Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘cărţi’

Vacanţa la ţară – compunere narativă

Posted by ditzacontra pe 19 Ianuarie 2015

Vacanţa de iarnă mi-am petrecut-o la ţară, în satul Feleag. A nins mult şi era multă zăpadă, dar nu era foarte frig. Soarele a strălucit în fiecare zi şi astfel am putut să ne jucăm şi să mergem la săniuş…

La dracu’! Nu mai pot scrie ca pe clasa a IV! 🙂

Unu la mână pentru că n-a fost vacanţă, ci un rest de concediu rămas de anul trecut şi, doi la mână, pentru că nu m-am jucat şi n-am fost la săniat, ci am fost să mă relaxez (adică să lenevesc) şi să refac uşa de la buda din fundul curţii pe care cică ar fi rupt-o vântul. Şi asta am şi făcut timp de şase zile cât am stat pe-acolo.

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Mi-am luat trei cărţi de citit şi trei filme de văzut. Filmele au rămas nevizionate pentru că cele trei cărţi mi-au fost suficiente să-mi stimuleze imaginaţia. Prima a fost o culegere de nuvele de Cehov care m-au încântat, din nou (pentru că le-am mai citit în urmă cu vreo 10 ani). A doua a fost romanul „Lorelei” de Ionel Teodoreanu care m-a cam enervat cu personajele şi… situaţile lui neverosimile. Deşi ştiam că-i un roman de dragoste – iar eu mă cam feresc să citesc astfel de romane – am luat totuşi cartea cu mine pentru că în adolescenţă am citit „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu şi mi-a plăcut. Şi m-am gândit că o să-mi placă şi „Lorelei”. Nu zic că mi-a displăcut total, dar, cum ziceam, m-a cam enervat cum probabil m-ar fi enervat şi „La Medeleni” dacă l-aş fi citit din nou acum. Şi, că veni vorba de „La Medeleni”, mi s-a părut că Luli (din romanul „Lorelei”) prea seamănă la comportament şi atitudine cu Olguţa (din romanul „La Medeleni”) şi şi una şi cealaltă (spoiler alert!) au murit foarte tinere… Mă rog, nu stau acuma să fac comparaţii… A treia carte a fost un roman poliţist al unei autoare nordice, – autorii nordici sunt foarte lăudaţi în ultima vreme pentru romanele lor poliţiste – , Liza Marklund „Prime-time”. Mda, o lectură uşoară şi relaxantă, cu oleacă de suspans, care nu-ţi solicită prea mult creierul…

Curtea iarna

Curtea iarna

În rest, când nu citeam, mâncam şi beam. Mi-am format nişte obiceiuri, nu foarte sănătoase, de când merg prin Feleag şi stau pe-acolo mai multe zile. Dimineaţa mă trezesc pe la 7 (vara) sau 8-9 (iarna). Îmi fac micul dejun care constă aproape invariabil din două sandvişuri cu margarină, brânză şi salam încălzite în sanviş-maker, cafea la filtru şi, din când în când, biscuiţi. Apoi, după ce vreo oră am mântuit cu micul-dejun, mă apuc de lucru prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp şi de priorităţi), dar lejer şi cu pauze dese… Prânzul îl iau în jurul orei 14 şi conţine deobicei cartofi prăjiţi şi o bucată de carne (de cele mai multe ori ceafă de porc) tot prăjită, şi un pahar de bere (vara) sau vin (iarna). Iarna adaug la acest prânz şi o supă din-aia la plic. După prânz aţipesc vreo 10-15 minute în fotoliu, în faţa sobei, apoi, nu mai târziu de ora 16 încep din nou lucrul prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp). Seara mănânc pe le ora 20, cel mai adesea două ouă-ochiuri cu cârnaţi fript şi brânză. Câteodată vara iau seara ceva mai uşor: salate din roşii, castraveţi, ceapă verde şi/sau ridichi de prin grădină, alături de nişte slană din-aia groasă şi caş sau telemea sărată… Sau, de pildă, în concediul ăsta mi-am făcut într-o seară spaghetti cu brânză… Apoi după cină, citesc sau mă uit la filme în timp ce „citesc” nişte „best-seller-uri” între 5,5% şi 35% vol. alc…. Aşa scrie pe etichetă… pardon, pe copertă :)… Când n-am de „citit” pe-acasă, mai ies prin sat pe la „biblioteci” şi-mi iau de-acolo. Dar în general mi-aduc din oraş şi de citit şi de „citit”. Încă nu m-am înbătat de unul singur… Decât o singură dată, dar acela a fost un accident şi s-a petrecut în oraş, nu în Feleag…

Noua uşă de la budă - exterior

Noua uşă de la budă – exterior

Noua uşă de la budă - interior

Noua uşă de la budă – interior

Şi cum ziceam, am refăcut şi uşa de la budă. Cea veche era chiar veche, de la buda anterioară celei de-acum. De-aceea nu se închidea bine şi nu-i exclus ca, aşa cum zic vecinii, vântul să fi deschis cu violenţă uşa şi aceasta a cedat pentru că lemnul era deja şubred. Aşa că la noua uşă am pus un ivăr mai solid pe exterior şi unul mai uşor şi pe interior  pentru că vechea uşă nu avea şi când erai la budă, nu te puteai încuia pe dinăuntru. Asta putea crea unele neplăceri pentru că dacă bătea vântul şi nu erai pe fază să prinzi uşa să nu se deschidă, putea să fi brusc expus în timp ce îţi făceai nevoile. Desigur, nu te vedea nimeni pentru că oricum buda e în fundul curţii iar vara e înconjurată de verdeaţă, dar totuşi era neplăcut să rămâi „descoperit”.

Cam două zile mi-a luat să fac nouă uşă. Desigur, era o lucrare de maxim 2-3 ore, dar cum ziceam mai sus, fac pauze lungi şi dese, mai ales iarna. Pentru că ce e mai plăcut iarna decât să lucrezi o oră-două în aer liber, la rece, şi-apoi să intri în casă, în faţa sobei, la căldură pentru o juma’ de oră, să bei o cană cu vin şi să învârţi o ţigară? Să asamblez noua uşă n-a fost foarte greu şi nu mi-a luat mult timp. Mai mult timp mi-a luat să caut scânduri cât de cât bune pentru aşa ceva printre deşeurile rămase de la lucrările de la acoperiş de astă-toamnă. Apoi dezasamblarea vechii uşi… De altfel vechea uşă şi restul deşeurilor ce n-au putut fi folosite la noua uşă mi-au asigurat lemnul de foc pentru vreo două zile…

Pe lângă citit şi lucrări prin curte, mi-am mai trecut timpul cu ceva plimbări prin împrejurimile satului, nu foarte departe de sat. Am văzut şi două căprioare la distanţă de nici 50 de metri de mine. Una fugea prin pădure, iar alta s-a oprit şi s-a uitat fix la mine vreo 2-3 minute. Am vrut să-i fac poză dar aveam soarele în faţă. Mă întrebam de ce nu fuge, că doar mă vedea bine, mişcam din mâini fără însă să mă deplasez. Puteam fi vreun nenorocit de vânător care ar fi împuşcat-o de 10 ori cât timp s-a

holbat la mine. I-am făcut semn cu mâna să plece. A fugit vreo 50 de metri, apoi iar s-a oprit şi m-a fixat cu privirea. După ce m-am mai uitat la ea vreo 2 minute, i-am întors spatele şi am pornit spre sat. Când am întors capul dispăruse. În perioada asta multe sălbăticiuni coboară spre sat şi salcâmii de prin vâlcele şi de prin păsuni au coaja roasă de căprioarele care caută demâncare…

Cam ăsta a fost concediul meu la ţară… A, era să uit, deşi e cam greu să uiţi aşa ceva: mi-am pierdut doi dinţi din faţă de pe dantura inferioară. Oricum dinţii ăştia, la fel ca toţi cei de jos, se mişcau cla cape… ca clapele unui pian de mult timp datorită unei parodontoze netratată, astfel că mă aşteptam la un moment să cadă, dar s-au nimerit în cel mai prost moment. Acuma nu mai am ce face şi musai să merg la dentist să-mi fac proteză dentară completă pentru dantura inferioară pentru că şi ceilalţi dinţi rămaşi se mişcă rău şi vor trebui îndepărtaţi. Iată, la nici 40 de ani, deja cu proteză dentară, ca babalâcii… Din fericire dinţii de sus sunt toţi în regulă şi la locul lor, dar până când îmi fac dantura de jos (am înţeles că poate dura şi câteva luni) o să arăt ca dracu’ şi o să vorbesc cam sâsâit… Apropo de babalâci nesuferiţi: în fiecare după-masă şi în week-end toată ziua, de dimineaţa până seara, o liotă de copii săniau şi se jucau prin preajma casei făcând o hărmălaie de nedescris, care din fericire nu se auzea şi din casă fiind bine izolată fonic. E îmbucurător că, cel puţin la ţară, copiii mai ştiu să se joace cum ne jucam noi când eram mici. Însă mă gândeam că dacă aş fi ajuns vreun babalâc din-ăla nesuferit care în timpul copilăriei ne alunga de prin preajma blocului că făceam prea multe gălăgie, probabil aş fi ieşit şi eu la copiii ăia şi le-aş fi strigat: „Bă, voi n-aveţi internet sau Facebook? Ia daţi-i drumu’ în casă şi mai jucaţi-vă şi pe calculator! Mama voastră de puşlamale!” 🙂

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 2 Comments »

Un soi de proto-ecologism…

Posted by ditzacontra pe 27 Decembrie 2014

Povestirile-unui-vanator-cd9d5fAşa cum am mai arătat şi cu alte ocazii – cu riscul de a părea snob sau a părea că vreau să epatez – sunt un mare fan al scriitorilor ruşi clasici. Atâta timp cât sunt în oraş nu citesc cărţi. Nu că n-aş avea timp, dar nu am starea necesară. Una e să le citeşti într-un apartament unde sunt tot felul de lucruri care te distrag, şi alta e să le citeşti înfofolit într-un capot de pluş, cufundat într-un fotoliu la gura sobei în care trosnesc vreo doi-trei butuci, alături de o cană de vin fiert cu scorţişoară, coji de portocale şi îndulcit cu miere, aşa cum s-a întâmplat deunăzi la Feleag…

Astfel că încet-încet cărţile care le am în oraş sunt transferate în Feleag. Fiind recent în Feleag şi uitând să-mi iau cărţi noi din oraş, am avut plăcerea de a reciti Povestirile unui vânător de Ivan Turgheniev, editura Albatros – Bucureşti/Raduga – Moscova, 1989, în traducerea lui Mihail Sadoveanu. O carte cu povestiri deopotrivă amuzante şi triste, melancolice şi duioase, cu personaje uneori comice, altori tragice, dar întotdeauna pitoreşti şi interesante. Rareori povestirile din această carte sunt despre vânătoare în sine, ci mai degrabă sunt relatări ale unor întâmplări sau situaţii pe care vânătorul/autorul le trăieşte străbătând vastele ţinuturi ale Rusiei. Una dintre aceste povestiri şi un personaj anume mi-a atras atenţia prin modul cum vedea el relaţia dintre om şi natură. Şi cred că modul lui de a gândi este – cum să-i spun – un soi de proto-ecologism. Pentru că, trebuie să specific, cartea asta a fost tipărită prima dată în 1852, ori pe-atunci încă nu se punea problema protejării mediului şi faunei… O să redau câteva fragmente de dialog dintre vânător şi personajul Kasian:

Kasian, aflând că cel cu care stă de vorbă este vânător:

„- Împuşcaţi păsărelele cerului, nu-i aşa?… Şi dobitoacele din pădure?… Şi nu vi-i păcat să omorâţi păsările Domnului-Dumnezeu şi să vărsaţi sânge nevinovat?”

Sau îndrumând călătorul spre o pădure unde ar putea găsi la tăietorii de lemne o osie nouă pentru car:

„- Au cumpărat pădurea, Dumnezeu să-i judece! Taie pădurea asta (…), Dumnezeu să-i judece!”

Sau, după ce vânătorul împuşcă o pasăre:

„- Spune-mi, de ce ai omorât paserea aceea? începu el privindu-mă drept în faţă.

– Cum de ce? Cristelul e vânat: se mănâncă.

– Ba nu de asta l-ai omorât, stapâne; parc-ai să-l mănânci? L-ai omorât de plăcerea ta.

– Dar ce, tu nu mânâci gâşte şi găini de pildă?

– Acelea-s paseri pe care Dumnezeu le-a hărăzit omului; dar cristelul e pasere slobodă din pădure. Şi nu-i numai el. Sunt şi alte fiinţi, din pădure şi din câmp, din pâraie şi din mlaştini şi din imaşuri, şi din văzduh şi din pământ – e păcat să le omori, şi trebuie să le laşi să trăiască cât li-i dat… Omului i s-a rânduit altă hrană, hrana lui e alta şi băutura e alta: pânea – dar de la Dunezeu, şi apa din cer, şi vietăţile îmblânzite rămase de la părinţi de demult.”

Nu-i aşa că-i ecologism curat? Eu cred că acest Kasian este primul personaj activist ecologist apărut în literatură. Poate or fi alţii mai timpurii, dar n-oi fi citit eu despre ei…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (VI)

Posted by ditzacontra pe 13 Ianuarie 2014

Profitând de vremea primăvăratecă din acest global weirding (că gata! nu mai e global warming!) m-am decis în aceste zile libere să merg la ţară şi să m-apuc de lucrări de primăvară prin grădină. Adică să fur un pic startul pentru că, deh, ce voi face acum nu mai trebuie să fac când vine primăvara aia adevărată. Aşa că mi-am luat provizii şi, plin de entuziasm şi chef de muncă în aer liber, m-am suit în microbuz şi am plecat la Feleag. Am ajuns în Feleag şi văd că, la fel ca în oraş, zăpada dispăruse şi de pe-acolo şi chiar unii gospodari „au furat startul” înaintea mea. Însă când am ajuns în curte la mine am avut un mic şoc… Parcă am intrat în altă lume. Curtea mea era plină cu aproape la fel de multă zăpădă ca şi în decembrie, înainte de Crăciun când am fost ultima dată (după cum se vede în poze)…

Grădina "inferioară"

Grădina „inferioară”

Şi mai mult, era (încă e, că nu s-a topit) singura curte din tot satul unde mai era zăpădă…

Grădina "superioară"

Grădina „superioară”

Cum naiba? m-am întrebat. Mi-am dat seama ziua următoare observând soarele care pe tot parcusul zilei se plimba agale de-asupra coroanelor copacilor din pădurea din apropiere luminând doar casa, însă nu şi curtea care practic era umbrită toată ziua.

Deci, de lucrat prin grădină nici nu putea fi vorba. Să mă întorc în oraş n-aveam nici un chef. Aşa că relaxare şi odihnă… Aveam filme pe stick, cărţi pe rafturi, mâncare şi beutură la frigider… Trai pe vătrai… Numai că atunci când am vrut să văd nişte filme anticul meu computer transferat la ţară a crăpat… Din fericire e doar o problemă de soft… Prin urmare mi-au rămas cărţile cetite pe fotoliul de la gura sobei alături de unul sau mai multe pahare de vin, producţie proprie (încă tot nu am pus pe blog cum mi-am făcut primul vin, aşa-i? No, aproape că s-o gătat că n-o ieşit mult. Însă o fost bun, rubiniu, sec cu gust uşor amărui că am băgat în el şi frunze de busuioc şi rozmarin…)

Aşa, şi zilele astea am citit trei cărţi, dintre care două au fost re-citiri. Cu ocazia asta am descoperit că nu-mi place Mircea Eliade… What?! 🙂 Ştiu pe unii care pentru asta ar fi în stare să mă răstignească pe o cruce întoarsă, apoi să mă spânzure de gât cu picioarele în sus şi să mă ardă pe un rug de azbest… Cam cum era să păţesc în liceu când am zis că nu-mi place Eminescu… Whaaat!?! 🙂 Ţin minte când i-am zis asta atunci unei colege de liceu care mă privea cu oarecare… simpatie. După infama declaraţie mi-a aruncat o privire plină de cel mai autentic dispreţ şi a apoi refuzat să-mi mai vorbească vreodată. „Ce ai, mă, cu Eminescu? Cum să nu-ţi placă Eminescu? E Poetul Nostru Naţional, ignorantule ce eşti! Aaa, precis eşti unul din-ăia frustraţi care  la ora de literatură română ai luat numai note mici la lecţiile cu Eminescu şi de-aia nu-ţi place!…” Nu. Din contră. Eminescu mi-a adus numai note mari la ore, la teze, chiar şi la Bac unde la proba orală mi-a picat poezia „Floare albastră” şi am luat 10, spre deosebire de proba scrisă unde mi-a picat autorul meu preferat ever dintre scriitorii români, Liviu Rebreanu, şi am luat abia 8… Dar nu-mi place Eminescu pentru că prea mult se lamentează prin poeziile lui, fie din cauza amorului pierdut, fie din cauză că el e, vezi Doamne, un Geniu şi lumea asta proastă nu-l înţelege, măi, şi de-aia lumea o să piară înecată în propria ignoranţă şi autosuficienţă, însă el, el o să trăiască veşnic… Dar, stai, a trăi veşnic e un blestem pentru că o să fie singur pentru că, apropo, lumea aia proastă a pierit deja înecată în propria ignoranţă etc… C’mon, man! Give me a break and get a life! Stop complaining!… Patetic! Nu e o lectură indicată pentru psihicul meu făcut franjuri căruia depresia îi dă târcoale asemeni unei hiene ce râvneşte la stârvul din care se îndoapă un leu. („Stârvul” e psihicul meu, iar „leul” e viaţa… Prefer să fie devorat de viaţă decât de depresie. 🙂 )

Ok, dar ce am cu Eliade? Eliade mi se pare pedant… Atenţie, mă refer la beletristica lui, nu la lucrările ştiinţifice pe care n-am avut curiozitatea şi răbdarea să le răsfoiesc. În romanele lui face exces de filozofie (care de multe ori mă depăşeşte – sunt un cititor fără erudiţia, necesară de multe ori, pentru a înţelege ce a vrut Eliade să spună în unele din romanele sale) şi abuză de introspecţie. Introspecţia mă enervează când e sterilă, cum mi se pare că e în unele dintre romanele lui Eliade… Introspecţia are şi Rebreanu, de pildă, autorul meu preferat, dar de obicei duce la o revelaţie, cum se întâmplă în „Pădurea Spânzuraţilor”, de exemplu, iar revelaţia care duce la acţiune… Cam asta am „descoperit” (re)citind romanele „Întoarcere din Rai” şi ” Huliganii”, pe care le-am citit şi în liceu, dar atunci am făcut-o dintr-un oarecare snobism (Ce naiba, doar învăţ la Liceul „Mircea Eliade”! Cum să nu citesc Mircea Eliade?), că nu erau lectură obligatorie dacă bine ţin minte…

 Anyway… Nu ştiu ce-mi veni cu pălăvrăgeala asta despre ce şi cine-mi place sau nu… Vreau doar să mai spun că faptul că nu-mi plac unii autori nu înseamnă că nu le respect opera şi/sau locul pe care-l au în literatura română sau universală. Dacă nu respectam acest lucru făceam cu cărţile lor ce am făcut acum vreun an cu o carte pe care am citit-o tot în Feleag: atât de previzibilă şi de prost scrisă a fost acea carte încât, după ce am citit-o din scoartă-n scoarţă, am aruncat-o în foc în următorul moment… 🙂

Posted in Însem(i)nări artificiale, Jurnal | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »