Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘casă la ţară’

Vacanţa la ţară – compunere narativă

Posted by ditzacontra pe 19 ianuarie 2015

Vacanţa de iarnă mi-am petrecut-o la ţară, în satul Feleag. A nins mult şi era multă zăpadă, dar nu era foarte frig. Soarele a strălucit în fiecare zi şi astfel am putut să ne jucăm şi să mergem la săniuş…

La dracu’! Nu mai pot scrie ca pe clasa a IV! 🙂

Unu la mână pentru că n-a fost vacanţă, ci un rest de concediu rămas de anul trecut şi, doi la mână, pentru că nu m-am jucat şi n-am fost la săniat, ci am fost să mă relaxez (adică să lenevesc) şi să refac uşa de la buda din fundul curţii pe care cică ar fi rupt-o vântul. Şi asta am şi făcut timp de şase zile cât am stat pe-acolo.

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Mi-am luat trei cărţi de citit şi trei filme de văzut. Filmele au rămas nevizionate pentru că cele trei cărţi mi-au fost suficiente să-mi stimuleze imaginaţia. Prima a fost o culegere de nuvele de Cehov care m-au încântat, din nou (pentru că le-am mai citit în urmă cu vreo 10 ani). A doua a fost romanul „Lorelei” de Ionel Teodoreanu care m-a cam enervat cu personajele şi… situaţile lui neverosimile. Deşi ştiam că-i un roman de dragoste – iar eu mă cam feresc să citesc astfel de romane – am luat totuşi cartea cu mine pentru că în adolescenţă am citit „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu şi mi-a plăcut. Şi m-am gândit că o să-mi placă şi „Lorelei”. Nu zic că mi-a displăcut total, dar, cum ziceam, m-a cam enervat cum probabil m-ar fi enervat şi „La Medeleni” dacă l-aş fi citit din nou acum. Şi, că veni vorba de „La Medeleni”, mi s-a părut că Luli (din romanul „Lorelei”) prea seamănă la comportament şi atitudine cu Olguţa (din romanul „La Medeleni”) şi şi una şi cealaltă (spoiler alert!) au murit foarte tinere… Mă rog, nu stau acuma să fac comparaţii… A treia carte a fost un roman poliţist al unei autoare nordice, – autorii nordici sunt foarte lăudaţi în ultima vreme pentru romanele lor poliţiste – , Liza Marklund „Prime-time”. Mda, o lectură uşoară şi relaxantă, cu oleacă de suspans, care nu-ţi solicită prea mult creierul…

Curtea iarna

Curtea iarna

În rest, când nu citeam, mâncam şi beam. Mi-am format nişte obiceiuri, nu foarte sănătoase, de când merg prin Feleag şi stau pe-acolo mai multe zile. Dimineaţa mă trezesc pe la 7 (vara) sau 8-9 (iarna). Îmi fac micul dejun care constă aproape invariabil din două sandvişuri cu margarină, brânză şi salam încălzite în sanviş-maker, cafea la filtru şi, din când în când, biscuiţi. Apoi, după ce vreo oră am mântuit cu micul-dejun, mă apuc de lucru prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp şi de priorităţi), dar lejer şi cu pauze dese… Prânzul îl iau în jurul orei 14 şi conţine deobicei cartofi prăjiţi şi o bucată de carne (de cele mai multe ori ceafă de porc) tot prăjită, şi un pahar de bere (vara) sau vin (iarna). Iarna adaug la acest prânz şi o supă din-aia la plic. După prânz aţipesc vreo 10-15 minute în fotoliu, în faţa sobei, apoi, nu mai târziu de ora 16 încep din nou lucrul prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp). Seara mănânc pe le ora 20, cel mai adesea două ouă-ochiuri cu cârnaţi fript şi brânză. Câteodată vara iau seara ceva mai uşor: salate din roşii, castraveţi, ceapă verde şi/sau ridichi de prin grădină, alături de nişte slană din-aia groasă şi caş sau telemea sărată… Sau, de pildă, în concediul ăsta mi-am făcut într-o seară spaghetti cu brânză… Apoi după cină, citesc sau mă uit la filme în timp ce „citesc” nişte „best-seller-uri” între 5,5% şi 35% vol. alc…. Aşa scrie pe etichetă… pardon, pe copertă :)… Când n-am de „citit” pe-acasă, mai ies prin sat pe la „biblioteci” şi-mi iau de-acolo. Dar în general mi-aduc din oraş şi de citit şi de „citit”. Încă nu m-am înbătat de unul singur… Decât o singură dată, dar acela a fost un accident şi s-a petrecut în oraş, nu în Feleag…

Noua uşă de la budă - exterior

Noua uşă de la budă – exterior

Noua uşă de la budă - interior

Noua uşă de la budă – interior

Şi cum ziceam, am refăcut şi uşa de la budă. Cea veche era chiar veche, de la buda anterioară celei de-acum. De-aceea nu se închidea bine şi nu-i exclus ca, aşa cum zic vecinii, vântul să fi deschis cu violenţă uşa şi aceasta a cedat pentru că lemnul era deja şubred. Aşa că la noua uşă am pus un ivăr mai solid pe exterior şi unul mai uşor şi pe interior  pentru că vechea uşă nu avea şi când erai la budă, nu te puteai încuia pe dinăuntru. Asta putea crea unele neplăceri pentru că dacă bătea vântul şi nu erai pe fază să prinzi uşa să nu se deschidă, putea să fi brusc expus în timp ce îţi făceai nevoile. Desigur, nu te vedea nimeni pentru că oricum buda e în fundul curţii iar vara e înconjurată de verdeaţă, dar totuşi era neplăcut să rămâi „descoperit”.

Cam două zile mi-a luat să fac nouă uşă. Desigur, era o lucrare de maxim 2-3 ore, dar cum ziceam mai sus, fac pauze lungi şi dese, mai ales iarna. Pentru că ce e mai plăcut iarna decât să lucrezi o oră-două în aer liber, la rece, şi-apoi să intri în casă, în faţa sobei, la căldură pentru o juma’ de oră, să bei o cană cu vin şi să învârţi o ţigară? Să asamblez noua uşă n-a fost foarte greu şi nu mi-a luat mult timp. Mai mult timp mi-a luat să caut scânduri cât de cât bune pentru aşa ceva printre deşeurile rămase de la lucrările de la acoperiş de astă-toamnă. Apoi dezasamblarea vechii uşi… De altfel vechea uşă şi restul deşeurilor ce n-au putut fi folosite la noua uşă mi-au asigurat lemnul de foc pentru vreo două zile…

Pe lângă citit şi lucrări prin curte, mi-am mai trecut timpul cu ceva plimbări prin împrejurimile satului, nu foarte departe de sat. Am văzut şi două căprioare la distanţă de nici 50 de metri de mine. Una fugea prin pădure, iar alta s-a oprit şi s-a uitat fix la mine vreo 2-3 minute. Am vrut să-i fac poză dar aveam soarele în faţă. Mă întrebam de ce nu fuge, că doar mă vedea bine, mişcam din mâini fără însă să mă deplasez. Puteam fi vreun nenorocit de vânător care ar fi împuşcat-o de 10 ori cât timp s-a

holbat la mine. I-am făcut semn cu mâna să plece. A fugit vreo 50 de metri, apoi iar s-a oprit şi m-a fixat cu privirea. După ce m-am mai uitat la ea vreo 2 minute, i-am întors spatele şi am pornit spre sat. Când am întors capul dispăruse. În perioada asta multe sălbăticiuni coboară spre sat şi salcâmii de prin vâlcele şi de prin păsuni au coaja roasă de căprioarele care caută demâncare…

Cam ăsta a fost concediul meu la ţară… A, era să uit, deşi e cam greu să uiţi aşa ceva: mi-am pierdut doi dinţi din faţă de pe dantura inferioară. Oricum dinţii ăştia, la fel ca toţi cei de jos, se mişcau cla cape… ca clapele unui pian de mult timp datorită unei parodontoze netratată, astfel că mă aşteptam la un moment să cadă, dar s-au nimerit în cel mai prost moment. Acuma nu mai am ce face şi musai să merg la dentist să-mi fac proteză dentară completă pentru dantura inferioară pentru că şi ceilalţi dinţi rămaşi se mişcă rău şi vor trebui îndepărtaţi. Iată, la nici 40 de ani, deja cu proteză dentară, ca babalâcii… Din fericire dinţii de sus sunt toţi în regulă şi la locul lor, dar până când îmi fac dantura de jos (am înţeles că poate dura şi câteva luni) o să arăt ca dracu’ şi o să vorbesc cam sâsâit… Apropo de babalâci nesuferiţi: în fiecare după-masă şi în week-end toată ziua, de dimineaţa până seara, o liotă de copii săniau şi se jucau prin preajma casei făcând o hărmălaie de nedescris, care din fericire nu se auzea şi din casă fiind bine izolată fonic. E îmbucurător că, cel puţin la ţară, copiii mai ştiu să se joace cum ne jucam noi când eram mici. Însă mă gândeam că dacă aş fi ajuns vreun babalâc din-ăla nesuferit care în timpul copilăriei ne alunga de prin preajma blocului că făceam prea multe gălăgie, probabil aş fi ieşit şi eu la copiii ăia şi le-aş fi strigat: „Bă, voi n-aveţi internet sau Facebook? Ia daţi-i drumu’ în casă şi mai jucaţi-vă şi pe calculator! Mama voastră de puşlamale!” 🙂

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 2 Comments »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (VII)

Posted by ditzacontra pe 2 decembrie 2014

Casa înaintea începerii lucrărilor la acoperiş

Casa înaintea începerii lucrărilor la acoperiş

Acum, la o lună de la închiderea şantierului pe acest an la gospodăria din Feleag, a venit vremea să fac un scurt bilanţ al lucrărilor şi activităţilor de la ultima postare pe acest blog încoace. Pentru că de-atunci multe s-au mai întâmplat şi unele lucruri s-au schimbat. Nu neapărat la modul cum mi-aş fi dorit… Mai ales din cauza câtorva alegeri neispirate pe care le-am făcut (schimbarea locului de muncă şi apoi revenirea la vechiul loc de muncă) şi care mi-au mâncat banii care trebuiau investiţi în reparaţiile casei din Feleag. Lipsa banilor n-ar fi fost chiar aşa o mare problemă pentru că, aşa cum am tot amânat până acum unele reparaţii, le puteam amâna şi pe mai încolo, dar mama a preluat iniţiativa şi a decis că trebuie neapărat reparaţii capitale la acoperiş. A ajuns la această concluzie după ce în timpul unei vizite la Feleag, a plouat torenţial şi a observat că apa se scurge de-a lungul hornului şi ajunge în casă. Problema aceasta exista încă din vara trecută, dar scurgerile de apă se petreceau doar la ploile torenţiale. În plus mai erau ţigle sparte sau crăpate (dar nu lipsă) din loc în loc, dar nu cu mult mai grav decât la alte case din sat, care sunt şi locuite permanent; iar în unele locuri, laţurile pe care erau aşezate ţiglele păreau că cedează. Aşa că la finalul lunii august, chiar când eu eram mai în budă cu banii, mama a contactat un „meşter” local, de fapt un vecin din zonă care printre altele „se pricepe” şi la reparat şi/sau construit acoperişuri, l-a adus să-i arate cum se prezintă acoperişul şi ce materiale ne trebuie pentru reparaţii, consolidare şi unele modificări ale acoperişului astfel încât apa de ploaie să nu mai ajungă în pridvor sau de pe acoperiş să se scurgă direct pe ziduri. Ca să n-o mai lungesc, o să remarc că lucrările executate la mijlocul lunii septembrie în timpul a două weekend-uri au fost pline de peripeţii asezonate cu stress.

Necesarul de materiale făcut de meşter a fost sub-evaluat, astfel că în timpul lucrărilor am constat că nu sunt suficiente ţigle, nu sunt suficiente laţuri, nu sunt suficiente cuie etc., deci şi bugetul alocat lucrării a fost depăşit cu 100% şi s-au făcut unele improvizaţii cu care nu sunt foarte de acord şi care au stricat aspectul casei. Este vorba mai ales de extinderea acoperişului peste pridvor pentru care nu s-a mai găsit ţiglă (n-am găsit pe nimeni care să ne mai vândă ţiglă veche – dar chiar dacă am fi găsit nu mai aveam cu ce le plăti pentru că am cam ajuns la fundul sacului). Aşa că s-a luat decizia de a se acoperi cu plastic din-ăla ondulat (vezi foto)… Sper că e o soluţie provizorie, deşi se zice că nimic nu e mai etern decât ceva ce se anunţa provizoriu şi nimic nu e mai provizoriu decât ceva care se anunţă a fi etern… Colac peste pupăză, în timpul lucrărilor, chiar când casa era „decopertată” au venit vreo trei zile de ploi dându-i insomnii mamei. Noroc că „meşterul” şi ajutoarele sale au apucat să tragă folia de acoperiş care a fost fixată cu laţurile peste care urma să fie aşezată ţigla, astfel că ploile n-au cauzat pagube. La finalul lucrărilor mama a cam clătinat din cap şi a zis că s-a pripipit când a luat decizia să se-apuce de reparat acoperişul nevând destule resurse care să-i permită să angajeze profesionişti şi să cumpere materiale suficiente (exact ce-i spuneam şi eu), dar a răsuflat uşurată că lucrările s-au încheiat, chiar dacă pe alocuri execuţia cam lasă de dorit – „dar la preţul ăsta ce pretenţii să mai ai?…” – şi nu mai sunt scurgeri de apă pe lângă horn atunci când plouă iar podul este mai bine izolat.

După ce în sfârşit am terminat cu acoperişul casei şi curăţarea podului de resturi şi sfărâmături, m-am apucat să fac şopronul pentru lemne de foc în fundul curţii pe locul unde pe vremuri a fost un grajd care prin 1992 s-a prăbuşit. Aici, deşi au durat destul de mult lucrările, n-a mai fost atâta stres. Am plantat stâlpii din brad, i-am fixat cu beton, am bătut grinzile cu piroane.

La fixarea acoperişului de grinzi m-am chinuit puţin pentru că, tot din lipsă de materiale, acoperişul este mixt: o jumătate din plăci de azbociment (da, ştiu, sunt cancerigene!) şi jumătatea superioară din plăci de plastic ondulat. Acum mai urmează să-l umplu cu lemne de foc. Dar numai pentru iarna următoare că momentan am rămas fără resurse pentru că acum trebuie să ieşim din spirala datoriilor. Dar încet-încet scăpăm şi de-astea. Sănătate să fie!

Săptămâna trecută am fost în Feleag ca să mă apuc să sap în cealaltă parte a grădinii, după ce o parte am săpăt-o în urmă cu vreo două săpătmâni, dar după cum se vede în poză, n-a fost chip, aşa că m-am dus în pădure şi am adus câţiva puieţi mici de brad pe care i-am plantat pe lângă gard laolaltă cu cei pe care i-am adus în urmă cu vreo doi ani şi care au început să ia în înălţime. Eu zic că luându-i din marginea pădurii i-am salvat pentru că erau fix în calea vitelor care merg pe-acolo la păşune şi riscau să fie călcaţi în picioare…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Duşul meu de la ţară e abia la vară…

Posted by ditzacontra pe 10 mai 2014

10178123_736498953037995_8490100034049353770_n

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna imediat după construcţie, în 2009

Cică omul care face duş e DuşMan… Aşa se presupune că zice un personaj necunoscut cu moacă de manelist (sau, mă rog, un manelist celebru cu moacă de personaj necunoscut) ce rânjeşte fermecător dintr-o poză ce circulă pe Facebook… Aşa că mi-am tras şi eu un duş în curtea casei din Feleag… Din-ăla ecologic, cu butoi de tablă vopsit în negru în care apa trasă din fântâna din vecinătate se încălzeşte în mod natural, de la soare. Deja îl am şi-l folosesc – doar vara, fireşte – de vreo cinci ani. Numai că era o mică problemă… După cum se vede în poze, între cei patru stâlpi care sprijină platforma pe care am urcat butoiul nu am prevăzut pereţi sau perdele care să-mi ofere o oarecare intimitate în momentul când foloseam duşul. Iar acesta se vede atât de pe uliţă, cât şi din curţile vecinilor. Astfel că la amiază după ce munceam prin grădină, făceam duş ca la ştrand, cu o pereche de pantaloni scurţi pe mine – ceea ce era destul de… incomod – pentru a nu atenta la pudoarea vecinilor sau trecătorilor, sau făceam duş după lăsarea întunericului – ceea ce uneori era cam neplăcut dacă nopţile erau prea răcoroase. Prin urmare, am hotărât să iau

Duşul, în timpul plantării nuielelor de salcie

Duşul, în timpul plantării nuielelor de salcie

Nuielele înverzite...

Nuielele înverzite…

măsuri… Şi de vreo doi ani mă tot gândeam cum să rezolv această mică problemă. Întâi am cumpărat nişte perdele de duş, dar când le-am montat am descoperit că nu aveau dimensiunile potrivite şi, în plus arătau că dracu’, aşa că am renunţat la ele. Anul trecut am fost la un pas să cumpăr de la un magazin online ce vinde fel de fel de efecte militare, câţiva metri pătraţi de plasă de camuflaj, din-aia cu care armata îşi camuflează piesele de altilerie sau tehnica auto pentru a nu fi reperată de… DuşMan. Până la urmă m-am felicitat că n-am făcut-o, mai ales în actualul context geopolitic. Dacă vreun satelit rusesc repera duşul meu ecologic acoperit cu plasă de camuflaj, ar fi putut să interpreteze că acolo e ascunsă vreo piesă de altilerie şi să-mi trimită în curte vreo bombă sexy…

Aşa că anul acesta mi-a venit o altă idee… De data asta una ecologică, la fel ca duşul: să împletesc în jurul duşului, pe trei laturi, nuiele de salcie pe care le-am înfipt şi în pamânt în ideea în care vor prinde rădăcini, vor înfrunzi şi vor deveni o perdea naturală. În luna martie m-am apucat de treabă şi iată că acum, în mai, nuielele de salcie un înfrunzit, deci presupun că s-au prins. Ştiu că salciei îi trebuie multă apă, dar fiind plantate în jurul unui duş nu vor duce lipsă de apă, mai ales că, DuşMan fiind, vara la ţară dacă e foarte cald, îmi place să fac duş de două ori pe zi. Deci din această vară, atunci când am ZVITA (pentru cine n-a făcut armata ZVITA înseamnă Zi de Verificare şi Întreţinere a Tehnicii de Altilerie… în cazul de faţă) voi fi ferit de privirile indiscrete ale vecinilor, trecătorilor şi sateliţilor ruseşti, americani sau chineze…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (VI)

Posted by ditzacontra pe 13 ianuarie 2014

Profitând de vremea primăvăratecă din acest global weirding (că gata! nu mai e global warming!) m-am decis în aceste zile libere să merg la ţară şi să m-apuc de lucrări de primăvară prin grădină. Adică să fur un pic startul pentru că, deh, ce voi face acum nu mai trebuie să fac când vine primăvara aia adevărată. Aşa că mi-am luat provizii şi, plin de entuziasm şi chef de muncă în aer liber, m-am suit în microbuz şi am plecat la Feleag. Am ajuns în Feleag şi văd că, la fel ca în oraş, zăpada dispăruse şi de pe-acolo şi chiar unii gospodari „au furat startul” înaintea mea. Însă când am ajuns în curte la mine am avut un mic şoc… Parcă am intrat în altă lume. Curtea mea era plină cu aproape la fel de multă zăpădă ca şi în decembrie, înainte de Crăciun când am fost ultima dată (după cum se vede în poze)…

Grădina "inferioară"

Grădina „inferioară”

Şi mai mult, era (încă e, că nu s-a topit) singura curte din tot satul unde mai era zăpădă…

Grădina "superioară"

Grădina „superioară”

Cum naiba? m-am întrebat. Mi-am dat seama ziua următoare observând soarele care pe tot parcusul zilei se plimba agale de-asupra coroanelor copacilor din pădurea din apropiere luminând doar casa, însă nu şi curtea care practic era umbrită toată ziua.

Deci, de lucrat prin grădină nici nu putea fi vorba. Să mă întorc în oraş n-aveam nici un chef. Aşa că relaxare şi odihnă… Aveam filme pe stick, cărţi pe rafturi, mâncare şi beutură la frigider… Trai pe vătrai… Numai că atunci când am vrut să văd nişte filme anticul meu computer transferat la ţară a crăpat… Din fericire e doar o problemă de soft… Prin urmare mi-au rămas cărţile cetite pe fotoliul de la gura sobei alături de unul sau mai multe pahare de vin, producţie proprie (încă tot nu am pus pe blog cum mi-am făcut primul vin, aşa-i? No, aproape că s-o gătat că n-o ieşit mult. Însă o fost bun, rubiniu, sec cu gust uşor amărui că am băgat în el şi frunze de busuioc şi rozmarin…)

Aşa, şi zilele astea am citit trei cărţi, dintre care două au fost re-citiri. Cu ocazia asta am descoperit că nu-mi place Mircea Eliade… What?! 🙂 Ştiu pe unii care pentru asta ar fi în stare să mă răstignească pe o cruce întoarsă, apoi să mă spânzure de gât cu picioarele în sus şi să mă ardă pe un rug de azbest… Cam cum era să păţesc în liceu când am zis că nu-mi place Eminescu… Whaaat!?! 🙂 Ţin minte când i-am zis asta atunci unei colege de liceu care mă privea cu oarecare… simpatie. După infama declaraţie mi-a aruncat o privire plină de cel mai autentic dispreţ şi a apoi refuzat să-mi mai vorbească vreodată. „Ce ai, mă, cu Eminescu? Cum să nu-ţi placă Eminescu? E Poetul Nostru Naţional, ignorantule ce eşti! Aaa, precis eşti unul din-ăia frustraţi care  la ora de literatură română ai luat numai note mici la lecţiile cu Eminescu şi de-aia nu-ţi place!…” Nu. Din contră. Eminescu mi-a adus numai note mari la ore, la teze, chiar şi la Bac unde la proba orală mi-a picat poezia „Floare albastră” şi am luat 10, spre deosebire de proba scrisă unde mi-a picat autorul meu preferat ever dintre scriitorii români, Liviu Rebreanu, şi am luat abia 8… Dar nu-mi place Eminescu pentru că prea mult se lamentează prin poeziile lui, fie din cauza amorului pierdut, fie din cauză că el e, vezi Doamne, un Geniu şi lumea asta proastă nu-l înţelege, măi, şi de-aia lumea o să piară înecată în propria ignoranţă şi autosuficienţă, însă el, el o să trăiască veşnic… Dar, stai, a trăi veşnic e un blestem pentru că o să fie singur pentru că, apropo, lumea aia proastă a pierit deja înecată în propria ignoranţă etc… C’mon, man! Give me a break and get a life! Stop complaining!… Patetic! Nu e o lectură indicată pentru psihicul meu făcut franjuri căruia depresia îi dă târcoale asemeni unei hiene ce râvneşte la stârvul din care se îndoapă un leu. („Stârvul” e psihicul meu, iar „leul” e viaţa… Prefer să fie devorat de viaţă decât de depresie. 🙂 )

Ok, dar ce am cu Eliade? Eliade mi se pare pedant… Atenţie, mă refer la beletristica lui, nu la lucrările ştiinţifice pe care n-am avut curiozitatea şi răbdarea să le răsfoiesc. În romanele lui face exces de filozofie (care de multe ori mă depăşeşte – sunt un cititor fără erudiţia, necesară de multe ori, pentru a înţelege ce a vrut Eliade să spună în unele din romanele sale) şi abuză de introspecţie. Introspecţia mă enervează când e sterilă, cum mi se pare că e în unele dintre romanele lui Eliade… Introspecţia are şi Rebreanu, de pildă, autorul meu preferat, dar de obicei duce la o revelaţie, cum se întâmplă în „Pădurea Spânzuraţilor”, de exemplu, iar revelaţia care duce la acţiune… Cam asta am „descoperit” (re)citind romanele „Întoarcere din Rai” şi ” Huliganii”, pe care le-am citit şi în liceu, dar atunci am făcut-o dintr-un oarecare snobism (Ce naiba, doar învăţ la Liceul „Mircea Eliade”! Cum să nu citesc Mircea Eliade?), că nu erau lectură obligatorie dacă bine ţin minte…

 Anyway… Nu ştiu ce-mi veni cu pălăvrăgeala asta despre ce şi cine-mi place sau nu… Vreau doar să mai spun că faptul că nu-mi plac unii autori nu înseamnă că nu le respect opera şi/sau locul pe care-l au în literatura română sau universală. Dacă nu respectam acest lucru făceam cu cărţile lor ce am făcut acum vreun an cu o carte pe care am citit-o tot în Feleag: atât de previzibilă şi de prost scrisă a fost acea carte încât, după ce am citit-o din scoartă-n scoarţă, am aruncat-o în foc în următorul moment… 🙂

Posted in Însem(i)nări artificiale, Jurnal | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Traforaj cu drujba

Posted by ditzacontra pe 30 octombrie 2013

De mai bine de cinci ani aveam în Feleag un scaun care nu avea… cum să-i spun?… şezut. Şi pentru că nu avea şi nu putea fi folosit ca şi scaun, era pe lista de lucruri care trebuiau făcute bucăţi şi transformate în lemn de foc. (Nu-mi place deloc să păstrez sau să adun lucruri care „vor fi ele bune la ceva într-o bună zi”. Tot ce nu-şi dovedeşte utilitatea în maxim o lună trebuie să dispară într-un fel sau altul! 🙂 ) Însă acest scaun, ca şi alte câteva lucruşoare, au fost salvate de elanul meu distructiv de către mama care a zis că scaunul se poate repara uşor pentru că în afară de lipsa şezutului, n-avea altă hibă şi era păcat de el, mai ales că mai am două scaune la fel. I-am dat dreptate şi am pus scaunul undeva să nu-l mai văd pentru că riscam să uit de ce a zis mama şi să ajungă aşchii numai bune de aprins focul în sobă… Şi aşa a stat scaunul ăsta cinci ani ascuns, fără şezut, până când ieri am dat de el şi mi-am zis că ar fi cazul să-i pun odată sezut şi să-l fac util. Aveam o foaie de placaj recuperată dintr-o uşă de apartament de bloc pe care am dezmembrat-o şi am făcut-o… aşchii pentru aprins focul. Însă nu ştiam cum să o decupez după forma şezutului scaunului. Cu fierăstrăul nu puteam pentru că are lama prea lată şi numa’ mă chinuiam (am şi încercat), traforaj ca pe vremea când eram la şcoală nu am, flex nici atât… Însă am drujbăăă!… Ia să încerc cu drujba!… Am făcut un şablon al şezutului dintr-o pagină de ziar, am aşezat-o peste foaia de placaj, am fixat placajul cu nişte cleme pe bancul de lucru şi cu vârful lamei de la drujbă am decupat fin (mă rog, cât de fin poţi lucra cu o drujbă…) foaia de placaj. Dup-aia am dat marginile placajului cu şmirgel şi l-am aşezat la locul lui pe scaun aşa cum se vede în poza de mai jos. Mai urmează să dau scaunul cu lac negru peste tot ca să arate fix ca celelalte două pe care le mai am…

DSC00065DSC00063

Chiar când am oprit drujba după ce am decupat foaia de placaj, în liniştea ce s-a lăsat brusc am auzit discuţia dintre vecinii de peste vale care trebăluiau şi ei prin curte: Bărbatul: „Da’ ce face băiatu’ ăla acolo?” Femeia: „Scaun” Bărbatul: „Ei, scaun!… Cum dracu’ să faci scaun cu drujba?”… 🙂

Posted in Jurnal | Etichetat: , , | 1 Comment »

Am pepeni!!!

Posted by ditzacontra pe 6 august 2013

Postarea asta ar fi trebuit să aibă titlul, ca şi celelate, cu „Locuinţa mea de la ţară e abia la vară…”, însă mi s-a păru o veste mai bună faptul că am pepeni. Sunt încă mici, dar estimez că în vreo 2 săpătmâni vor fi buni pentru consum. Ş dacă toate florile de pe vrejuri vor face fructe, voi avea destul de mulţi pepeni… Am zis eu de anul trecut că o să semăn şi pepeni în grădină şi aşa am şi făcut. I-am semănat prin aprilie, însă abia pe la începutul lui iunie au răsărit, de am crezut că n-o să iasă nimic şi eram gata să pun altceva în locul lor… Vedeţi pozele mai jos, şi cu celelalte legume de prin grădina din Feleag, în care vedetele sunt castraveţii, vinetele şi ardeii (ceapa am recoltat-o deja, iar roşiile nu se prezintă tocmai bine din cauză că au fost cam atinse de mană în ciuda măsurilor pe care le-am luat, respectiv stropirea lor cu macerat de urzici – o alternativă eco la stropitul cu piatră vânătă)…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (V – 1.0)

Posted by ditzacontra pe 18 iunie 2013

Aşa cum spuneam în postarea precedentă, în concediul pe care l-am avut şi pe care l-am încheiat cu mai bine de o săptămână în urmă, mi-am propus, şi din fericire am şi reuşit în proporţie de 95%, să refac pridvorul casei. Aveam scândura pregătită încă de anul trecut (planul iniţial era ca lucrarea să o fac în toamnă-iarnă), îmi mai trebuia mână de lucru ieftină şi uneltele potrivite: bomaşină, fierăstraie circulare şi pendulare, flex etc.. Mâna de lucru ieftină (adică gratis, sau clacă – dacă vreţi) mi-au asigurat fratele şi unchiul meu care şi-au pus propriile braţe în slujba nobilului proiect. În plus unchiul meu a venit şi cu uneltele necesare pe care şi le-a cumpărat când îşi construia propria casă, dar şi-a arogat şi titlul de şef de şantier, cum îi stă în obicei… Dar un şef de şantier care respecta specificaţiile patronului – adică ale mele. Lucrarea a durat cam de la ora 9 dimineaţa (că doar nu era să ne-apucăm de la 6) până în jurul orei 7 seara şi a constat în înlocuirea unui stâlp al pridvorului şi a două balustrade care erau putrede (casa a fost construită în 1945 şi de-atunci lemnăria exterioară n-a mai fost înlocuită sau corespunzător întreţinută), consolidarea celorlalţi stâlpi, tăierea şi fixarea scândurilor pe cadrul pridvorului şi montarea a două ferestre la „alveola” din faţa intrării în casă. Ferestrele sunt cele vechi pe care le-am scos de la camera din faţă pentru că erau simple şi nu asigurau o izolare termică corespunzătoare, şi pe care am vrut să le fac bucăţi şi să le pun pe foc. M-a oprit mama care a zis să le pun undeva deoparte că or fi bune la un moment dat. Eu le-am depozitat în pivniţă, unde e puţin mai multă umezeală, în ideea în care se vor deteriora mai repede şi voi scăpa de ele pentru că ocupau loc degeaba. Însă vara trecută când făceam planurile de refacere a pridvorului (sau privar, cum îi mai zice în Feleag) m-am gândit ca în loc de scândurile alea urâte care închideau alveola să pun ferestre şi între ele scânduri şi astfel le-am scos din pivniţă înainte de a fi prea târziu. Aşa că deşi au stat vreo 3 ani la „răcoare” ferestrele mele s-au dovedit a fi foarte rezistente pentru că umezeala nu le-a afectat foarte tare. Dar mai bine iacă pozele pe care le-am făcut în ziua lucrărilor:

Urmează ca până la sfârşitul verii să acopăr şi lateralele „alveolei” şi să băiţuiesc pridvorul pentru a-l feri de intemperii. De asemenea, musai vara asta să refac faţadele casei că arată ca dracu’…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (III)…

Posted by ditzacontra pe 27 august 2011

Pădurea văzută din pridvorul casei

Mai precis, într-o nu ştiu care vară, într-o nu ştiu care ţară, într-un nu ştiu care sat, sub un nu ştiu care pat… Mă rog, ştiu ţara şi satul iar în ce priveşte patul…aşa e vorba Pseudofabulei celor de la Roşu şi Negru. Dar aţi prins ideea: am fost mai precis, carevasăzică… (Ha-ha-ha-ha! Wow, ce spirit! Câtă ironie! Câtă durere în paişpe!) Dar să trecem la lucruri serioase…

Din precedentele postări despre lucrările pe care le-am mai făcut pe la casa din Feleag pentru a-i da un confort apropiat de cel al unei locuinţe din mediul urban fără a-i ştirbi pitorescul rural, rezulta faptul că vara asta ar fi trebuit să închei investiţia. Adică mai aveam de amenajat camera de baie şi de refăcut faţadele. Cred că e inutil să mai spun că nu s-a întâmplat nimic din toate astea şi că stadiul lucrărilor e acelaşi ca în toamna trecută. Singurele lucrări executate au fost cele de întreţinere şi grădinărit. Singurele investiţii pe care le-am făcut au fost cumpărarea unei stropitoare de plastic cu 16,66 lei, şi un tirbuşon profesional, cum se folosesc în baruri, care a costat 32 de lei, o investiţie urgentă şi vitală pentru că la un party pe care l-am ţinut în Feleag prin aprilie ca să sărbătorim încheierea cu succes a campaniei agricole de semănat castraveţii în grădină, vechiul tirbuşon s-a rupt la a patra sticlă de vin astfel că la următoarele şase a trebuit să le introducem dopul înăuntru cu ajutorul cuţitului… Dar asta e altă poveste…

Parte a grădinii, înainte de grindina devastatoare

Probabil că anul acesta n-ar fi fost aşa de sărac în investiţii şi lucrări dacă aş fi avut la dispoziţie ceva fonduri. Faptul că n-am plecat la muncă în Germania anul acesta s-a simţit… pregnant. Am încercat să suplinesc lipsa fondurilor prin contractarea unui  mic credit la o bancă, însă prima bancă la care am apelat, ce poartă numele provinciei istorice în care

Roşiile verzi înaintea grindinei

se află şi oraşul nostru şi Feleagul, a refuzat să mă aibă ca debitor la ei pentru că, spuneau ei, din cauza actualului meu loc de muncă aş fi insolvabil. Bine, bă, că eu sunt insolvabil şi îs solvabili toţi nespălaţii  ăia care n-au ce mânca, dar îşi iau credite cu buletinu’ ca să-şi ia plasmă ultimu’ răcnet şi celular din-ăla mai deştept decât ei, şi-apoi trebe să le luaţi plasma

aceleaşi roşii chiar în timpul grindinei

plină de flegme că nu şi-au mai plătit ratele de nu-ştiu-când… Felicitări! (Apropo: dacă-l prind pe „zânul” ală din reclama băncii respective că-mi aterizează prin acoperiş ca să mă aburească cu ofertele lor la credite şi cât de săritoare e banca pe care o reprezintă, o să-i rup picioarele şi să-i îndes în fund bagheta aia magică dar inutilă pentru mine!). În final, acum câteva zile, o altă bancă s-a dovedit a fi mai generoasă decât prima şi mi-a acordat împrumutul solicitat, astfel că în toamnă să-mi pot izola podul şi să-mi cumpăr unele maşini-unelete de care am nevoie prin gospodărie. Dar asta după ce mă întorc din concediul care începe luni…

Gheaţă în pridvor

Am mai avut în iulie cinci zile de concediu (cu week-end-ul, şapte) pe care le-am petrecut integral în Feleag. A fost super. Practic, cu excepţia a doua zile, în restul zilelor am fost singur-singurel: nu m-a vizitat nimeni, n-am intrat în contact cu nimeni, nu am dus nici laptopul cu mine să mai văd un film, semnal la telefon ne e… Toată ziulica trebăluiam prin grădină, mâncam, citeam (am citit mult vara asta) sau pur şi simplu leneveam… Aproape tot concediul acela am purtat pe mine când eram prin curte doar o pereche de pantaloni scurţi (fără lenjerie pe dedesupt 🙂  ), de care mă lipseam total atâta timp cât eram prin casă. Am redescoperit plăcerea de a umbla desculţ prin iarbă şi printre straturile cu legume şi de a face duşuri călduţe în aer liber… A fost frumos…

Murături puse chiar de mânuţele mele... Doar o mică parte din ele...

Şi grădina a fost foarte productivă anul acesta deşi o grindină de la pe mijlocul lunii iulie mi-a făcut roşiile varză… Sună cam aiurea… Vreau să zic că le-a distrus complet. Tot ce am mai putu salva din ele a fost pentru vreo 5 salate mai consistente şi două borcănele de gogonele murate. În schimb, pe lângă cel puţin 50 de kile de ceapă, vreo 10 kile de morcovi, câteva verze imense, fasole şi altele, am o grămadă de castraveţi, deşi grindina mai sus-amintită le-a făcut frunzele franjuri. Dar se pare că au supravieţuit şi acum fac o grămadă de fructe de am impresia că mă confrunt cu o invazie. Am pus la murat vreo 15 borcane deja şi încă mai urmează…

Cam asta e tot ce am mai făcut prin Feleag anul ăsta. Practic aproape toate zilele libere pe care le am le petrec acolo şi îmi place din ce în ce mai mult… Sper că într-o bună zi mă voi muta acolo cu totul… Într-o nu ştiu care vară, într-o nu ştiu care seară…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

Iarna la Feleag…

Posted by ditzacontra pe 21 decembrie 2010

Afară, ziua: Cer senin. Soare cu dinţi. Ger sănătos. Zăpadă curată şi scârţâitoare. Dealuri albe. Coşuri fumegânde. Miros de lemn ars. Linişte adâncă.

În casă, seara: Căldură moleşitoare. Lumină blândă. Foc domol în sobă. Vorbărie şi muzică monotonă la radio. Dulce toropeală în fotoliu.Miros de lemn ars, vin fiert, mere coapte şi coji uscate de portocale.

Cam astea ar fi cuvintele cheie care ar putea descrie ultima mea şedere în Felelag, în weekend-ul trecut. O splendoare. Pot să spun că în momentul când m-am apucat de renovat/restaurat casa din Feleag, îmi imaginam că voi petrece astfel de momente: înfofolit în capotul meu de la secănd-hend, trântit în fotoliul aşezat cu faţa la gura sobei de teracotă unde sfârâie monoton 2-3 butuci pe jumătate arşi, dormitând cu o carte în mână şi o cană mare de vin fiert alături, cu imaginaţia zburdând prin trecutele vremuri ale Rusiei ţariste, purtată pe acolo de „Povestirile unui vânător” ale lui Ivan Turgheniev (sunt un fan al literaturii ruse) şi visând vremelnic că chiar sunt un boiernaş de ţară rus, scăpătat şi leneş, la fel ca în descrierile lui Turgheniev…

Linişte…

Adrian Diţă

Posted in Însem(i)nări artificiale, Jurnal | Etichetat: , | 4 Comments »

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (II)

Posted by ditzacontra pe 5 octombrie 2010

Concret, până acum am reuşit să fac următoarele lucrări la casa din Feleag: turnat placă de beton în încăperea din spate, compartimentarea ei pentru a amenaja o cameră de baie, bucătărie şi spaţiu pentru servirea mesei, refacerea completă a instalaţiei electrice, înlocuirea ferestrelor încăperii din faţă, zidirea unei sobe de teracotă… Astea le-am făcut anul trecut. Anul acesta am refăcut wc-ul din curte (cel vechi s-a prăbuşit :)), am construit de unul singur un duş „ecologic” în curte, am curăţat fântâna, am săpat decantorul, am turnat o şapă peste placa de beton din bucătărie şi spaţiul de servit masa, am pus aplice şi corpuri de iluminat pe pereţi, cu ajutorul mamei, a fratelui şi a cumnatului meu am gletuit, zugrăvit şi amenajat încăperile casei, le-am mobilat cu mobila existentă, pe care am recondiţionat-o (n-am cumpărat nimic nou), sau pe care am adus-o din Boiu (două lăzi „canapeie” vechi, noptiere pe care le-am transformat în mobilă de bucătărie suspendată, o masă, un frigider, un aragaz cu butelie etc.). Astfel că în acest moment „operaţiunile majore” de amenjare interioară a trebuit să le închei pentru că s-au terminat banii pe anul acesta. Mai am în execuţie până când dă îngheţul amenajarea unei căi de acces pietruite, ca în Cetate, de la poartă, până la intrare. Iată cam ce a ieşit:

Poate la exterior nu e mare diferenţa între ceea ce am găsit şi ceea am reuşit să repar. Dar, aşa cum spuneam, mai e mult de lucru. Ceea ce am vrut să fac anul acesta, şi n-am reuşit din cauza socotelilor eronate, a fost să trag instalaţie de apă în casă (cu hidrofor pentru a scoate apă din fântână) şi amenajarea camerei de baie, pentru care am cumpărat deja vas wc, lavoar, robineţi şi cadă pentru duş etc. Sper că voi reuşi în anul următor, deşi viitorul nu sună prea bine… Chiar mă întreba deunăzi un prieten: „Bă, da’ un tractor când îţi iei să te-apuci şi tu de agricultură eco?” A trebuit să-i spun că momentan o să-mi iau doar o sapă de lemn pentru că asta îmi permit şi în plus nu vreau să sar etapele…

Apropo de grădinărit, că de agricultură încă nu poate fi vorba, anul acesta grădinuţa mea a şi produs una-alta, graţie „atenţiei” de care s-a bucurat, atât din partea mea, cât şi a mamei mele: am avut ceva roşii, ceapă, ridichi de lună, ardei iuţi (grămadă), fasole verde, castraveţi, cartofi (puţini), morcovi, varză, ţelină etc., iar pomii, vreo 3 meri şi 7 pruni, au dat şi ei rod destul de bogat deşi n-am apucat să le fac „coafura” după moda nemţească deprinsă în livezile din Altes Land. Dar n-o să mai scape de tunsoare iarna asta :)… M-am învăţat şi cu coasa… după ce am rupt vreo două, ca să nu mai păţesc ca anul trecut când vara curtea mea arăta ca o mică junglă din care numai balaurii mai lipseau. Astfel că anul ăsta tot la 2-3 săptămâni îmi coseam prin curte. Şi iarbă frumoasă şi grasă, că mă gândesc la anul să mă apuc de crescut iepuri (nu iepuraşi, precum boşorogul de Hugh Hefner, că am înţeles că şi ăsta o trebuit să mai reducă din şeptel din cauza crizei)…

Revenind la casă, cei care mă vizitau în timpul şantierului îmi dădeau tot felul de „idei”: că să pun termopane, să scot podeaua şi să pun parchet melaminat, să acopăr grinzile cu tavan fals etc. şi se cruceau când le spuneam că vreau să păstrez cât mai mult din înfăţişarea originală. E drept, la ferestrele pe care le-am înlocuit lucrurile n-au ieşit chiar cum am vrut pentru că meşterul n-a respectat specificaţiile. Eu voiam ferestre duble cu 2 canate, aşa cum au fost, doar că cele vechi erau simple. Au ieşit cu un singur canat, dar la jumătate de preţ la cât mi le-a făcut, nu puteam să le refuz… Oricum, când va fi gata totul am de gând să-i dau şi un nume casei, că tot e la modă lucrul ăsta. O să-i zic „Casa Bucăle” sau „Casa von Bucăle” ca să fiu în ton cu bizara germanofilie care mă animă de vreo 4 ani încoace… Bucăle era porecla din sat a bunicului meu. N-am reuşit să aflu de ce era poreclit astfel… Dar în sat, când mă întreabă oamenii că „de-al cui eşti tu, mă, băiete?”, degeaba le spun că „de-a lu’ Diţă”. „Păi juma’ de sat e Diţă. A lu’ care Diţă?” Aşa că trebuie să specific: „A lu’ Bucăle, de pe vale”, cum m-a învăţat tata. Şi-atunci oamenii ştiu cu cine stau de vorbă…

Adrian Diţă a lu’ Bucăle

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 6 Comments »