Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘bucătărie’

Gustarea lui Bachus*

Posted by ditzacontra pe 5 August 2010

Fraţilor, am înfrânt! De-acum o să mă fac că gătesc! Săptămâna trecută am pus mâna pe o carte de bucate de pe vremea Epocii de Aur de pe când încă nu s-au introdus normele de alimentaţie raţională că urmare a preţioaselor indicaţii ale cârmaciului cu poreclă de articol de veselă, Ceaşcă. O carte de bucate cu reţete de-alea “nesimţite”, cu ingrediente multe şi grase, dar şi simplu de preparat, cam cum se făceau pe vremea când omul a căzut din copac în cap şi n-a mai fost în stare să se suie înapoi, ca urmare şi-a pierdut blana (cea mai mare parte dintre noi) şi a trebuit să folosească pentru îmbrăcăminte blana altor jivine, iar carnea lor s-o mănânce, mai întâi crudă, mai apoi gătită după ce a descoperit focul, proţapul şi grătarul… Deci reţete simple, ca la începuturi, cu denumiri, unele chiar interesante ca: “Tocană specială ca pe Târnavă”, “Casolet ca la Carul cu bere”, “Salata tăbăcarilor”, “Muşchiuleţul Cetăţii”, “Varză ca în Teleorman”, “Muşchiuleţ umplut ca la mama acasă”, “Chifteluţe din burtă de vacă” sau “Fudulii la grătar” (ouch!). Nu ştiu cine a scris cartea asta şi nici în ce an a apărut că nu mai are coperţi, dar în următoarele săptămâni din această carte o să vă ofer reţete culinare ca să nu mă mai chinui să găsesc pe internet reţete cât de cât accesibile şi ca preţ şi ca mod de preparare. Iar pentru deschidere o să vă recomand o gustare pe care, aşa cum îi spune şi numele, o băga sub bârnău Bachus, cel mai beţiv dintre zeii romani, înainte de a se face pulbere (deşi se pare că ăsta n-a fost niciodată treaz). Bachus ăsta, cât era el de beţivan, nu era prost degeaba. Ca să nu se aleagă, dracului, cu vreo ciroză din cauza excesului excesiv de alcool şi să se chinuie cu ea o eternitate, ştiut fiind că zeii erau nemuritori, băga în el tot cărnuri de-alea grase, de porc. Şi pentru că numa’ alcooliştii beau singuri, Bachus îşi chema la ospăţ şi vreo 10 amici, drept pentru care şi gustarea pe care o prepara era pentru 10 inşi. Aşa că pentru prepararea ei făcea rost de trei sfert de kil de pulpă de porc, carne macră. Apoi, ca o dovadă că oltenii existau încă din vremuri antice, mai cumpăra de la ei o juma’ de kil de cârnaţi olteneşti… Hm, dar asta nu înseamnă neapărat că oltenii existau în timpul orânduirii sclavagiste, ci probabil că de fapt oltenii se trag din cârnaţii olteneşti… Dar să lăsăm deoparte pentru moment etnogeneza poporului român şi să revenim la reţetă. Deci este carne de porc, sunt şi cârnaţi olteneşti, mai trebuie o juma’ de kil de creier… Acu’-i acu’… De unde dracu’ faci rost de o juma de kil de creier? De la parlamentari? Nu prea cred, că ăştia nici puşi toţi laolaltă n-au atâta creier. Aşa că tot la porc tre’ să apelăm, săracu’, că cică porcul ar avea capacitatea intelectuală a unui copil de 4 ani… Naşpa alăturare! Bun, deci avem şi creier. O juma’ de kil de ciuperci proaspete se găsesc şi prin pădure sau pe păşuni, recomand champinioanele că-s mai sigure; apoi 50 de grame de usturoi, 3 grame piper, 150 mililitri de vin alb (nu pentru băut, măi, Bachus! Mai stăpâneşte-te şi tu, ce dracu’!), 100 de grame de bulion, 150 de grame ulei, 100 de grame de verdeaţă (frunze de pătrânjel, ţelină, cimbru, tarhon, leuştean etc.) şi 50 de grame sare. Având toate ingredientele la îndemână, Bachus, care pe lângă că era un beţivan notoriu, era şi un iscusit bucătar, proceda în felul următor: tăia carnea în fâşii subţiri şi o prăjea în ulei la foc iute într-o tigaie imensă. Alături de carne adăuga cârnaţii olteneşti tăiaţi rondele mici şi ciupercile tăiate în cuburi rotunde de mărimea unor măsline… Glumeam! Deci tăiate doar în cuburi de mărimea unor măsline. Amesteca totul circular cu o lingură de lemn. Separat călea uşor usturoiul tăiat mărunt (iar nu tocat) pe care-l stingea cu creierul crud tăiat în cuburi… (Gata, am priceput, creierul cubic provine dintr-un cap pătrat!), apoi amesteca creierul şi usturoiul călit cu restul ingredientelor din tigaia aia mare. Peste toate laolaltă turna bulionul, potrivea la gust de sare şi piper, turna şi vinul alb şi la urmă presăra verdeaţa. Şi gata, poa’ să înceapă cheful! Toată gustarea asta grasă şi (ne)sănătoasă, care sfidează criza alimentară, se serveşte cu ceapă coaptă, salată de roşii şi castrveţi sau varză murată şi cu votcă şi/sau pălincă în deschidere, vin roze în timpul ospăţului şi câteva butoaie de bere după, ca să vă faceţi ficatul pateu şi creierul varză. Distracţie faină!

Johann Sebastian Bachus

*Reţetă publicată în Jurnalul Sighişoara Reporter în octombrie 2008 (pe când câştigam 750 lei net lunar 😉 ).

Reclame

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (II)

Posted by ditzacontra pe 12 Mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Unde-am rămas data trecută? A, da! Deci, duminică, 14 februarie, în jurul orei 4 după-masa ne-am înfiinţat în faţa casei „Unchiaşului” din comuna (Gemeinde) Jork, judeţul (Landkreis) Stade, landul Saxonia Inferioară (Niedersachsen). „Unchiaşul” este un numele de cod al fermierului proprietar al livezilor în care am lucrat. Cât am muncit acolo foloseam un limbaj codificat întrucât erau destule cuvinte pe care le înţelegeau şi ne-vorbitorii de limba română şi de multe ori nu voiam să ne facem înţeleşi, mai ales când vorbeam, bârfeam sau înjuram colegii de muncă turci sau polonezi de faţă cu ei… Dar despre asta, ceva mai încolo.

Casa căreia îi spuneam „Acasă”

„Unchiaşul” nu se aştepta să apărem aşa devreme, mai ales după ce anul trecut l-am trezit la 1 noaptea să vină să ne ia din autogara din Hamburg pentru că autocarul avusese întârziere. Prin urmare a fost plăcut surprins mai ales că eram cu maşina. A chemat-o pe „Mătuşica”, soţia lui, care ne-a făcut pe loc actele de care aveam nevoie pentru a munci legal la livadă. Apoi ne-a spus să ne suim în maşină şi să ne ţinem după maşina lui. Am rămas puţin surprinşi pentru că ne aşteptam să locuim la fermă în containere, ca în anii precedenţi, unde erau condiţii destul de bune… dacă ţi le făceai. Pentru că la venire totdeauna găseam o mizerie şi o dezordine de nedescris lăsată în urmă de muncitorii care au fost la cules în toamnă. Cam cum lăsau studenţii prin căminele de pe plaiurile noastre. În schimb anul acesta „Unchiaşul” ne-a condus în satul Ladekop, la 4 kilometri de ferma din Jork. Acolo a oprit în curtea unei case drăguţe care, se pare, îi aparţinea, în faţa căreia era parcată o maşină cu număr de… Mureş. „Unchiaşul” ne-a poftit înăuntru unde ne-a făcut cunoştinţă cu cei patru colegi de apartament şi de muncă, o fată şi trei băieţi, care erau… sighişoreni şi care se aflau acolo de la începutul anului. Pe unul dintre ei îl cunoşteam pentru că mi-a fost coleg pe când lucram la Cesiro.

În această casă drăguţă şi încăpătoare am fost găzduiţi pe tot timpul şederii noastre în Germania. După ce „Unchiaşul” a plecat sighişorenii noştri ne-au prezentat casa care avea 4 dormitoare din care 3 la mansardă, un birou folosit ca dormitor, o cameră de zi imensă, o bucătărie mare dotată complet, holuri, 2 camere de baie, o baie de serviciu folosită ca uscător de rufe, terasă acoperită afară, gazon… Casa însă era goală. Adică în afară de mobilierul de bucătărie şi ceva dulapuri în dormitoarele de la mansardă, alt mobilier nu exista. Colegii noştri, fiind anunţaţi ca venim, ne-au adus 2 paturi de la containere. Restul mobilierului de care aveam nevoie, mese, scaune etc., ni le-am adus tot de la containere zilele următoare. Tot ei ne-au explicat că au fost mutaţi în această casă cu o zi în urmă pentru că până atunci locuiseră în casa vecină, care aparţinea tot „Unchiaşului”, înghesuiţi toţi patru într-o singură cameră pentru că în celelalte locuiau colegii turci. Însă înainte de a fi mutaţi în casă cu turcii, sighişorenii locuiseră câteva săptămâni la containere până când au apărut probleme cu istalaţiile sanitare şi de apă care îngheţa frecvent din cauza temperaturilor foarte scăzute din această iarnă. Ştiind că mai vin doi români „Unchiaşul” a decis să-i mute pe sighişoreni în casa cea mare care stătea goală. Aceştia au avut oarece îndoieli pentru că, fiind o casă mai încăpătoare şi mai arătoasă, dotată cu tot ce trebuie, cel puţin la bucătărie şi în camerele de baie, se gândeau că şi contribuţia pentru cazare ar fi mai mare. Însă „Unchiaşul” i-a asigurat că nu vor plăti mai mult decât scrie în contract pentru cazare, adică 2 euro/zi. Singura condiţie pe care a pus-o „Unchiaşul” a fost păstrarea unei curăţenii exemplare. Lucru de altfel normal. Păi nu e super? Să locuieşti într-o casă frumoasă şi încăpătoare, asemeni neamţului din clasa mijlocie, şi să plăteşti o chirie de aproximativ 60 de euro pe lună de persoană în care erau incluse şi cheltuielile cu consumul de apă, energie electrică şi gaze (avea o centrală termică imensă şi încălzire prin pardoseală). Nici acasă în România nu am parte de astfel de condiţii. Mă şi gândeam că, uite, în vreme ce Guvernul României îşi bate joc de mine personal în special şi de populaţie în general, un neamţ care abia dacă mă cunoaşte, mă găzduieşte în casa lui cu numai 2 euro pe zi. E drept că stăteam câte doi în cameră însă camerele erau mai mult decât încăpătoare şi le foloseam doar pentru dormit pentru că majoritatea timpului, mă refer la timpul liber, îl petreceam mai mult în bucătărie, fie gătind, fie… socializând cu ceilalţi sighişoreni.

Colegii şi numele lor cod

Desigur, faptul că locuiam la 4 kilometri de ferma în care lucram a ridicat unele probleme, cum ar fi faptul că trebuia să ne trezim dimineaţa oleacă mai devreme şi să folosim maşina pentru a ajunge la fermă. Asta însemna să alimentăm o dată la 2 săptămâni cu câte 10 euro de căciulă. Ceilalţi sighişoreni s-au scos mai ieftin pentru că erau patru „contribuabili” iar maşina lor era pe motorină.

În afară de cei patru sighişoreni, Erszi, Dani, Csabi şi Atti (Salutare, kollegen! Ce mai faceţi?), mai aveam vreo 6 colegi turci şi 2 polonezi rezidenţi în Germania cărora de la 1 martie li s-au adăugat încă 4 sezonieri „abonaţi” la livada „Unchiaşului” de ani buni de zile şi care au fost cazaţi în camerele rămase libere din casa în care locuiam. Pe unii dintre colegii de muncă îi cunoşteam din anii precedenţi. Aşa cum spuneam mai la deal, cam la toţi le-am dat porecle pentru a nu-şi da seama când vorbeam despre ei întrucât dacă-şi auzeau numele sau naţionalitatea în conversaţiile dintre români, imediat deveneau atenţi şi ne întrebau că ce-am zis? Astfel, pe turci îi numeam „tuciurii” iar polonezilor, nu ştiu de ce, le spuneam „moldoveni”.

Dintre turci îi aveam colegi pe Sulfi căruia îi spuneam „Ţiganu’” sau „Dinţosu’” pentru că era mai… brunet decât ceilaţi turci şi avea o dantură destul de haotică; mai era Sidek căruia îi spuneam „Ştirbu’” pentru că anul trecut avea nişte dinţi lipsă pe care între timp i-a înlocuit, sau „Pletosu’” pentru că într- o vreme purta părul lung. Îl mai aveam pe Ahmet – „Mustăciosu’”, fiică-sa Michelle care era poreclită „Adormita” sau „Ameţita” pentru că se mişca în reluare, soţul ei Arun sau Aron (n-am înţeles niciodată care era numele lui corect) căruia îi spuneam „Chioru’” sau „Ochiosu’” deşi n-avea nici o problemă de ordin oftalmologic, ci doar ochii bine conturaţi şi o privire pătrunzătoare. Lui Emin, cel care răspundea de hala de procesat mere, nu i-am dat nici o poreclă pentru că în general era băiat bun şi nu prea aveam de ce să-l bârfim. Desigur, şi cu ceilalţi turcii ne înţelegeam destul de bine. Problema lor era că le plăcea să facă pe şefii, mai ales cu noii veniţi, şi de multe ori se băgau peste deciziile lui Emin şi mai mult ne încurcau şi-atunci să vezi înjurături şi „vorbe de dulce” în limba maternă la adresa „Mustăciosului”, „Ochiosului” sau „Ameţitei”.

Dintre polaci îi aveam colegi pe Arthur „Chiştocu’” pentru că era mic de statură şi un beţivan şi jumătate, omul de bază al „Unchiaşului”, cel care ştia să folosească toate tractoarele şi utilajele de la fermă; maistrul Filip „Ochelaristu’”, băiat educat, cu studii de agronomie, vorbitor de limba germană la perfecţie, iubitor de jazz şi blues fără însă a cunoaşte şi limba engleză. De la 1 martie au apărut şi Mirek „Chelu’”, o huidumă de om la vreo 35 de ani, cam aiurit de felul lui, ca să nu zic chiar prost; Roman căruia îi spuneam „Surdu’” pentru că purta un aparat auditiv, avea vreo 56 de ani şi de 20 de ani venea la muncă la livada „Unchiaşului”, om cumsecade, liniştit şi cam retras; Lech, altul căruia îi spuneam „Mustăciosu’” care trăgea la măsea cât toţi polonezii la un loc dar nu se prea vedea că e beat… poate şi din cauză că tot timpul arăta ca şi cum era mangă, însă altfel era şi el de treabă, şi fratele său Andreas „Îngeraşu’”. Porecla celui din urmă are o „etimologie” interesantă. În urmă cu doi ani colegii săi polonezi îl strigau Andrzje care este de altfel numele său polonez. Însă din cauza pronunţiei imposibile noi înţelegeam „Angi” şi aşa îl strigam şi noi, şi din „Angi” a devenit „Îngeraşu’” de la „angel”… Însă nu era nici pe departe un îngeraş, ci un bătrân de vreo 52 de ani băgăcios, sfătos şi şmecher, care una spunea şi alta făcea.

În ce priveşte numele noastre, uneori colegii ne-vorbitori de limba română aveau dificultăţi în a le reţine sau a le pronunţa corect. Astfel mie mi se spunea uneori Andiri sau chiar Darian; unchiului meu, Ion, toată lumea îi spunea John, doar „Unchiaşul” îl striga Ion cu accentul pe prima vocală; pe Atti îl strigau Otto, iar numele lui Csabi nici unul dintre ne-vorbitorii de limba română nu ştiau cum să-l pronunţe ceea ce ne amuza copios.

Însă despre interacţiunea cu ceilaţi colegi şi muncile ce le-am prestat pe-acolo, citiţi în mai încolo.

(Va urma)

Adrian Diţă

 

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »

Meserie! Brăţară de plastic, frate!

Posted by ditzacontra pe 24 Iunie 2009

La început a fost intenţia! Intenţia mea era să mă fac jandarm când o să fiu mare. Nici nu mai ştiu de ce. Cred că îmi plăcea cum sună. După-aia am vrut să mă fac bucătar când sunt mare. Apoi, iar nu mai ştiu de ce, am vrut să mă fac ziarist. Cred că tot din cauză că-mi plăcea cum sună. Acuma sunt mare, dar numai ca vârstă. Iată ce s-a ales din intenţiile mele:

Jandarm nu s-a putut pentru că cine-a mai văzut jandarm cu ochelari… Cel puţin nu se putea atunci, pe la începutul anilor ’90. Da’ m-am scos cu chestia asta că altfel o luam şi eu pe coajă în mineriadele din ’99, nu? Aşa că după terminarea liceului m-am trezit că-s suplinitor de limba engleză la clasele a VII-a şi a a VIII-a în şcoala generală în care am învăţat şi eu. Tocmai de limba engleză, proba la care am luat cea mai mică notă la bac. Da’ mi-a prins bine că am învăţat engleza împreună cu elevii… Adică mai mult eu, că pe ei îi durea la bască de limba engleză. Iar acum le pare rău…

La cuptorul din secția decor - Cesiro Sighișoara

După ce mi-am satisfăcut patria prin Armata Română, a urmat o perioadă dificilă de şomaj şi muncă la negru cu ziua până când, prin forţa împrejurărilor şi cu ajutorul a 2 kile de cafea (pe care eu le-am plătit dar nu eu le-am oferit pentru că nu-mi place să dau mită) m-am angajat la fabrica de faianţă menaj din Sighişoara, Cesiro pre numele ei, unde am lucrat timp de vreo 8 ani de zile în 3 schimburi, la cuptoarele din decor, la temperaturi de câte 50 de grade uneori, aşa cum se poate vedea şi în poză…

Deşi lucram în 3 schimburi, se pare că aveam destul de mult timp pe care nu aveam cu ce să-l umplu. Aşa că scriam. Pentru că am considerat că până atunci citisem destul. Şi tot scriind de-a-mboulea, într-o bună zi am şi câştigat nişte bani la un concurs organizat prin 2000 de revista Academia Caţavencu care mi-a publicat un text. Aşa m-a remarcat vechea echipă de la Jurnalul Sighişoara Reporter care mi-au oferit posibilitatea să scriu pentru ziarul local, voluntar pentru început. Asta se întâmpla prin 2000. De atunci şi până prin 2006 am avut 2 job-uri: cuptorar – muncitor necalificat la Cesiro SA Sighişoara şi redactor-reporter necalificat la Jurnalul Sighişoara Reporter. Apoi am clacat. Nu mai puteam să le duc pe amândouă, mai ales că m-am şi înscris la Facultatea de jurnalism de al UBB Cluj-Napoca. Aşa că am rămas doar cu job-ul de la Jurnalul Sighişoara Reporter unde am devenit secretar de redacţie, dar am rămas şi reporter şi redactor. A fost cea mai prolifică perioadă a

Interviu cu Miss Univers 2000

mea la ziar. În poza din dreapta, de pildă, tocmai îi luam un interviu lui Miss Univers din anul 2000, o bunăciune din Filipine, venită la Sighişoara să aleagă o Miss Transilvania 2006.

Numai că între timp au început să nu-mi mai ajungă mălaiu’. Cheltuieli mari, risipă multă, bani puţini… Aşa că am încercat şi eu munca prin străinătăţuri. Prima mea ieşire peste hotare: la muncă în

Cu Tatiana și Rose la Hamburg

Germania la tarabe cu cârnaţi, fripturi şi alte alimente scumpe pe la noi. Iacătă-mă-s în poză cu colegele de muncă venite tocmai din Brazilia…

Mi-a plăcut în Germania, mai ales banii pe care-i câştigam acolo. Aşa că m-am dus şi în următorii 2 ani, respectiv în 2008 şi 2009, dar de data asta în agricultură, mai precis pomicultură, unde am învăţat să fac freza merilor ca atunci când înfloresc să fie frumoşi şi să facă mere faine şi bio…

Frizer de pomi

Problema e că fiind plecat câte 3 luni pe an s-a cam rupt legătura cu  ziarul, mai ales că nici

eu nu mi-am mai dat interesul fiind mai degrabă cu gândul la banii de „dincolo”. Aşa că acum, pentru a-mi rotunji veniturile ce le obţin(eam) de la ziar, care între timp, mulţumită crizei, s-au diminuat drastic, mi-am mai luat un job: recepţioner şi barman la Burg Hostel în Sighişoara. De la job-ul ăsta încă n-am poză, că lucrez acolo de numai trei săptămâni.

Aşa că iată-mă ajuns acum în situaţia din 2000-2006, când aveam 2 job-uri. Parcă totul e ca un fel de spirală: pare că ajung de unde am plecat, doar că pe o treaptă mai sus… Sau mai jos?…

Numa’ bine!

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »