Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘casă la ţară’

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (I)

Posted by ditzacontra pe 4 octombrie 2010

Adică e gata abia la vară… Adică şi-acuma e gata, dar nu în totalitate… Pe scurt, este locuibilă, dar ca funcţionalitate şi confort se situează la nivelul unei gospodării rurale de secol XIX – XX. Astfel că deja experimentez locuirea în mediul rural tot mai des în ultima vreme, şi câte 4 – 5 zile pe săptămână. Am pomenit câteva postări mai înainte de mica mea „moşie” de la ţară moştenită de la bunicu’ (Fie-i ţărâna uşoară!) şi, iată, a venit vremea să postez câteva fotografii cu ce am amenajat pe-acolo până acum. N-aş fi vrut încă să le postez, mai ales că mai e mult de lucru şi s-ar putea să ţipe Băsescu la mine că de ce nu mi-am tencuit casa (mă scuzaţi, dom’ preşedinte, dar cu 300 de lei pe lună, cât câştig, nu prea poţi face mare lucru nici măcar la ţară), însă trebuie să vadă şi finanţatorul pe ce s-au dus în jur de 3.000 de euro şi câteva luni de muncă… Dar stai puţin! Finanţatorul c’est moi! Înseamnă că singurul motiv plauzibil pentru faptul că postez deja pozele este ca să mă laud, deşi nu prea am cu ce…

Casa se află în satul Feleag (comuna Vânători), la vreo 20 de kilometri de Sighişoara, este o casă cu două încăperi de câte cca. 25 mp fiecare, şi o pivniţă, şi a fost ridicată de meşteri secui din Cristuru Secuiesc, dar a fost construită de bunicul meu din partea tatălui, în 1945 din banii câştigaţi muncind prin Bucureşti şi din solda obţinută şi pusă de-o parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (A luptat pe frontul rusesc în Armata Română şi a fost demobilizat imediat după „întoarcerea armelor” din 1944). Din păcate nu am ajuns să-l cunosc suficient de bine pe bunicul meu pentru că a murit în 1987 când eu aveam 11 ani. Ştiu doar, din vacanţele pe care le petreceam în Feleag, că era un om sever, religios şi gospodar. În 1996 a murit şi bunica mea iar de-atunci gospodăria din Feleag a fost tot mai neglijată, noi, moştenitorii (tata şi fiii), fiind ocupaţi cu job-urile şi viaţa la oraş. Doar primăvara şi vara mai mergeam prin Feleag şi mai mişcam una-alta pe-acolo, mai semănam câte ceva prin grădină etc. Prin 2001 s-a prăbuşit grajdul şi şura din fundul curţii şi atunci tata a fost cât pe ce să vândă casa, curtea şi grădina. „Norocul” a fost că atunci încă viaţa la ţară nu prea era tentantă, mai ales în Feleag, astfel că nu s-au găsit doritori să o cumpere. Prin 2008, după a doua „ieşire” în Germania şi după ce am cheltuit aiurea banii câştigaţi acolo,am decis că, dacă mai merg la muncă în străinătate, să cheltuiesc banii ăia cu folos şi, cu binecuvântarea tatălui, să salvez moştenirea lăsată de bunicu’ şi să mă trag către „rădăcini”.

Aşa că în primăvara lui 2009, după ce m-am întors de la tuns/ras/frezat meri în Germania, mi-am suflecat mânecile, mi-am pus la bătaie banii câştigaţi pe-acolo şi am purces la muncă decis să dau casei confortul şi funcţionalitatea unei locuinţe urbane dar păstrându-i înfăţişarea originală. Iată câteva imagini cu ce-am găsit pe-acolo când m-am apucat de treabă, şi din timpul unora dintre lucrări:

Fireşte, începutul a fost dificil iar continuarea şi mai şi… În sensul că socoteala din Germania nu se prea îngână cu cea din România. Mai întâi, când m-am apucat de treabă, am descoperit că tocmai a fost tăiată alimentarea cu energie electrică a casei, fără nici o înştiinţare şi fără motiv. Când m-am dus să cer reluarea alimentării, cei de la Electrica spuneau că adresa pentru care am făcut solicitarea nu există în baza lor de date… Aşa că a trebuit să scot o adeverinţă de la Primăria din Vânători cum că adresa respectivă chiar există. Ocazie cu care s-a descoperit că, deşi impozitul pe casă a fost plătit, de vreo patru ani n-a mai fost plătit impozitul pe terenurile extravilane pe care le deţinem (vreo 2,5 ha de teren arabil şi fânaţe şi 10 ari de pădure). Aşa că, pentru a obţine adeverinţa, a trebuit să plătesc restanţele la impozit…

Apoi, căutarea de „meseriaşi” care să-mi execute diverse lucrări. Aici am cam luat ţeapă pentru că m-am „scumpit la tărâţe” până să descopăr că unele din lucrările respective puteam să le fac şi eu singur sau cu ajutorul familiei la acelaşi nivel de „calitate” ca cel al „meseriaşilor” respectivi… Singura lucrare pentru care nu-mi pare rău că am dat cât am dat a fost refacerea instalaţiei electrice, conform „specificaţiilor” mele, executată de un consătean ce a lucrat în domeniu. (vezi „postul” următor (anterior) pentru galeria foto cu situaţia actuală a casei pentru că n-am putut pune 2 galerii foto în acelaşi „post”)

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

Greu la deal cu b(l)o(g)u’ mic…

Posted by ditzacontra pe 22 iulie 2010

După ce am mutat JSR-u’ la blog am neglijat tot mai mult propriul meu blog pentru a-i da ediţiei online a ziarului o moacă cât de cât mai aproape de secolul XXI. Efectul a fost că cel de-al doilea „copil” al meu, site-ul JSR-ului, s-a făcut mai mare, mai frumos şi mai vizitat decât primul şi mai vârstnicul meu „copil”, adică acest blog… Aşa că trebuie să iau măsuri pentru a echilibra un pic balanţa. Adică să am ceva mai multă activitate pe acest blog. Dar înainte de toate trebuie să fac nişte mici schimbări. De pildă, pentru că în ediţia online a JSR-ului postez toate „reţele culinare” noi, consider că n-are rost să le postez şi la categoria similară de pe acest blog. Aşa că aici voi posta „reţete expirate”, de acum 2-3 ani, ce au fost deja publicate în ediţia tipărită a JSR-ului. De asemenea, voi pune mult mai multe fotografii, pentru că, nu ştiu de ce (adică ştiu!), nu prea îmi mai vine să scriu… Am, aşa, o lene de a sta câte o juma’ de ceas în faţa unei fraze ca s-o tot bibilesc şi s-o aranjez ca să sune bine. Iar efectul se vede în cele mai recente articole din JSR sau post-uri de pe blog… O fi din cauză că nu sunt suficient motivat. Cel puţin în ce priveşte scrierea articolelor pentru JSR…

Păi cum să fiu motivat când de la ziar câştig uriaşa sumă de 300 (trei sute) lei pe lună leafă. Şi eu cred că muncesc totuşi ceva… Adică nu chiar ca în Germania, dar sunt zilnic la birou, merg pe teren la interviuri sau cules informaţii, lunea adun de la cutiile JSR-ului taloanele de mica publicitate, la birou le sortez, apoi le culeg chinuindu-mă să descifrez scrisul uneori imposibil al oamenilor, mai scriu articole după ce din 2008 n-am mai scris nimic serios pentru JSR, am făcut un site frumos pentru JSR pe care-l actualizez de câte ori este nevoie, fac fotografii cu propriul meu aparat foto, tot ce fac lucrez de pe laptop-ul meu cel nou (de un an de zile) la care deja uzura a început să-şi spună cuvântul, şi aşa mai departe… Şi pot face chiar mai mult, dar pentru 300 lei pe lună are vreun rost? Noroc că mi-au mai rămas ceva bani după „ieşeala” la muncă în Germania de azi iarnă, că altfel deja făceam foamea. Dar şi ăştia se gată mintenaş, aşa că mă gândesc tot mai mult să-mi iau un job serios: ceva window-cleaner, janitor sau ajutor de bucătar, că am auzit că ăştia câştigă mai bine decât un „ziarist” de la JSR. Sau, de ce nu, să mă întorc la Cesiro… În plus banii câştigaţi în Germania trebuiau să acopere costurile cu amenajarea căsuţei mele de la ţară, moştenită de la bunicu’ (o să pun într-o zi poze cu ce am reuşit să amenajez până acum pe-acolo), însă deja mai mult de jumătate din ei s-au dus pe „completarea” „lefii” de la JSR ca să nu mor, dracului, de foame sau de sete (berea, berea mă usucă la buzunare 🙂 ), iar cu restul abia dacă am reuşit să fac un sfert din ce mi-am propus pentru acest an. Acuma e clar că n-o să-mi mai ajungă banii să-mi trag instalaţia de apă în casă şi să mă pot muta cu totul acolo din iarna asta…

Dar cel mai nasol e când ies cu băieţii la o bere şi când se matolesc fac mişto de mine şi de salariul meu şi îmi zic că-s cel mai mare fraier din lume pentru că continui la JSR pentru 300 lei pe lună… Iar eu tac şi înghit şi încerc să schimb subiectul. Dar stau câteodată şi mă întreb dacă nu cumva au dreptate… Aşa-i că-s prost? Cum adică „mă întreb dacă nu cumva au dreptate”? Păi nu e evident? Îmi mai şi imaginez câte-o scenă de genul „prima întâlnire cu o fată” în care mă întreabă aia că care (cacofonie intenţionată) e venitul meu lunar. Şi eu ce să-i răspund? „Suficient de bun cât să-ţi plăteşti singură sucul şi şaorma aia pe care ai comandat-o fără să mă întrebi”? Aş fi penibil pe alocuri, cum îmi zice un prieten de-al meu când se îmbată…

Aoleu, dar ce fac eu aici? Doar nu mă plâng de propria mea prostie… după modelul „prostul nu e prost destul dacă nu e şi… calic”…

Numa’ bine!

Posted in Însem(i)nări artificiale, Risaicăl bin | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »