Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Traforaj cu drujba

Posted by ditzacontra pe 30 octombrie 2013

De mai bine de cinci ani aveam în Feleag un scaun care nu avea… cum să-i spun?… şezut. Şi pentru că nu avea şi nu putea fi folosit ca şi scaun, era pe lista de lucruri care trebuiau făcute bucăţi şi transformate în lemn de foc. (Nu-mi place deloc să păstrez sau să adun lucruri care „vor fi ele bune la ceva într-o bună zi”. Tot ce nu-şi dovedeşte utilitatea în maxim o lună trebuie să dispară într-un fel sau altul! 🙂 ) Însă acest scaun, ca şi alte câteva lucruşoare, au fost salvate de elanul meu distructiv de către mama care a zis că scaunul se poate repara uşor pentru că în afară de lipsa şezutului, n-avea altă hibă şi era păcat de el, mai ales că mai am două scaune la fel. I-am dat dreptate şi am pus scaunul undeva să nu-l mai văd pentru că riscam să uit de ce a zis mama şi să ajungă aşchii numai bune de aprins focul în sobă… Şi aşa a stat scaunul ăsta cinci ani ascuns, fără şezut, până când ieri am dat de el şi mi-am zis că ar fi cazul să-i pun odată sezut şi să-l fac util. Aveam o foaie de placaj recuperată dintr-o uşă de apartament de bloc pe care am dezmembrat-o şi am făcut-o… aşchii pentru aprins focul. Însă nu ştiam cum să o decupez după forma şezutului scaunului. Cu fierăstrăul nu puteam pentru că are lama prea lată şi numa’ mă chinuiam (am şi încercat), traforaj ca pe vremea când eram la şcoală nu am, flex nici atât… Însă am drujbăăă!… Ia să încerc cu drujba!… Am făcut un şablon al şezutului dintr-o pagină de ziar, am aşezat-o peste foaia de placaj, am fixat placajul cu nişte cleme pe bancul de lucru şi cu vârful lamei de la drujbă am decupat fin (mă rog, cât de fin poţi lucra cu o drujbă…) foaia de placaj. Dup-aia am dat marginile placajului cu şmirgel şi l-am aşezat la locul lui pe scaun aşa cum se vede în poza de mai jos. Mai urmează să dau scaunul cu lac negru peste tot ca să arate fix ca celelalte două pe care le mai am…

DSC00065DSC00063

Chiar când am oprit drujba după ce am decupat foaia de placaj, în liniştea ce s-a lăsat brusc am auzit discuţia dintre vecinii de peste vale care trebăluiau şi ei prin curte: Bărbatul: „Da’ ce face băiatu’ ăla acolo?” Femeia: „Scaun” Bărbatul: „Ei, scaun!… Cum dracu’ să faci scaun cu drujba?”… 🙂

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , | 1 Comment »

Poze cu toamnă

Posted by ditzacontra pe 16 octombrie 2013

Mai întâi pun nişte poze cu anotimpul meu preferat: toamna, făcute pe drumul dintre Mureni şi Feleag şi câteva şi în Sighişoara, apoi, mâine sau în altă zi voi povesti, tot cu ajutorul pozelor, sau şi cu ajutorul pozelor, cum mi-am făcut primul meu vin din prima mea mini-recoltă de struguri de pe cei doi butuci de vie tânără pe care îi am în grădina din Feleag. N-a ieşit mult, dar cred c-o să iasă bun… Dar mai întâi pozele:

Drumul dintre Mureni şi Feleag:

La Sighişoara, venind dinspre gară:

Posted in M-o făcut mă-sa fotograf | Etichetat: , , | 1 Comment »

Am pepeni!!!

Posted by ditzacontra pe 6 august 2013

Postarea asta ar fi trebuit să aibă titlul, ca şi celelate, cu „Locuinţa mea de la ţară e abia la vară…”, însă mi s-a păru o veste mai bună faptul că am pepeni. Sunt încă mici, dar estimez că în vreo 2 săpătmâni vor fi buni pentru consum. Ş dacă toate florile de pe vrejuri vor face fructe, voi avea destul de mulţi pepeni… Am zis eu de anul trecut că o să semăn şi pepeni în grădină şi aşa am şi făcut. I-am semănat prin aprilie, însă abia pe la începutul lui iunie au răsărit, de am crezut că n-o să iasă nimic şi eram gata să pun altceva în locul lor… Vedeţi pozele mai jos, şi cu celelalte legume de prin grădina din Feleag, în care vedetele sunt castraveţii, vinetele şi ardeii (ceapa am recoltat-o deja, iar roşiile nu se prezintă tocmai bine din cauză că au fost cam atinse de mană în ciuda măsurilor pe care le-am luat, respectiv stropirea lor cu macerat de urzici – o alternativă eco la stropitul cu piatră vânătă)…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (V – 1.0)

Posted by ditzacontra pe 18 iunie 2013

Aşa cum spuneam în postarea precedentă, în concediul pe care l-am avut şi pe care l-am încheiat cu mai bine de o săptămână în urmă, mi-am propus, şi din fericire am şi reuşit în proporţie de 95%, să refac pridvorul casei. Aveam scândura pregătită încă de anul trecut (planul iniţial era ca lucrarea să o fac în toamnă-iarnă), îmi mai trebuia mână de lucru ieftină şi uneltele potrivite: bomaşină, fierăstraie circulare şi pendulare, flex etc.. Mâna de lucru ieftină (adică gratis, sau clacă – dacă vreţi) mi-au asigurat fratele şi unchiul meu care şi-au pus propriile braţe în slujba nobilului proiect. În plus unchiul meu a venit şi cu uneltele necesare pe care şi le-a cumpărat când îşi construia propria casă, dar şi-a arogat şi titlul de şef de şantier, cum îi stă în obicei… Dar un şef de şantier care respecta specificaţiile patronului – adică ale mele. Lucrarea a durat cam de la ora 9 dimineaţa (că doar nu era să ne-apucăm de la 6) până în jurul orei 7 seara şi a constat în înlocuirea unui stâlp al pridvorului şi a două balustrade care erau putrede (casa a fost construită în 1945 şi de-atunci lemnăria exterioară n-a mai fost înlocuită sau corespunzător întreţinută), consolidarea celorlalţi stâlpi, tăierea şi fixarea scândurilor pe cadrul pridvorului şi montarea a două ferestre la „alveola” din faţa intrării în casă. Ferestrele sunt cele vechi pe care le-am scos de la camera din faţă pentru că erau simple şi nu asigurau o izolare termică corespunzătoare, şi pe care am vrut să le fac bucăţi şi să le pun pe foc. M-a oprit mama care a zis să le pun undeva deoparte că or fi bune la un moment dat. Eu le-am depozitat în pivniţă, unde e puţin mai multă umezeală, în ideea în care se vor deteriora mai repede şi voi scăpa de ele pentru că ocupau loc degeaba. Însă vara trecută când făceam planurile de refacere a pridvorului (sau privar, cum îi mai zice în Feleag) m-am gândit ca în loc de scândurile alea urâte care închideau alveola să pun ferestre şi între ele scânduri şi astfel le-am scos din pivniţă înainte de a fi prea târziu. Aşa că deşi au stat vreo 3 ani la „răcoare” ferestrele mele s-au dovedit a fi foarte rezistente pentru că umezeala nu le-a afectat foarte tare. Dar mai bine iacă pozele pe care le-am făcut în ziua lucrărilor:

Urmează ca până la sfârşitul verii să acopăr şi lateralele „alveolei” şi să băiţuiesc pridvorul pentru a-l feri de intemperii. De asemenea, musai vara asta să refac faţadele casei că arată ca dracu’…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (V)

Posted by ditzacontra pe 20 mai 2013

Tulaaai! Că or trecut mai bine de 6 luni de când n-am mai postat nimic p-aci deşi s-au întâmplat o grămadă… Dar, ca de-obicei, fie n-am avut chef, fie n-am avut poftă 🙂 , că de timp nu mă pot plânge că n-aş avea… Asta deşi de prin octombrie 2012 încoace m-am implicat în proiectul Sighişoara Freelance Reporter şi Asociaţia „Ospiciul de presă”, chiar dacă nu mă mai atrage să fac presă, să mai scriu despre ce se întâmplă sau nu se întâmplă, să stau de vorbă cu oamenii, să le iau interviuri, să (le) fac poze etc. Dar mă tot bătea la cap un amic şi ca să scap de gura lui… Bine, nu scriu eu prea multe pentru SFR, ci mai mult caut şi postez ce scriu alţii despre Sighişoara şi împrejurimi… Dar destul despre SFR, că nu despre asta e blogu’ ăsta (cred că trebuie să-i schimb denumirea pentru că nu mai prea sunt „contra”).

Deci, de la ultima postare încoace pot spune că s-a consumat toată zacusca aia pe care am făcut-o şi am primit laude (sincere, sper) de la toţi cei care au gustat-o… Adică a lăudat-o până şi tata care nu e genul care să facă laude… Apoi, prin noiembrie, cu ajutorul fratelui meu şi al unui unchi, am izolat cu vată minerală o parte a podului astfel că iarna pierderile de căldură au scăzut simţitor (adică dimineaţa când mă trezeam şi focul din soba de teracotă era demult stins, nu mai dârdâiam de frig l12-13 grade până îl aprindeam din nou).

Dar lucrările mai de anvergură le-am făcut în această primăvară. Adică pe lângă lucrările din grădină (pregătirea patului germinativ – cum se spune în agronomie, semănat, plantat etc), am plantat gard viu de-a lungul „aleii” ce duce către buda din fundul curţii aducând puieţi de carpen ce creşteau la liziera pădurii din apropiere, am mai făcut reparaţii la gardul comun cu vecinul din stânga (în dreapta „vecinul” este pârâul), am decopertat platforma unde a fost grajdul scoţând pământul pâna la placa de beton şi am amenajat aşa cum se cuvine o terasă pentru relaxare şi grătare, şi, cel mai important, cu ajutorul tatălui şi al fratelui meu am refăcut poarta, „procesul” fiind grăbit de prăbuşirea acesteia după o zi cu vânt puternic. Pentru a ilustra toate astea, mai jos am pus nişte poze cu „rezultatele finale”, dar nu înainte de câteva fotografii comparative… Ia să vedem!…

În dreapta: cum am găsit casa în mai 2009, când am început "aventura", iar în stânga, cum arată acum... Ceva diferenţe se observă, nu-i aşa?

În stângă: cum am găsit casa în mai 2009, când am început „aventura”, iar în dreapta, cum arată acum… Ceva diferenţe se observă, nu-i aşa?

În dreapta: cum am găsit partea inferioară a grădinii în mai 2009, în stânga: cum arată acum, în mai 2013

În stânga: cum am găsit partea inferioară a grădinii în mai 2009, în dreapta: cum arată acum, în mai 2013

Aceasta este o situaţie intermediară. În stânga este grădina cum arăta în 2010, iar în dreapta e situaţia de-acum.

Aceasta este o situaţie intermediară. În stânga este grădina cum arăta în 2010, iar în dreapta e situaţia de-acum.

Şi aici o situaţie "intermediară". În fotografia din stânga se observă cam cum arăta poarta chiar anul trecut în aprilie, iar în cea din dreapta se observă poarta refăcută.

Şi aici o situaţie „intermediară”. În fotografia din stânga se observă cam cum arăta poarta chiar anul trecut în aprilie, iar în cea din dreapta se observă poarta refăcută.

Şi-acuma galeria foto cu lucrările din această primăvară:

La sfârşitul acestei luni până prin 10 iunie o să intru în concediu şi următorul mare proiect pe care trebuie(musai) să-l închei este refacerea pridvorului şi instalarea unui sistem de irigaţii având ca sursă de apă pârâul din apropiere, penru că se anunţa şi anul acesta o vară secetoasă, după ce şi luna mai, cel puţin până aum a fost destul de lipsită de precipitaţii… Adică, de pildă, în 13 mai şi apoi în zilele următoare, în Sighişoara a plouat destul de „sănătos” însă în 15 mai când am fost în Feleag, am observat că acolo n-a plouat deloc ceea e e destul de îngrijorător…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (IV – 3.0)

Posted by ditzacontra pe 3 octombrie 2012

Am rămas dator cu neşte poze despre ce isprăvi am mai săvârşit prin Feleag în vara asta… Apropo de făcut poze/fotografii, unul din, cică, hobby-urile mele: de o vreme încoace m-am puturoşit rău de tot de mi-e lene şi să scot aparatul foto din toc ratând momente interesante de surprins… Adică am ajuns ca un pistolar bătrân de prin (V)estul Sălbatic care, deşi poartă încă arma tot timpul la el, din lene, lehamite sau neputinţă, n-o mai scoate din teacă nici chiar când viaţa îi e pusă în pericol… No, măi, dar ce-mi veni cu metaforele astea de doi bani? Ia să pun odată pozele alea promise:

P.S. Sper că v-aţi prins că titlul postărilor despre casa de la ţară parafrazează primul vers al cunoscutei piese a celor de la Pasărea Colibri, „Vara la ţară” pe care, iată, o lipesc mai jos cu precizarea că vara la ţară nu e chiar aşa cum o descriu versurile lui George Topârceanu puse pe muzică de către Mircea Baniciu… Cel puţin nu cea din Feleag… 🙂

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 2 Comments »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (IV – 2.0)

Posted by ditzacontra pe 31 august 2012

Deja  m-am împăcat cu ideea că o să mă prindă Sfârşitul Lumii cu lucrările la casă neterminate. Da’ nu-i bai! Le continui după Sfârşitul Lumii când o să fie ceva mai multă linişte având în vedere că o să fiu singurul supravieţuitor de parte masculină de pe planetă. Şi trebuie ca să le închei o dată şi o dată ca să am unde să le aduc pe supravieţuitoarele Cataclismului Suprem pentru a trudi împreună la repopularea planetei.

Până una-alta să vă arăt în câteva poze cum mi-am făcut săptămâna trecută gem şi zacusă din fructe şi legume provenite exclusiv din grădina mea din Feleag. Din cauza secetei producţia n-a fost foarte mare, dar, în mod curios, comparabilă cu cea de anul trecut. Adică lucrul nu e tocmai curios pentru că anul trecut n-a fost secetă în vară, dar a fost grindină… Deci, ca şi anul trecut am scos vreo 50 de kile de ceapă, cam tot pe-atâţi castraveţi, ardei care încă rodesc, la fel şi roşiile şi… vinetele. Da, am decis în primăvară să fac un experiment şi am plantat răsaduri de vinete şi am avut succes. (Am adus şi în oraş vreo 3 transporturi). Probabil că dacă nu era seceta asta păcătoasă, acum eram prin piaţa şi vindeam vinete…:). Evident că la anu’ o să pun din nou. Şi am să fac şi un alt experiment: o să semăn pepeni verzi… Cine ştie? Poate îmi reuşeşte… La capitolul fructe stau mai prost: cei cinci pruni pe care-i am şi-au scuturat prematur rodul, care părea la un moment dat că e bogat, cei trei meri nu prea s-au ostenit să rodească iar din cei doi pruni graşi şi un… cum să-i zic… renglot?… am luat fructe cât să-mi fac vreo 10 borcănele de gem. Nucii se prezintă plini de rod ca şi anul trecut… Dar mai bine pun pozele că astea cică fac cât o mie de cuvinte:

După ce gemul şi zacusca au fost gata, le-am îndesat în borcane şi le-am dat la cuptor pentru sterilizare. Aveam de gând să fac şi compot din mere şi gutui (că am şi un mic gutui) dar nu mai am borcane în Feleag. Abia mi-au ajuns pentru zacuscă şi gem. Restul borcanelor (vreo 10) sunt pline cu murături de castraveţi. Deci vedeţi că, în ciuda secetei, am avut o producţie de legume destul de bună comparativ cu alţi ani sau mai ales cu anii când proprietatea din Feleag zăcea în paragină…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (IV)

Posted by ditzacontra pe 30 august 2012

Mda… Deci am venit deja din concediu de mai bine de 10 zile (între timp am şi avut încă vreo 3 zile libere) şi abia acum mi-am făcut chef să bag ceva pe blog aşa cum am promis în postarea precedentă, adică aia de mai la vale. Păi ce să zic? A fost frumos concediul: am stat în Feleag toate cele 16 zile (10 de concediu şi restul zile libere – weekend-uri şi Sf. Maria). Am plecat cu planuri mari: să termin de pavat pridvorul, să tencuiesc subzidirea de sub pridvor, să pun stâlpi la o viţă de vie pe care am desfiinţat-o dar care se încăpăţânează să crescă şi în cele din urmă am renunţat s-o mai tai, să refac poarta mare (am scândură şi stâlpi şi tot ce-mi trebuie), precum şi alte mici lucrări prin grădină. Ce-am făcut până la urmă? Păăăi… A, da, am terminat de pavat pridvorul… şi asta în ultimele două zile ale concediului… Şi am făcut rost de stâlpi pentru vie În rest nu prea mare lucru. Da’ am câteva scuze: era caniculă, dom’le. Apoi eram în concediu, ce dracu’! Doar nu era să mă spetesc muncind şi să mă întorc la servici mai obosit decât am plecat în concediu. Aşa că cea mai mare parte a timpului am citit (tot ciclul „Fundaţiilor” lui Asimov), am lenevit, m-am uitat la ceva filme (acum am în Feleag un computer străvechi, un AMD de 950 Mhz cu un monitor Sony Trinitron din 2005 de 19 inch, greu ca pământul).

Dar recunosc că sunt mândru de faptul că am reuşit să-mi pavez pridvorul deşi n-a ieşit chiar aşa de neted… Adică este neted ca în palmă… (cred că toată lumea ştie cât de netedă este o palmă)… Şi sunt mândru pentru că am făcut o mică inovaţie. Deci în 2009 când m-am apucat de reparaţii la casă, podeaua pridvorului era din scândură iar sub pridvor a fost pe vremuri un coteţ pentru găini. Am zidit coteţul, am umplut golul cu pământ, pietre şi mozo… moloz şi peste am turnat, împreună cu încă doi prieteni, o placă de beton… Care o ieşit ca dracu’ pentru că, vă daţi seama, nu ne stătea capul la betoane, ci la berile pe care le aveam de consumat şi care nu erau puţine… Dar mi-am zis că nu-i nici un bai, că o să pun la un moment gresie ca să arate fain. Evident că n-am avut şi nici n-o să am bani de gresie. Mai mult: un prieten mi-a zis că stric tot farmecul dacă în pridvor pun gresie la o casă de ţară. Păi ce să pun, frate? l-am întrebat. „Nu ştiu. Altceva…” Şi aşa a rămas pridvorul ne-pavat şi urât până în această vara când mi-a venit o idee: să-l pavez cu bucăţi de ţiglă spartă că aveam o grămadă îngropată în fundul grădinii după prăbuşirea şurii prin 2001. Zis şi făcut! Am ales bucăţi de ţiglă din-aia netedă, tip solz, şi m-am apucat de treabă. Iată cam ce-a ieşit:

Deci practic ce-am făcut? Am făcut o şapă din nisip, ceva mai mult ciment, oleacă de var şi apă, am turnat-o peste placă şi peste ea am pus bucăţile de ţiglă ca un fel de mozaic. A fost o treabă meticuloasă şi istovitoare chiar dacă eforul fizic n-a fost prea mare. Şi, deşi în poze se vede destul de bine, în realitate se observă că nu e chiar neted, mai ales când dai cu apă şi vezi că sunt locuri unde se face baltă… Ei, dar las’ că în casă o să iasă mai bine… Pentru că am de gând să aplic aceeaşi metodă şi în bucătărie şi în încăperea pentru servit masa…

Alte lucruri/lucrări pe care le-am mai făcut anul acesta prin Feleag au fost: în primăvară îndreptarea şi repararea gardului (am şi împletit în plasa de sârmă nuiele de salcie ca să iasă gard viu, care au şi înfrunzit, dar seceta le-a distrus în mare majoritate); mi-am pus yală la uşa de la intrare pentru că până acum o închideam cu lacăt (la care totuşi n-am renunţat încă 🙂 ), am confecţionat un mic raft pe care l-am montat sub mobilierul suspendat de bucătărie pentru a avea acces mai facil la condimente, sare, piper şi cafea, am pus stâlpi la vechea viţă de vie, am construit o mică vatră pentru grătare şi gătit în aer liber; precum şi o masă cu două bănci lângă acea vatră, plus alte mărunţişuri. (Mâine o să pun şi poze despre toate astea că acum mintenaş trebuie să fug la muncă). Şi, cel mai important, în zilele libere ce le-am avut recent mi-am făcut pentru prima oară de unul singur, gem şi zacuscă pentru la toamnă-iarnă cu ingrediente exclusiv din grădina proprie (mi s-au făcut şi vinete) aşa pârjolită de secetă cum e ea. Dar despre astea într-o postare viitoare (cu poze)… Până atunci: Numa’ bine!

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Concediuuu!!!… şi una-două texte mai vechi

Posted by ditzacontra pe 31 iulie 2012

De azi şi până în 16 august sunt în concediu şi o să mă retrag la moşia din Feleag pentru a evalua dezastrul produs de secetă în grădină (dezastru ale cărui proporţii, din primele observaţii, nu sunt chiar atât de catastrofale, datorită faptului că de-a lungul verii am mai udat plantele măcar o dată pe săptămână), precum şi pentru o bi-nemeritată odihnă şi relaxare după câteva luni de muncă şi stress provocat de turmele de… Dar mă opresc aici pentru a nu-mi periclita siguranţa locului de muncă… :)))

Ce înseamnă pentru blog faptul că intru în concediu? Înseamnă că postările pe acest blog o să fie ceva mai rare… Mai rare? Pfff-ha-ha-ha!!! Ce glumă sinistră! Păi n-am mai postat p-aci de mai bine de o lună de puturos ce sunt… Ei, las’ că mă întorc din concediu cu o traistă de poze şi texte despre cum se prezintă conacul şi moşia din Feleag după această lungă vară fierbinte şi despre ce (n-)am mai amenajat/lucrat p-acolo de-a lungul acestui an.

Până atunci vă las să vă delectaţi nervii cu un text mai vechi, scris în preajma alegerilor parlamentare din 2008 pentru Jurnalul Sighişoara Reporter (varianta ne-cenzurată) dar care rămâne actual (după părerea mea) în contextul situaţie politice din 2012. Luaţi d-aci:

Marea lehamite

În urmă cu vreo 10 ani un politician adevărat, poate ultimul, Nicolae Cerveni, a spus un lucru care la acea vreme m-a şocat. Nu pot să-l citez decât din memorie pentru că n-am mai găsit declaraţia aceea nicăieri. Deci Cerveni a spus ceva de genul: votul universal e o imensă tâmpenie pentru că prin intermediul acestuia ajung la putere indivizi la fel de pricepuţi în manipularea maselor pe cât sunt de pricepuţi în a-şi atinge propriile interese prin orice mijloace. Prin scrutinul universal, votul a o mie de oameni cu discernământ, care ştiu să-i „citească” pe cei care candidează şi ştiu să-l aleagă pe cel „valabil”, inclusiv pentru marea masă, este anulat de votul a un milion de proşti (sau inconştienţi, ca să fiu mai politicos) uşor de manipulat, chiar şi numai prin vorbe, nu numai prin pomeni electorale. La acea vreme am considerat această afirmaţie ca profund nedemocratică. Între timp Nicolae Cerveni a trecut la cele veşnice, dar cuvintele lui s-au adeverit. De fapt au fost adevărate tot timpul, doar că am refuzat să văd acest lucru orbit fiind de falsa „strălucire” a democraţiei, o orâduire la fel de falimentară precum cele anterioare. Deşi principiile ei sunt OK, omul în general, şi românul în special, încă nu e copt pentru a „beneficia” de democraţie.

În România, urmarea scrutinului universal a fost pătrunderea în politică a tot felul de impostori, ipocriţi, incapabili şi infractori, care au erodat până la eliminare, încrederea populaţiei în politicieni. O zicală spune că cel mai înţelept cedează, sau, cum e tradusă într-o lege al lui Murphy: Nu te contrazice niciodată cu un prost pentru că rişti să nu se mai facă diferenţa dintre tine şi el. Aşa că cei mai înţelepţi s-au retras, nu numai din politica mioritică, ci şi din patria mumă, lăsând loculul lichelelelor. Acum este cam târziu pentru meritocraţie întrucât în tot acest timp profitorii votului universal şi-au făcut deja o masă de manevră în vreme ce elitele s-au retras scârbite pe fondul lehamitei naţionale.

În Sighişoara sunt o grămadă de probleme care îşi aşteaptă, de prea mult timp deja, rezolvarea. Şi aici mă refer în special la cele de natură socială cum ar fi problema locuinţelor devenită foarte acută între timp, sau de natură economică, mai ales în contextul crizei economice care deja a lovit dramatic şi industria oraşului. Ca să nu mai vorbim de problemele de mediu sau de protejare şi conservare a sitului UNESCO de care ar fi trebuit să avem grijă. Însă Sighişoara a fost, cum se spune în romanele de amor, sedusă şi abandonată, rămând doar cu declaraţiile de dragoste libidinoase făcute de cei ce, în calitate de miniştri şi/ parlamentari, ne-au călcat oraşul. Cea mai mare parte a acestor probleme ar fi putut fi rezolvate în aceşti 19 ani de „democraţie” dacă exista un minim interes şi o minimă competenţă din partea celor trimişi în Parlament să ofere cadrul legislativ clar şi la obiect. Pentru că, cel puţin în ultimii ani, nu s-a mai putut invoca lipsa banilor, ci doar incapacitatea de a fi atraşi şi cheltuiţi gospodăreşte. În schimb însă aceste probleme s-au cronicizat pe fondul disputelor politice puerile, a incapacităţii guvernanţilor de a controla ceea ce se întâmplă în instituţiile statului în vreme ce aşa-numiţii „băieţi deştepţi” profită de cecitatea Justiţiei şi de legile, de cele mai multe ori stupide, absurde şi imposibil de respectat fără a încălca alte legi, cu care parlamentarii au „înzestrat-o”.

Spuneam după alegerile de acum 4 ani, plin de speranţă, că de-acum gata: românii nu mai pot şi nu mai trebuie să sufere alte dezamăgiri, că s-a terminat cu scuzele penibile şi cu invocarea „grelei moşteniri” şi alte texte de-astea de adormit vigilenţa electoratului, că de-acum trimişii în Parlament, indiferent de culoarea politică, musai să pună osul la treabă împreună pentru a scoate ţara din marasm, fie el economic, social, moral, politic. Uite că m-am înşelat: s-a demostrat ştiinţific, dacă vreţi, că românii pot fi şi mai dezamăgiţi de clasa politică decât au fost în urmă cu 4 ani. De fapt nu mai e vorba de dezamăgire, ci de cel mai vizibil dezgust care pe foarte mulţi alegători îi va ţine acasă în duminica alegerilor. Şi nu cred că electoratul român este din cale afară de pretenţios. Din contră, în aceşti 19 ani a dat dovadă de o indulgenţă care i-a adus numai deservicii. Astfel că acum, în pragul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, românii par a fi mai dezbinaţi decât oricând. Însă dezbinarea e între alegători pe de o parte, şi clasa politică pe de cealaltă parte. Lehamitea e prea mare după principiul „Ia, mai dă-i în mă-sa şi pe ăşţia! Noi ne vedem de ale noastre, ei să-şi vadă de furtişagul lor cum or şti!” iar cei vinovaţi nu dau semne că se simt responsabili pentru această situaţie.

Cei care după 30 noiembrie vor ajunge în Parlament vor trebui să demonstreze că chiar vor să-i reprezinte pe români acolo, că chiar lucrează pentru ei şi, mai ales, că chiar sunt în stare s-o facă aşa cum se cuvine. Pentru că altfel, nu ştiu ce ar putea urma după dezgust…

Adrian Diţă

Bine, dragilor! Hai, încă un text, tot de-atunci:

Iluzii şi (in)certitudini

Întotdeauna am recunoscut faptul că pe vremea când eram mai tânăr eram de o naivitate vecină cu prostia. Aşa eram de prost încât aproape consideram naivitatea drept o virtute. Bine, nici acuma nu-s mai breaz. Doar că încep parcă să văd altfel lumea, ţara şi oraşul în care trăiesc. Şi nu pentru că ar trebui să-mi schimb ochelarii. De pildă, când eram mai tânăr nu credeam că există politicieni rău intenţionaţi, ci doar, eventual, nepricepuţi. Credeam că democraţia înseamnă realmente că puterea e în mâna poporului care-şi deleagă reprezentanţii în instituţiile statului şi că şi democraţia aclimatizată în România va ajunge să dea roade bune într-un final, doar că trebuia să ne (re)obişnuim cu ea, că Justiţia este într-adevăr o putere în stat, neaservită politic, şi că face dreptate indiferent de statulul social al părţilor etc. Multe bazaconii mai credeam eu pe vremuri. Acum, după o trezire bruscă la realitate, încă cu ochii cârpiţi după „somnul raţiunii”, am căzut în extrema cealaltă.

Am ajuns să văd democraţia, ca de altfel orice altă orânduire politică, drept o formă de jaf legalizată şi legiferată a celor care deţin politic şi financiar frâiele puterii în contra avuţiei publice şi private. Istoria a demonstrat că se poate trăi cu asta. La urma urmelor oamenii s-au furat unii pe alţii şi şi-au dat în cap unii altora încă de la Cain şi Abel încoace, şi se fură într-un fel sau altul peste tot în lume, chiar şi în cele mai „tradiţionale” democraţii. Însă la noi jaful e la drumul mare şi în văzul lumii. Adică, furaţi, bă, fire-aţi ai dracu’ de nesătui şi sta-v-ar în gât! Furaţi, dacă la altceva nu vă pricepeţi! Da’ faceţi-o, vorba aia, mai cu simţ de răspundere şi mai cu fereală, ce naiba!

Desigur, poporul, „deţinătorul puterii” într-o democraţie, dacă ar fi deranjat de tupeul bandiţilor, ar putea încerca să schimbe această stare de lucruri având la îndemână instrumentul votului sau protestele de masă. Însă în primul rând cine mai crede că poporul „deţine puterea” într-o democraţie, mai ales în cea românească, e mai pro… mai naiv decât am fost eu. În al doilea rând, prin vot, pe oricine-ai pune în locul ălora pe care i-ai dat jos, te vor trage în piept cam la fel, dar poate că mai subtil. În al treilea rând istoria ne-a învăţat că singurul lucru care scoate gloata în stradă este foamea. Dacă marea majoritate a oamenilor care formează poporul are ce băga sub nas, îl cam doare la bască cine-l conduce şi cine şi cum îl fură. Marile răscoale şi revoluţii din istorie au drept cauză comună foamea gloatei. Cel mai recent şi proxim exemplu este, hm, Revoluţia din ’89. Dacă bătrânu’ Ceauşescu nu punea poporul la regim poate mai trăia şi acum (chiar dacă nu ca şef de stat, că nu permitea evoluţia noii ordini mondiale), cu o pensie frumuşică de la buget, cu gardă de la SPP, şi putea să-şi revendice şi palatele şi vilele risipite prin ţară. De aceste mişcări ale maselor s-au folosit cei care au pus în practică, experimental sau nu, diverse forme de guvernământ. Unii au fost mânaţi de intenţii nobile, de pildă cei ce s-au folosit de mişcările maselor de la Revoluţia franceză, dar deraiajele ideologice au condus la o serie de tragedii care au culminat cu un nou regim absolutist, al lui Napoleon, dar mai pe placul poporului. Alţii s-au folosit de foamea gloatei doar pentru a ajunge la putere ca apoi să subjuge poporul poate mai rău decât au făcut-o înaintaşii… Şi aşa mai departe. Ideea e că dacă se găsesc fraieri care să lupte pe căi „democratice” pentru „binele obştesc, pentru dreptate, pentru libertate” şi alte iluzii d-astea, în timp ce poporul este ocupat cu rosul osciorului aruncat în scârbă de cei de la putere, o să cam ia ţeapă pentru că puţini o să le bage în seamă eforturile chiar dacă ajung să fie martirizaţi.

În ce priveşte „omul politic” român, el se conduce în relaţia cu alegătorii după principiul lansat de alt „mare caracter” istoric de pe la noi: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu pre voi. Şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi. Şi de mi se va scula, pre mulţi am să vă regulez şi eu!”

Tot ce poţi face în aceste condiţii ca „luptător pentru dreptate, bine oştesc, bla-bla-bla…” este să-i înjuri în speranţa că mai au o brumă de bun simţ şi măcar roşesc la auzul imprecaţiilor. Însă înainte de a înjura asigură-te că eşti cu impozitele şi taxele la zi…

Adrian Diţă

P.S.: Textele sunt publicate şi pe acest blog, dar mai pe la început când numărul de vizite era doar de una-două pe săptămână…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Curaj, bandiţeii mei! Curaj!

Posted by ditzacontra pe 22 iunie 2012

Nu ştiu care imbecil spunea deunăzi pe Antena 3 (că doar unde altundeva) că gestul lui Adrian Năstase de a (încerca să) se sinucidă a fost unul plin de curaj!… Wtf? Plm! Dacă-i chiar aşa, atunci io unu’ sper ca toţi politicienii, corupţii, bandiţii, tâlharii, lichelele şi alte jivine care se dedulcesc la averea poporului, să dea, în p…la mea, dovadă de curaj şi atunci când potera le bate la uşa vilei de neam prost cu mandatul de încarcerare, să pună mâna pe pistol, puşcă, bazooka sau ce alte arme mai au prin odaie, să şi-o-ndese în gură şi să-şi împrăştie neuronii prin tot cartieru’. În felul ăsta, în al treişpelea ceas, ar da dovadă că le pasă de popor şi l-ar scuti de cheltuielile cu încarcerarea, ştiut fiind că un deţinut din-ăsta de lux papă la fel de mulţi bani de la buget ca şi un parlamentar borţos ce doarme-n plen ca porcu-n cucuruz…

Ca(ra)ntina săracului

Posted in Răutăcisme | Etichetat: , | Leave a Comment »