,al mentalităţii şi al tuturor bolilor care macină trupul tot mai firav al oraşului şi ţării noastre…

Metafora fotografică (09 august 2010)

Foto: Adrian Diţă

„Saluti et solatio aegrorum – Spitalul uni(f)icat Sighişoara”, scrie pe frontispiciul unui pavilion al Spitalului municipal Sighişoara. În traducere liberă citatul în latină înseamnă „Pentru sănătatea şi consolarea bolnavilor”. Acest citat te duce cu gândul la nobilele intenţii ale celor care au construit aşezământul şi au muncit în acest spital de-a lungul existenţei sale. Însă în zilele noastre moto-ul de mai sus a ajuns să fie unul plin de o ipocrizie colosală după cum arată spitalul acum. Deja bolnavii cred că s-au „consolat” cu faptul că n-o să mai prindă ziua când spitalul merită să poarte acea inscripţie pe frontispiciu. Însă până în acea zi inscripţia ar trebui înlocuită cu „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” („Abandonaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi aici”) din Infernul lui Dante. Iar această inscripţie ar trebui pusă la porţile tuturor instituţiilor statului şi, de ce nu?, chiar la intrările în România, la punctele de trecere a frontierei…

Metafora fotografică (04 august 2010)

Foto: Adrian Diţă

Deci avem aşa, de la stânga la dreapta: un indicator cu „Staţionarea interzisă” (jos), nişte cabluri din pricina cărora nu poţi face o poză ca lumea de niciunde din Sighişoara (sus), apoi clopotniţa Bisericii reformate, turnul Bisericii romano-catolice (plan îndepărtat), clopotniţa şi cupola Catedralei ortodoxe (dreapta) şi încă o… cum să-i spun?… construcţie (centrul imaginii, cea viu colorată). Având o vecinătate atât de sobră şi ecleziastică, această construcţie dă impresia că e ea însăşi un lăcaş de închinăciune, deşi culorile ţipătoare şi „arhitectura” se potriveşte ca nuca în perete cu peisajul. Şi nu greşeşti prea mult… Adică, deşi nu e vreun templu şintoist japonez care slăveşte puterea „vântului divin – kamikaze”, pentru că acelea arată cu totul altfel, este totuşi un lăcaş de închinăciune, însă la cele mult prea lumeşti: banul, hedonismul, adrenalina. Iar din acest motiv construcţia arată că o cocotă între maici. Din fericire este o construcţie temporară… Deocamdată…

Metafora fotografică (26 iulie 2010)

Foto: Adrian Diţă

Iată un caz cutremurător. În România până şi tomberoanele s-au săturat de viaţa asta de gunoi iar un astfel de tomberon a recurs la un gest extrem: s-a aruncat la tren în gara din Mureni (comuna Vânători). Era disperat, se simţea singur şi părăsit după ce de foarte mult timp în România gunoaiele nu mai stau în tomberoane, ci sunt în fruntea ţării sau conduc afaceri profitabile pentru buzunarul lor, dar păguboase pentru restul lumii, sau te loveşti de ele la tot pasul pe străzi, pe şosele, în pieţe etc. În România tomberoanele au o viaţă grea: mai tot timpul sunt agresate noaptea în amiaza mare de gunoaie care se întorc de la discotecă şi care nu înţeleg că locul lor e chiar în tomberonul pe care-l lovesc cu atâta sete… În ce priveşte tomberonul din imagine, acesta a scăpat teafăr în cele din urmă după ce a aşteptat în zadar câteva ore să vină trenul să-l felieze: se aruncase pe linia moartă pe care trebuia să treacă Expresul Prosperităţii. Însă acest tren a fost anulat din cauza infrastructurii proaste iar traseul a fost deviat prin ţări cu mai puţine gunoaie în conducere…

Metafora fotografică (19 iulie 2010)

Foto: Adrian Diţă

Spuneam cu o anumită ocazie că singura lege din România ce nu poate fi încălcată este Legea gravitaţiei. Iată însă că se lucrează intens şi la sfidarea acestei legi considerată până acum infailibilă. Dacă la Bucureşţi avem un guvern care nu cade deşi nu se mai sprijină pe nimic, nici măcar pe preşedinte, la Sighişoara avem un panou publicitar care încă mai are un picior pe care să se spriine. Dar nici o problemă! Câteva nopţi mai încolo o să fie furat şi ăsta. Şi nu ne-ar mira ca panoul să rămână suspendat în aer, asemeni guvernului. Ne-ar mira mai mult dacă acum, deşi încă are un picior de sprijin, ar cădea, Doamne fereşte!, în capul trecătorilor astfel încât aceştia să fie striviţi la propriu de mesajele publicitare întâlnite la tot pasul, făcându-le o viaţă de două ori mai amară.

Metafora fotografică (12 iulie 2010)

Foto: Adrian Diţă

Se spunea în decembrie 1989 că România a apucat-o pe un drum fără de întoarcere. Oricât de nasol suna acest lucru dintr-un anumit punct de vedere, era la acea vreme o speranţă optimistă. Iată că 20 de ani mai târziu un indicator din Sighişoara confirmă acea zicere. Însă la cum se prezintă panoul respectiv, România (căreia i-a căzut „i-ul” dimpreună cu punctul aferent) ori a luat-o pe o cale greşită după un indicator pus aiurea de nişte „deschizători de drumuri” turmentaţi, ori acea cale este un drum forestier plin de hârtoape şi bălării pe care n-a mai umblat nimeni, pentru a evita traficul extrem de aglomerat de pe autostrada spre bunăstare pe care se înghesuie toate celelate ţări foste socialiste…

Metafora fotografică (04 iulie 2010)

Foto: Adrian Diţă

O cale de urmat? Ce se ne aşteaptă dincolo de ceaţă? Viitorul sau Nimicul? Va fi ca în celebrul refren al formaţiei Iris „Mai e puţin, mai e un pic/Până la marele Nimic/Mai e puţin, mai e un ceas/Din tot ce-a fost şi-a mai rămas…”? Şi, apropo: Există Viaţă după Viitor? Dar după Nimic?…