Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘Germania’

Hamburger Dom (ediţia din martie – aprilie 2010)

Posted by ditzacontra pe 26 mai 2011

Iată, în sfârşit, pozele promise. A, nu e vorba de alea făcute pe 30 aprilie pe drumul către Valea Dracului, pe care, tot aşa, am promis că le pun aci pe blog, ci alea făcute anul trecut la Hamburger Dom, un univers al kitch-ului, bine organizat, pentru că, nu-i aşa, în meticulozitatea lor nemţii pot organiza la perfecţie şi o petrecere monstru ce durează o lună pe anotimp, oferind momente de… relaxare, distracţie şi motiv de cheltuit banii câştigaţi mai mult sau mai puţin greu de către prostime (pentru că, de ce să n-o recunoaştem, evenimentul ăsta se adresează în principal omului de rând cu un orizont intelectual oleacă mai îngust, iar acest om de rând reprezintă marea majoritate a populaţiei planetei, motiv pentru care planeta este condusă de nişte şmecheri care ştiu cum stă treaba cu omul de rând şi orizontul lui intelectual şi încearcă să menţină această stare de lucruri la infinit…). Deci iaţă pozele. Poate o să veţi vreodată să mergeţi pe-acolo. O să auziţi vorbindu-se româneşte pentru că mulţi de-ai noştri trudesc pe-acolo ca să-i distreze pe nemţi şi pe alţi turişti…

Această prezentare necesită JavaScript.

Referinţe: La plimbare pe malul Elbei

Hamburg, orașul care m-a fermecat

Reclame

Posted in M-o făcut mă-sa fotograf | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Am un job!… Yeee!…

Posted by ditzacontra pe 20 februarie 2011

Anul trecut pe vremea asta eram deja în Republica Federală Doiciland şi tundeam deja merii din livezile „Unchieşului” din ţinutul Altes Land. Anul ăsta n-a mai fost să fie. Adică puteam să merg şi anul acesta, dar „înştiinţarea” a venit prea târziu… Deja am semnat cu Kaufland. Kaufland Sighişoara (România), fireşte. Iar după ce am semnat, a venit şi răspunsul „Unchieşului”, cum că putem reveni pe plaiuri germane pentru a reteza pomilor crengile în exces. N-am vrut să dau înapoi după semnarea contractului, deşi până în 6 martie sunt în perioadă de probă, iar dup-aia, dacă angajatorului nu-i convine cum mă mişc, mă poate zbura şi să rămân iar numai cu cei 300 de lei de la JSR (dacă i-oi mai încasa şi p-ăia). Astfel că din 11 februarie am început job-ul la cel mai mare complex comercial ce l-a avut vreodată Sighişoara. Lucrez doar 6 ore pe zi, conform contractului, la raionul de mezeluri şi produse refrigerate, iar treaba mea e să pun marfă pe rafturi, să verific termenele de valabilitate ale produselor şi orice altceva îmi cer superiorii să fac.

Am turnat şi eu un cancioc de beton la temelia actualului meu loc de muncă

Deocamdată pare OK job-ul ăsta. Adică nu-ţi trebuie cine ştie câtă minte să faci lucrurile astea, ci doar atenţie sporită. Nu pot să zic că-mi place, dar momentan n-am de ales. Cine-ar fi crezut în urmă cu 6 ani când am scris articolul ăsta că voi ajunge chiar să muncesc în Kaufland?
În schimb când am făcut poza alăturată, deja aveam trimis impresionantul meu CV către Kaufland, aşa că mă aşteptam la orice…

Deci, cu salariul de la Kaufland şi cu „salariul” de la JSR (pentru că mă ocup încă de ziar), se adună ceva cu care să pot supravieţui până m-or păli vremuri mai îmbelciugate… îmbelşugate. Să nu fiu greşit înţeles: pentru cât muncesc acum la JSR cele 300 lei pe lună sunt o sumă corectă (penru că actualizarea şi administrarea site-ului alternativ al JSR o fac benevol şi moca). Însă mi-e ciudă pe situaţie pentru că, aşa cum se poate vedea aici, eu pot să ofer mult mai mult… pentru o sumă „corectă”  Iar eu nu cred că am fost niciodată lacom… Dovadă e fapul că m-am angajat la Kaufland, sau că din 1997 până în 2006 am lucrat la Cesiro…

Adrian Diţă

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | 3 Comments »

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (II)

Posted by ditzacontra pe 5 octombrie 2010

Concret, până acum am reuşit să fac următoarele lucrări la casa din Feleag: turnat placă de beton în încăperea din spate, compartimentarea ei pentru a amenaja o cameră de baie, bucătărie şi spaţiu pentru servirea mesei, refacerea completă a instalaţiei electrice, înlocuirea ferestrelor încăperii din faţă, zidirea unei sobe de teracotă… Astea le-am făcut anul trecut. Anul acesta am refăcut wc-ul din curte (cel vechi s-a prăbuşit :)), am construit de unul singur un duş „ecologic” în curte, am curăţat fântâna, am săpat decantorul, am turnat o şapă peste placa de beton din bucătărie şi spaţiul de servit masa, am pus aplice şi corpuri de iluminat pe pereţi, cu ajutorul mamei, a fratelui şi a cumnatului meu am gletuit, zugrăvit şi amenajat încăperile casei, le-am mobilat cu mobila existentă, pe care am recondiţionat-o (n-am cumpărat nimic nou), sau pe care am adus-o din Boiu (două lăzi „canapeie” vechi, noptiere pe care le-am transformat în mobilă de bucătărie suspendată, o masă, un frigider, un aragaz cu butelie etc.). Astfel că în acest moment „operaţiunile majore” de amenjare interioară a trebuit să le închei pentru că s-au terminat banii pe anul acesta. Mai am în execuţie până când dă îngheţul amenajarea unei căi de acces pietruite, ca în Cetate, de la poartă, până la intrare. Iată cam ce a ieşit:

Poate la exterior nu e mare diferenţa între ceea ce am găsit şi ceea am reuşit să repar. Dar, aşa cum spuneam, mai e mult de lucru. Ceea ce am vrut să fac anul acesta, şi n-am reuşit din cauza socotelilor eronate, a fost să trag instalaţie de apă în casă (cu hidrofor pentru a scoate apă din fântână) şi amenajarea camerei de baie, pentru care am cumpărat deja vas wc, lavoar, robineţi şi cadă pentru duş etc. Sper că voi reuşi în anul următor, deşi viitorul nu sună prea bine… Chiar mă întreba deunăzi un prieten: „Bă, da’ un tractor când îţi iei să te-apuci şi tu de agricultură eco?” A trebuit să-i spun că momentan o să-mi iau doar o sapă de lemn pentru că asta îmi permit şi în plus nu vreau să sar etapele…

Apropo de grădinărit, că de agricultură încă nu poate fi vorba, anul acesta grădinuţa mea a şi produs una-alta, graţie „atenţiei” de care s-a bucurat, atât din partea mea, cât şi a mamei mele: am avut ceva roşii, ceapă, ridichi de lună, ardei iuţi (grămadă), fasole verde, castraveţi, cartofi (puţini), morcovi, varză, ţelină etc., iar pomii, vreo 3 meri şi 7 pruni, au dat şi ei rod destul de bogat deşi n-am apucat să le fac „coafura” după moda nemţească deprinsă în livezile din Altes Land. Dar n-o să mai scape de tunsoare iarna asta :)… M-am învăţat şi cu coasa… după ce am rupt vreo două, ca să nu mai păţesc ca anul trecut când vara curtea mea arăta ca o mică junglă din care numai balaurii mai lipseau. Astfel că anul ăsta tot la 2-3 săptămâni îmi coseam prin curte. Şi iarbă frumoasă şi grasă, că mă gândesc la anul să mă apuc de crescut iepuri (nu iepuraşi, precum boşorogul de Hugh Hefner, că am înţeles că şi ăsta o trebuit să mai reducă din şeptel din cauza crizei)…

Revenind la casă, cei care mă vizitau în timpul şantierului îmi dădeau tot felul de „idei”: că să pun termopane, să scot podeaua şi să pun parchet melaminat, să acopăr grinzile cu tavan fals etc. şi se cruceau când le spuneam că vreau să păstrez cât mai mult din înfăţişarea originală. E drept, la ferestrele pe care le-am înlocuit lucrurile n-au ieşit chiar cum am vrut pentru că meşterul n-a respectat specificaţiile. Eu voiam ferestre duble cu 2 canate, aşa cum au fost, doar că cele vechi erau simple. Au ieşit cu un singur canat, dar la jumătate de preţ la cât mi le-a făcut, nu puteam să le refuz… Oricum, când va fi gata totul am de gând să-i dau şi un nume casei, că tot e la modă lucrul ăsta. O să-i zic „Casa Bucăle” sau „Casa von Bucăle” ca să fiu în ton cu bizara germanofilie care mă animă de vreo 4 ani încoace… Bucăle era porecla din sat a bunicului meu. N-am reuşit să aflu de ce era poreclit astfel… Dar în sat, când mă întreabă oamenii că „de-al cui eşti tu, mă, băiete?”, degeaba le spun că „de-a lu’ Diţă”. „Păi juma’ de sat e Diţă. A lu’ care Diţă?” Aşa că trebuie să specific: „A lu’ Bucăle, de pe vale”, cum m-a învăţat tata. Şi-atunci oamenii ştiu cu cine stau de vorbă…

Adrian Diţă a lu’ Bucăle

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 6 Comments »

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (I)

Posted by ditzacontra pe 4 octombrie 2010

Adică e gata abia la vară… Adică şi-acuma e gata, dar nu în totalitate… Pe scurt, este locuibilă, dar ca funcţionalitate şi confort se situează la nivelul unei gospodării rurale de secol XIX – XX. Astfel că deja experimentez locuirea în mediul rural tot mai des în ultima vreme, şi câte 4 – 5 zile pe săptămână. Am pomenit câteva postări mai înainte de mica mea „moşie” de la ţară moştenită de la bunicu’ (Fie-i ţărâna uşoară!) şi, iată, a venit vremea să postez câteva fotografii cu ce am amenajat pe-acolo până acum. N-aş fi vrut încă să le postez, mai ales că mai e mult de lucru şi s-ar putea să ţipe Băsescu la mine că de ce nu mi-am tencuit casa (mă scuzaţi, dom’ preşedinte, dar cu 300 de lei pe lună, cât câştig, nu prea poţi face mare lucru nici măcar la ţară), însă trebuie să vadă şi finanţatorul pe ce s-au dus în jur de 3.000 de euro şi câteva luni de muncă… Dar stai puţin! Finanţatorul c’est moi! Înseamnă că singurul motiv plauzibil pentru faptul că postez deja pozele este ca să mă laud, deşi nu prea am cu ce…

Casa se află în satul Feleag (comuna Vânători), la vreo 20 de kilometri de Sighişoara, este o casă cu două încăperi de câte cca. 25 mp fiecare, şi o pivniţă, şi a fost ridicată de meşteri secui din Cristuru Secuiesc, dar a fost construită de bunicul meu din partea tatălui, în 1945 din banii câştigaţi muncind prin Bucureşti şi din solda obţinută şi pusă de-o parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (A luptat pe frontul rusesc în Armata Română şi a fost demobilizat imediat după „întoarcerea armelor” din 1944). Din păcate nu am ajuns să-l cunosc suficient de bine pe bunicul meu pentru că a murit în 1987 când eu aveam 11 ani. Ştiu doar, din vacanţele pe care le petreceam în Feleag, că era un om sever, religios şi gospodar. În 1996 a murit şi bunica mea iar de-atunci gospodăria din Feleag a fost tot mai neglijată, noi, moştenitorii (tata şi fiii), fiind ocupaţi cu job-urile şi viaţa la oraş. Doar primăvara şi vara mai mergeam prin Feleag şi mai mişcam una-alta pe-acolo, mai semănam câte ceva prin grădină etc. Prin 2001 s-a prăbuşit grajdul şi şura din fundul curţii şi atunci tata a fost cât pe ce să vândă casa, curtea şi grădina. „Norocul” a fost că atunci încă viaţa la ţară nu prea era tentantă, mai ales în Feleag, astfel că nu s-au găsit doritori să o cumpere. Prin 2008, după a doua „ieşire” în Germania şi după ce am cheltuit aiurea banii câştigaţi acolo,am decis că, dacă mai merg la muncă în străinătate, să cheltuiesc banii ăia cu folos şi, cu binecuvântarea tatălui, să salvez moştenirea lăsată de bunicu’ şi să mă trag către „rădăcini”.

Aşa că în primăvara lui 2009, după ce m-am întors de la tuns/ras/frezat meri în Germania, mi-am suflecat mânecile, mi-am pus la bătaie banii câştigaţi pe-acolo şi am purces la muncă decis să dau casei confortul şi funcţionalitatea unei locuinţe urbane dar păstrându-i înfăţişarea originală. Iată câteva imagini cu ce-am găsit pe-acolo când m-am apucat de treabă, şi din timpul unora dintre lucrări:

Fireşte, începutul a fost dificil iar continuarea şi mai şi… În sensul că socoteala din Germania nu se prea îngână cu cea din România. Mai întâi, când m-am apucat de treabă, am descoperit că tocmai a fost tăiată alimentarea cu energie electrică a casei, fără nici o înştiinţare şi fără motiv. Când m-am dus să cer reluarea alimentării, cei de la Electrica spuneau că adresa pentru care am făcut solicitarea nu există în baza lor de date… Aşa că a trebuit să scot o adeverinţă de la Primăria din Vânători cum că adresa respectivă chiar există. Ocazie cu care s-a descoperit că, deşi impozitul pe casă a fost plătit, de vreo patru ani n-a mai fost plătit impozitul pe terenurile extravilane pe care le deţinem (vreo 2,5 ha de teren arabil şi fânaţe şi 10 ari de pădure). Aşa că, pentru a obţine adeverinţa, a trebuit să plătesc restanţele la impozit…

Apoi, căutarea de „meseriaşi” care să-mi execute diverse lucrări. Aici am cam luat ţeapă pentru că m-am „scumpit la tărâţe” până să descopăr că unele din lucrările respective puteam să le fac şi eu singur sau cu ajutorul familiei la acelaşi nivel de „calitate” ca cel al „meseriaşilor” respectivi… Singura lucrare pentru care nu-mi pare rău că am dat cât am dat a fost refacerea instalaţiei electrice, conform „specificaţiilor” mele, executată de un consătean ce a lucrat în domeniu. (vezi „postul” următor (anterior) pentru galeria foto cu situaţia actuală a casei pentru că n-am putut pune 2 galerii foto în acelaşi „post”)

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

La plimbare pe malul Elbei

Posted by ditzacontra pe 1 septembrie 2010

Aşa cum am promis la secţiunea „Fotografia săptămânii”, iată mai jos câteva dintre pozele ce le-am făcut pe promenada de pe şi de lângă digul Elbei într-o însorită zi de duminică din luna martie, în perioada când mă aflam la muncă în nordul Germaniei la tuns/ras/frezat meri

Această prezentare necesită JavaScript.

(UPDATE: Sunt vreo două poze în slide-show  în care apare un cartier pe malul celălalt al Elbei despre care spun ca ar fi Wedel. Ei bine ,se pare că nu e Wedel, ci Blankenese, după cum reiese pe de harta asta sau din poza asta, de pildă)

Posted in M-o făcut mă-sa fotograf | Etichetat: , , , | 3 Comments »

Greu la deal cu b(l)o(g)u’ mic…

Posted by ditzacontra pe 22 iulie 2010

După ce am mutat JSR-u’ la blog am neglijat tot mai mult propriul meu blog pentru a-i da ediţiei online a ziarului o moacă cât de cât mai aproape de secolul XXI. Efectul a fost că cel de-al doilea „copil” al meu, site-ul JSR-ului, s-a făcut mai mare, mai frumos şi mai vizitat decât primul şi mai vârstnicul meu „copil”, adică acest blog… Aşa că trebuie să iau măsuri pentru a echilibra un pic balanţa. Adică să am ceva mai multă activitate pe acest blog. Dar înainte de toate trebuie să fac nişte mici schimbări. De pildă, pentru că în ediţia online a JSR-ului postez toate „reţele culinare” noi, consider că n-are rost să le postez şi la categoria similară de pe acest blog. Aşa că aici voi posta „reţete expirate”, de acum 2-3 ani, ce au fost deja publicate în ediţia tipărită a JSR-ului. De asemenea, voi pune mult mai multe fotografii, pentru că, nu ştiu de ce (adică ştiu!), nu prea îmi mai vine să scriu… Am, aşa, o lene de a sta câte o juma’ de ceas în faţa unei fraze ca s-o tot bibilesc şi s-o aranjez ca să sune bine. Iar efectul se vede în cele mai recente articole din JSR sau post-uri de pe blog… O fi din cauză că nu sunt suficient motivat. Cel puţin în ce priveşte scrierea articolelor pentru JSR…

Păi cum să fiu motivat când de la ziar câştig uriaşa sumă de 300 (trei sute) lei pe lună leafă. Şi eu cred că muncesc totuşi ceva… Adică nu chiar ca în Germania, dar sunt zilnic la birou, merg pe teren la interviuri sau cules informaţii, lunea adun de la cutiile JSR-ului taloanele de mica publicitate, la birou le sortez, apoi le culeg chinuindu-mă să descifrez scrisul uneori imposibil al oamenilor, mai scriu articole după ce din 2008 n-am mai scris nimic serios pentru JSR, am făcut un site frumos pentru JSR pe care-l actualizez de câte ori este nevoie, fac fotografii cu propriul meu aparat foto, tot ce fac lucrez de pe laptop-ul meu cel nou (de un an de zile) la care deja uzura a început să-şi spună cuvântul, şi aşa mai departe… Şi pot face chiar mai mult, dar pentru 300 lei pe lună are vreun rost? Noroc că mi-au mai rămas ceva bani după „ieşeala” la muncă în Germania de azi iarnă, că altfel deja făceam foamea. Dar şi ăştia se gată mintenaş, aşa că mă gândesc tot mai mult să-mi iau un job serios: ceva window-cleaner, janitor sau ajutor de bucătar, că am auzit că ăştia câştigă mai bine decât un „ziarist” de la JSR. Sau, de ce nu, să mă întorc la Cesiro… În plus banii câştigaţi în Germania trebuiau să acopere costurile cu amenajarea căsuţei mele de la ţară, moştenită de la bunicu’ (o să pun într-o zi poze cu ce am reuşit să amenajez până acum pe-acolo), însă deja mai mult de jumătate din ei s-au dus pe „completarea” „lefii” de la JSR ca să nu mor, dracului, de foame sau de sete (berea, berea mă usucă la buzunare 🙂 ), iar cu restul abia dacă am reuşit să fac un sfert din ce mi-am propus pentru acest an. Acuma e clar că n-o să-mi mai ajungă banii să-mi trag instalaţia de apă în casă şi să mă pot muta cu totul acolo din iarna asta…

Dar cel mai nasol e când ies cu băieţii la o bere şi când se matolesc fac mişto de mine şi de salariul meu şi îmi zic că-s cel mai mare fraier din lume pentru că continui la JSR pentru 300 lei pe lună… Iar eu tac şi înghit şi încerc să schimb subiectul. Dar stau câteodată şi mă întreb dacă nu cumva au dreptate… Aşa-i că-s prost? Cum adică „mă întreb dacă nu cumva au dreptate”? Păi nu e evident? Îmi mai şi imaginez câte-o scenă de genul „prima întâlnire cu o fată” în care mă întreabă aia că care (cacofonie intenţionată) e venitul meu lunar. Şi eu ce să-i răspund? „Suficient de bun cât să-ţi plăteşti singură sucul şi şaorma aia pe care ai comandat-o fără să mă întrebi”? Aş fi penibil pe alocuri, cum îmi zice un prieten de-al meu când se îmbată…

Aoleu, dar ce fac eu aici? Doar nu mă plâng de propria mea prostie… după modelul „prostul nu e prost destul dacă nu e şi… calic”…

Numa’ bine!

Posted in Însem(i)nări artificiale, Risaicăl bin | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Hamburg, orașul care m-a fermecat

Posted by ditzacontra pe 9 iulie 2010

Încep prin a-mi cere scuze că n-am mai postat nimic pe blogul ăsta de cam multișor, mai ales că am promis că revin cu amintiri și poze de la „ieșeala” la muncă în Germania de asta iarnă-primăvară. Însă am un motiv întemeiat: m-am ocupat de „nașterea” și „creșterea” noului site al Jurnalului Sighișoara Reporter pe care l-am mutat la blog, pentru că dincolo era cam înghesuit, prăfuit și nu existau posibilități de extindere și „renovare”…

Dar să revin la subiect. Am găsit un articol despre Hamburg care descrie mai bine decât aș fi putut-o face eu vreodată tot ce m-a fermecat la orașul ăsta, deși l-am vizitat doar pentru câteva ore anul acesta, chiar în duminica de Paști. Am profitat de ocazia că anul acesta când am fost la muncă în Germania am avut la dispoziție mașina unchiului meu iar Hamburgul e la doar vreo 30 de kilometri de Jork, comuna în care ne „desfășuram activitatea”. Așa că iată fotografiile pe care le-am făcut și care, zic eu, ilustrează foarte bine acest reportaj și pot confirma că tot ce s-a scris este pe bune. 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar merita să povestesc un mic episod al vizitei în Hamburg. Noi ne-am dus în oraș să căutăm de fapt locul unde se desfășura Hamburger Dom, cea mai mare sărbătoare, zic ei, din nordul Germaniei. Adica un soi de Oktober Fest care se desfășoară primăvara, timp de o lună, între 18 martie și 18 aprilie. Și căutam Hamburger Dom-ul știind că pe-acolo o să întâlnim mulți sighișoreni care muncesc la „gheșefturi” sau la „ringhișpiluri”. Problema era că nu știam ce adresă să introducem în navigator, așa că ne-am învârtit o vreo juma’ de oră prin Hamburg cu mașina fără să găsim destinația. Într-un final ne-am oprit la autogara și am întrebat un șofer de taxi turc încotro să o luăm. Turcul, foarte amabil de altfel, n-a putut să ne explice pe înțelesul nostru, dar a văzut că avem navigator și ne-a spus să introducem la adresă Reeperbahn Strasse, nr. 1 și o să găsim Hamburger Dom-ul. De ce am fost uimit de amabilitatea taximetristului turc? Pentru că, aflându-mă o dată în București cu treburi, am avut neinsirata idee să rog un taximetrist să îmi explice cum ajung la o anumită adresă. Fatal error! M-a ignorat complet. Am crezut că nu a auzit și am repetat întrebarea. Bădăranul și țopârlanul de taximetrist bucureștean s-a zborșit la mine: „Dacă vrei, te duc acolo! Dacă nu, lasă-mă în pace! Io nu-s punct de informații!…” Tot ce sper e că criza asta să-i fi băgat mințile în cap necioplitului și să-l fi învățat ce-i aia amabilitate…

Adrian Diță

Posted in Jurnal, M-o făcut mă-sa fotograf | Etichetat: , , , | 3 Comments »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (IV)

Posted by ditzacontra pe 27 mai 2010

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Munca în livadă, la tuns pomii, se desfăşura de regulă sub supravegherea maistrului Filip, sau „Ochelaristu’”, cum îi ziceam noi. Lui îi explica „Unchiaşu’” cam ce avem de tăiat, şi el ne arăta nouă mai departe şi ne verifica din când în când dacă respectăm instrucţiunile. Tunsul merilor îl efectuam fie cu foarfeca de mână, de obicei la pomii mai mici şi cu crengi mai subţiri, fie cu foarfeci cu aer comprimat legate prin furtune de un compresor montat pe platforma unui tractor. Anul acesta însă, spre deosebire de anii precedenţi, am folosit destul de rar foarfecile cu aer comprimat deşi în mod normal era mai uşor să tai cu ele. Dar, după folosinţă îndelungată, foarfecile s-au cam deteriorat şi, deşi le mai reparam din când, de multe ori mai mult ne chinuiam cu ele.

Tunsul pomilor

Ritmul de lucru la tuns pomii era destul de susţinut. N-aveam ce zăbovi la un pom mai mult de un minut. „Ochelaristu’” ne şi zicea să nu stăm prea mult în faţa unui pom pentru că tot timpul ai impresia că mai e ceva de tăiat la el şi rişti să-l „cheleşti”. Însă am observat că de fiecare dată când venea „Unchiaşu’” în control prin livadă, oricât de chel ar fi un pom, totdeauna mai găsea câte vreo creangă de tăiat şi ne întreba că „asta de ce n-aţi tăiat-o?” sau „ce, aveţi probleme cu spatele? Tăiaţi şi crengile care ating pământul!” etc.

Din câte am reuşit eu să-mi dau seama erau cam două stiluri de tuns merii, cu diverse variaţiuni, în funcţie de soiul lor: stilul „piramidă” în care scurtam crengile din vârf şi lăsam lungi crengile din partea inferioară a pomului, şi stilul „balerină” în care scurtam crengile din partea superioară a pomului, lăsam aproape gol mijlocul pomului tăind toate crengile mari, iar în partea de jos lăsam doar câteva crengi lungi, acestea reprezentând aşa-numitul „platou”. După ani de tăieri după aceste stiluri pomii aveau forme care mai de care mai ciudate, însă, se pare foarte eficiente din punct de vedere al productivităţii. De pe un astfel de pom, ce părea firav şi cu crengi subţiri şi rare, se puteau recolta şi până la 100 de kilograme de mere! Şi tot din-alea mari… De altfel când vedea că ezităm să „chelim” un pom după gustul lui, „Unchiaşu’” ne spunea că pe el nu-l interesează să aibă mere multe, mici şi fără culoare, ci să fie mari şi cât mai roşii. Ori pentru asta trebuia să rărim crengile pomului tăind tot ce era inutil şi ţinea umbră ramurilor productive.

„Unchiaşu’” nu risipea nimic. Dacă în urma sortării merele „defecte” erau trimise la fabrica de conserve – compoturi şi gemuri – sau de suc (se zvonea că are chiar el o astfel de fabrică în Hamburg), iar merele stricate care nu puteau fi date spre consum, ajungeau îngrăşământ natural; „Unchiaşu’” valorifica şi unele crenguţe pe care le tăiam de pe pom. Erau aşa-numitele „rachete” sau „wasserschloss”, cum le numeau ei; crenguţe nou-crescute pe pom, care nu dădeau rod. Pe acestea le strângeam de pe jos după ce terminam de tuns merii, le puneam în box-paleţi şi erau vândute, pare-se, pe bani frumoşi către producătorii de hrană pentru animale cum ar fi iepurii, hamsterii sau alte rozătoare, fie ele animăluţe de casă, fie la fermele care le creşteau. Se pare că cele mai apreciate astfel de crenguţe erau cele ale perilor pentru că lemnul lor este mai „fraged”, dacă se poate spune aşa. Astfel că după tunsul perilor strângeam toate crenguţele care nu depăşeau grosimea degetului mare. Restul crengilor rămâneau pe jos pe intervalul dintre rândurile de pomi şi erau mai apoi tocate cu un dispozitiv montat dinaintea unui tractor.

Plantarea puieţilor

O altă muncă interesantă era înfiinţarea unei noi livezi după ce în prealabil era desfiinţată cea veche, cu pomi de peste 15 ani. După curăţarea terenului de resturile vechii livezi, mai întâi erau plantaţi stâlpii de beton cu ajutorul unui dispozitiv montat pe un excavator care înfigea stâlpii în pământ ca şi cum ai înfige o scobitoare într-un mic. Stâlpii trebuiau să fie perfect aliniaţi în rânduri, la distanţă de 6 metri unul de celălat şi la 3,5 metri între rânduri. Pe aceşti stâlpi veneau trase sârmele de care mai târziu trebuiau legaţi puieţii. Apoi, de obicei, trebuiau relocate conductele de irigaţii, lucru ce presupunea săparea cu hârleţul a unor şanţuri lungi de zeci, chiar sute de metri, adânci de aproximativ o jumătate de metru, tragerea conductei în noul şanţ şi racordarea ei la „şpriţ-urile” care stropeau pomii. Astuparea şanţului se făcea cu un soi de plug cu care de altfel era şi arat terenul înainte de plantarea pomilor. Pe aceştia îi plantam manual, în echipe de câte 2 inşi: unul săpa groapa, nu prea mare, celălalt fixa pomul drept şi-l ţinea până când primul punea la loc pâmântul peste rădăcinile puietului. Apoi unul lega puietul de sârmă iar celalalt fixa la baza pomului o plasă de plastic pentru a-l feri de atacurile iepurilor sau şoarecilor de câmp. Astfel plantam zilnic sute de pomi. Şi pot spune că mă simt oleacă mândru că o parte din merele care vor fi recoltate din livada „Unchiaşului” în anii următori provin şi de la pomii plantaţi de mine…

Din nou acasă…

Întotdeauna înaintea plecării către străinătăţuri, aşteptam „evenimentul” cu nerăbdare înfrigurată, deşi ştiam că merg la muncă şi ştiam că mă aşteaptă şi zile grele pe-acolo. Şi de fiecare dată când ajugeam acolo, după nici două zile mă cuprindea dorul de casă chiar dacă, aşa cum am arătat de-a lungul celor 4 episoade ale acestei relatări, nu se poate spune că am dus-o rău pe-acolo. Ba, din contră. Însă, normal nicăieri nu-i ca acasă… Aşa că deja de a doua zi după ce am ajuns în Jork, deja număram zilele care au mai rămas până la revenirea acasă. Bine, oricum trebuia să numărăm şi să notăm pe hârtie zilele şi orele în care munceam pentru că pe baza acestor note eram plătiţi… Apoi încet-încet s-a aşternut rutina zilnică şi am mai uitat de dorul de casă. Doar în zilele însorite de duminică după-masa priveam pomii înfloriţi şi cerul albastru şi mă gândeam că ce naiba caut eu aici? Că trebuia să fiu la „moşia” mea de la ţară să am grija de ea, nu să slujesc pe plantaţiile „Unchiaşului”… Apoi îmi aduceam aminte că motivul pentru care eram în Germania era tocmai acela de a strânge bani ca să îmi pun la punct mica mea „moşie”, să-mi modelez aşa cum îmi place „cuibuşorul” în care vreau să îmbătrânesc… Şi-aşa prindeam puteri pentru a mai rezista o săptămână şi încă o săptămână şi aşa mai departe.

Cel mai greu au trecut zilele ultimei săptămâni petrecute în Jork, mai ales că am avut şi nenorocul unor zile foarte friguroase şi ploioase. Eram tot timpul bosumflat şi toată lumea mi se părea nesuferită. Apoi a venit şi ultima zi, o zi însorită şi veselă. Am lucrat în ziua aceea până la ora 12, după care ne-am încărcat bagajele, ne-am „spălat” de Germania, ne-am încasat de la „Unchiaş” banii cuveniţi pentru cele 10 săptămâni de lucru şi am şi plecat la drum. Aşa se face că în acea zi, la ora 4 după-masa am părăsit Jork-ul şi deja în jurul orei 11 noaptea treceam graniţa în Cehia, iar a doua zi noaptea târziu, după o escală de câteva ore în Viena la nişte rude de-ale unchiului meu, am ajuns în sfârşit acasă…

Să mai spun că acum, după 5 săptămâni de când am ajuns acasă, dorul de glia strămoşească s-a stins subit şi că m-aş întoarce mâine în Germania? N-are rost. Pentru că dacă mâine aş pleca în Germania, poimâine mi-ar fi din nou dor de casă. Şi-uite-aşa am ajuns, de trei ani încoace să nu-mi mai găsesc locul oriunde-aş fi… Nasol nu?

Adrian Diţă

P.S.: Aceasta a fost ultima parte a „reportajului” care a apărut în JSR. Restul „serialului” va continua aici, pe blog, pentru cei care nu s-au plictisit deja de poveştile „de la noi, din Germania” … 🙂 cu multe-multe poze şi vorbărie mai puţină…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (III)

Posted by ditzacontra pe 20 mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Povesteam data trecută de casa din Ladekop, aflată la 4 kilometri de ferma din Jork la care ne prezentam la muncă în fiecare dimineaţă. În săptămânile din luna februarie programul de lucru începea la ora 7.30 pentru că abia atunci se lumina de ziuă. Asta însemna că ne trezeam cam la ora 6.15 pentru „ritualul” de dimineaţă şi băutul cafelei iar pe la 7.15 ne suiam în maşină şi porneam către fermă unde trebuia să ajungem cu minim 5 minute înainte de începerea programului de lucru propriu-zis. După ce ne strângeam toţi lucrătorii în hala fermei, apărea „Unchiaşul” şi ne împărţea pe fiecare pe unde era nevoie. Deobicei turcii munceau aproape toţi exclusiv în hală la sortat şi ambalat mere. Abia prin aprilie unii mai erau scoşi în livadă. În hală, pe lângă turci, mai lucrau şi patru nemţoaice, trei din ele cu jumătăate de normă. Polonezii lucrau exclusiv la livadă… S-a întâmplat de vreo 2 ori ca şi ei să fie reţinuţi în hală când erau comenzi urgente de livrat sau vremea prea rea pentru a lucra în aer liber. Se vedea clar că nu le place deloc în hală. În schimb noi, sighiorenii, eram foarte adaptabili: cu excepţia lui Erszi care lucra numai în hală, bărbaţii erau buni peste tot.

De la sortat şi ambalat mere…

Programul de lucru se încheia de cele mai multe ori la ora 6 după-masa, dar se întâmpla câteodată să facem şi ore suplimentare, până la 7.30 şi de vreo 2 ori până la 9 seara sau chiar 10. Bineînţeles că aveam şi pauze: prima era de la 9 la 9.15, pauza pentru micul-dejun – „Fruhstuck”; a doua de la 12 la 13, pauza de prânz – „Mittag” de o oră, şi a treia de la 15 la 15.15, pauza de cafea – „Kaffe”. Faptul că eram cazaţi la 4 kilometri de fermă a mai ridicat o problemă: în anii precedenţi când eram cazaţi în containerele din spatele halei de procesare, hrana pentru masa de prânz o aveam la frigider în containerul în care era amenajată bucătăria, astfel că mergeam acolo, o încălzeam şi mâncam. Acum, pentru că la prânz eram obişnuiţi să mâncăm hrană caldă, găteam cu o seară înainte pentru 2 zile, puneam în caserolă cât ne trebuia, luam şi farfurii şi tacâmuri, puneam totul în maşină iar la prânz o încălzeam tot pe micul aragaz din containerul-bucătărie din spatele halei, doar că acum, continerele nefiind locuite, cam sufeream de frig cât luam pauza de masă, cel puţin în lunile februarie şi martie.

Având acest program: de la ora 7.30 (sau de la 7 începând cu 1 martie) la ora 6 după-masa, reieşea că în general lucram în jur de 9 ore jumate sau 10 ore pe zi dacă nu socotim pauzele. Muncile pe care le prestam nu erau din cale afară de dificile. Adică erau şi zile când „băgam ca eroii”, cum se zice, dar şi zile în care trăgeam de timp sau „trăgeam mâţa de coadă” pentru că sarcinile primite erau destul de simple şi nu voiam să le terminăm înainte de sfârşitul programului de lucru.

Când lucram în hală la sortat şi ambalat mere, timpul parcă se scurgea mai greu pentru că făceam tot timpul cam acelaşi lucru. Merele veneau în box-paleţi de câte vreo 300 de kile care erau scufundate într-un bazin cu apă al maşinii de sortat, astfel fructele ieşeau la suprafaţă şi veneau pe bandă. Un lucrător marca merele stricate cu o „baghetă magică” iar acestea mergeau direct într-un box-palet de la capătul celălalt al maşinii de sortat. Cele nemarcate veneau pe diverse mărimi pe benzile de sortare de unde noi le luam, le verificam din nou pentru că scăpau multe mere stricate nemarcate, şi le ambalam fie în cutii de câte 9 kilograme, fie în lăzi de plastic de 8 kilograme, sau în lăzi cu alveole de câte 6,5 kilograme, sau diverse alte ambalaje, după cum solicita clientul. Clientul strategic al „Unchiaşului” se pare că era lanţul de hyper-market-uri Edeka, dar avea şi alţi clienţi mari precum Netto, sau mulţi clienţi mici precum „aprozarele” de cartier de prin diverse oraşe din nordul Germaniei. Ne şi întrebam dacă retail-erii de la ei îs la fel de scârboşi ca cei de la noi… Pentru clienţii mari trebuia să lucrăm cu foarte mare atenţie şi să nu ne scape în cutii sau lăzi nici un măr stricat sau „defect” pentru că s-a întâmplat de vreo 2 ori ca ăia să trimită câte un transport de mere înapoi la re-sortat pentru că găseau câteva mere stricate. Şi-atunci ieşea cu scandal. „Unchiaşul” ţipa la turcul care răspundea de activitatea din hală, iar turcii toţi săreau cu gura pe noi că se ne uităm bine la mere înainte de a le băga în cutii. Noi îi înjuram în limba maternă pentru că vedeam bine că şi ei scăpau de multe ori mere stricate în cutii. Câteodată, după ce umpleam o cutie, controlau merele şi dacă găseau vreunul stricat ni-l arătau cu superioritate şi ne spuneau din nou să ne uităm bine.

Într-o altă hală, mai mică, mai era o maşină de sortat, unde merele, presortate după mărime de maşina din hala mare, veneau pe bandă şi trebuia să le băgăm în pungi de câte 750 de grame. Aici trebuia să fim foarte rapizi pentru că banda mergea destul repede. În plus, spre deosebire de maşina din hala mare, aici stăteam tot timpul în acelaşi loc în picioare, iar după vreo câteva ore ne apucau durerile de spate.

Fiind al treilea an de muncă la această fermă, am ajuns să recunoaştem soiurile de mere după aspect. Astfel aveam Jonagold şi Jonagored, mere mari, roşii cu pete galbene sau verzi, foarte suculente; Holsteiner Cox, nu prea arătoase ca aspect dar foarte bune, cu un gust dulce-acrişor; Topaz, astea erau chiar urâte şi mici iar din cauza culorii cu greu le depistam defectele şi erau chiar cele mai păcătoase din acest punct de vedere, în schimb pe cât erau de urâte pe atât erau de gustoase; mai erau Boskop, nişte mere imense, şi de câte un kilogram unele; Antares, Elstar şi, cele mai scumpe şi mai arătoase, Roter Pinova care nu erau chiar aşa de gustoase pe cât erau de frumoase.

… La munca în livadă

Însă sortarea şi ambalarea merelor era o „treabă de femei”, ziceam noi, bărbaţii. Adevărata muncă era cea din livadă, mai ales la tuns pomii unde aveai nevoie de o anume iscusinţă şi perspicacitate. Fireşte, eu nu le am pe nici unele, dar pot spune că am furat ceva meserie de la cei cu care am lucrat în anii precedenţi. Păi în primul an când ne-a scos prima dată la tuns meri, „Unchiaşul” a venit mi-a arătat cam ce şi cum trebuie să tai de la un pom, m-a întrebat dacă am înţeles, eu am zis că da, deşi n-am priceput nimic, apoi mi-a dat foarfeca în mână şi mi-a zis să-i dau bătaie. Părea uşor când tăia „Unchiaşul”, dar când m-am trezit cu foarfeca în mână m-am blocat. N-am mai tuns pomi în viaţa mea şi problema era că nici un pom nu semăna unul cu altul, aşa că habar n-aveam ce să tai de la ei mai ales că pomii erau mici de nici 3 metri înăţime, cu puţine crengi deci ce să mai tai şi eu la ei că nu mai rămânea nimic. Mă gândeam că o să fiu cel mai prost „frizer de meri” pe care o să-l aibă „Unchiaşul” pe lângă casa lui. Apoi încet-încet (unii ar fi de părere că prea încet) m-am prins cam care era faza şi că nici „meseriaşii” de polonezi nu ştiau câteodată ce să taie, doar că atunci când tăiau erau siguri

La tuns meri (foto din 2009, că anul acesta n-am luat cu mine în livadă camera foto...)

pe ei. Asta era principalul: să nu eziţi. Dacă ai pus foarfeca pe o creangă, să nu mai stai să te gândeşti dacă s-o tai sau nu, ci s-o tai direct. Aşa că am ajuns până la urmă să tai „din instinct” ca să zic aşa… Parcă îmi trasmiteau telepatic pomii ce crengi să le îndepărtez şi pe care să le las… Desigur, la fiecare soi de meri modul de tăiere era diferit. Aşa că de fiecare dată când schimbam soiul venea şi „Unchiaşul” să ne arate cum se taie merii respectivi.

Din câte am aflat livezile „Unchiaşului” au o suprafaţă totală de vreo 150 de hectare împrăştiate în mai multe locaţii: Schuback, Lifas, Borstel, Niermann,

O minusculă parte din livezile "Unchiaşului" (tot in 2009 zona Lifas - acum livada din imagine a fost desfiinţată pentru că pomii erau prea bătrâni)

 Ladekop etc. şi, pe lângă meri care reprezentau cam 80% din totalul pomilor, mai are peri, pruni şi câţiva cireşi. Merii erau relativ mici, în funcţie de cât de tineri sau bătrâni erau, plantaţi în rânduri lungi, legaţi de 4 rânduri de sârmă prinse de stâlpi de beton sau de lemn. Când ieşeam la tuns merii mergeam câte 2 pe un rând, de obicei un „novice” cu un „meseriaş”, unul pe-o parte şi unul pe cealaltă, de preferinţă de naţionalităţi diferite ca să nu stea la poveşti prea mult, ci să fie mai atenţi la ce au de lucru…

Dar despre toate astea, în data viitoare când voi şi încheia acest mult prea lung reportaj care parcă deja începe să devină plictisitor….

(Va urma)

Adrian Diţă

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (II)

Posted by ditzacontra pe 12 mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Unde-am rămas data trecută? A, da! Deci, duminică, 14 februarie, în jurul orei 4 după-masa ne-am înfiinţat în faţa casei „Unchiaşului” din comuna (Gemeinde) Jork, judeţul (Landkreis) Stade, landul Saxonia Inferioară (Niedersachsen). „Unchiaşul” este un numele de cod al fermierului proprietar al livezilor în care am lucrat. Cât am muncit acolo foloseam un limbaj codificat întrucât erau destule cuvinte pe care le înţelegeau şi ne-vorbitorii de limba română şi de multe ori nu voiam să ne facem înţeleşi, mai ales când vorbeam, bârfeam sau înjuram colegii de muncă turci sau polonezi de faţă cu ei… Dar despre asta, ceva mai încolo.

Casa căreia îi spuneam „Acasă”

„Unchiaşul” nu se aştepta să apărem aşa devreme, mai ales după ce anul trecut l-am trezit la 1 noaptea să vină să ne ia din autogara din Hamburg pentru că autocarul avusese întârziere. Prin urmare a fost plăcut surprins mai ales că eram cu maşina. A chemat-o pe „Mătuşica”, soţia lui, care ne-a făcut pe loc actele de care aveam nevoie pentru a munci legal la livadă. Apoi ne-a spus să ne suim în maşină şi să ne ţinem după maşina lui. Am rămas puţin surprinşi pentru că ne aşteptam să locuim la fermă în containere, ca în anii precedenţi, unde erau condiţii destul de bune… dacă ţi le făceai. Pentru că la venire totdeauna găseam o mizerie şi o dezordine de nedescris lăsată în urmă de muncitorii care au fost la cules în toamnă. Cam cum lăsau studenţii prin căminele de pe plaiurile noastre. În schimb anul acesta „Unchiaşul” ne-a condus în satul Ladekop, la 4 kilometri de ferma din Jork. Acolo a oprit în curtea unei case drăguţe care, se pare, îi aparţinea, în faţa căreia era parcată o maşină cu număr de… Mureş. „Unchiaşul” ne-a poftit înăuntru unde ne-a făcut cunoştinţă cu cei patru colegi de apartament şi de muncă, o fată şi trei băieţi, care erau… sighişoreni şi care se aflau acolo de la începutul anului. Pe unul dintre ei îl cunoşteam pentru că mi-a fost coleg pe când lucram la Cesiro.

În această casă drăguţă şi încăpătoare am fost găzduiţi pe tot timpul şederii noastre în Germania. După ce „Unchiaşul” a plecat sighişorenii noştri ne-au prezentat casa care avea 4 dormitoare din care 3 la mansardă, un birou folosit ca dormitor, o cameră de zi imensă, o bucătărie mare dotată complet, holuri, 2 camere de baie, o baie de serviciu folosită ca uscător de rufe, terasă acoperită afară, gazon… Casa însă era goală. Adică în afară de mobilierul de bucătărie şi ceva dulapuri în dormitoarele de la mansardă, alt mobilier nu exista. Colegii noştri, fiind anunţaţi ca venim, ne-au adus 2 paturi de la containere. Restul mobilierului de care aveam nevoie, mese, scaune etc., ni le-am adus tot de la containere zilele următoare. Tot ei ne-au explicat că au fost mutaţi în această casă cu o zi în urmă pentru că până atunci locuiseră în casa vecină, care aparţinea tot „Unchiaşului”, înghesuiţi toţi patru într-o singură cameră pentru că în celelalte locuiau colegii turci. Însă înainte de a fi mutaţi în casă cu turcii, sighişorenii locuiseră câteva săptămâni la containere până când au apărut probleme cu istalaţiile sanitare şi de apă care îngheţa frecvent din cauza temperaturilor foarte scăzute din această iarnă. Ştiind că mai vin doi români „Unchiaşul” a decis să-i mute pe sighişoreni în casa cea mare care stătea goală. Aceştia au avut oarece îndoieli pentru că, fiind o casă mai încăpătoare şi mai arătoasă, dotată cu tot ce trebuie, cel puţin la bucătărie şi în camerele de baie, se gândeau că şi contribuţia pentru cazare ar fi mai mare. Însă „Unchiaşul” i-a asigurat că nu vor plăti mai mult decât scrie în contract pentru cazare, adică 2 euro/zi. Singura condiţie pe care a pus-o „Unchiaşul” a fost păstrarea unei curăţenii exemplare. Lucru de altfel normal. Păi nu e super? Să locuieşti într-o casă frumoasă şi încăpătoare, asemeni neamţului din clasa mijlocie, şi să plăteşti o chirie de aproximativ 60 de euro pe lună de persoană în care erau incluse şi cheltuielile cu consumul de apă, energie electrică şi gaze (avea o centrală termică imensă şi încălzire prin pardoseală). Nici acasă în România nu am parte de astfel de condiţii. Mă şi gândeam că, uite, în vreme ce Guvernul României îşi bate joc de mine personal în special şi de populaţie în general, un neamţ care abia dacă mă cunoaşte, mă găzduieşte în casa lui cu numai 2 euro pe zi. E drept că stăteam câte doi în cameră însă camerele erau mai mult decât încăpătoare şi le foloseam doar pentru dormit pentru că majoritatea timpului, mă refer la timpul liber, îl petreceam mai mult în bucătărie, fie gătind, fie… socializând cu ceilalţi sighişoreni.

Colegii şi numele lor cod

Desigur, faptul că locuiam la 4 kilometri de ferma în care lucram a ridicat unele probleme, cum ar fi faptul că trebuia să ne trezim dimineaţa oleacă mai devreme şi să folosim maşina pentru a ajunge la fermă. Asta însemna să alimentăm o dată la 2 săptămâni cu câte 10 euro de căciulă. Ceilalţi sighişoreni s-au scos mai ieftin pentru că erau patru „contribuabili” iar maşina lor era pe motorină.

În afară de cei patru sighişoreni, Erszi, Dani, Csabi şi Atti (Salutare, kollegen! Ce mai faceţi?), mai aveam vreo 6 colegi turci şi 2 polonezi rezidenţi în Germania cărora de la 1 martie li s-au adăugat încă 4 sezonieri „abonaţi” la livada „Unchiaşului” de ani buni de zile şi care au fost cazaţi în camerele rămase libere din casa în care locuiam. Pe unii dintre colegii de muncă îi cunoşteam din anii precedenţi. Aşa cum spuneam mai la deal, cam la toţi le-am dat porecle pentru a nu-şi da seama când vorbeam despre ei întrucât dacă-şi auzeau numele sau naţionalitatea în conversaţiile dintre români, imediat deveneau atenţi şi ne întrebau că ce-am zis? Astfel, pe turci îi numeam „tuciurii” iar polonezilor, nu ştiu de ce, le spuneam „moldoveni”.

Dintre turci îi aveam colegi pe Sulfi căruia îi spuneam „Ţiganu’” sau „Dinţosu’” pentru că era mai… brunet decât ceilaţi turci şi avea o dantură destul de haotică; mai era Sidek căruia îi spuneam „Ştirbu’” pentru că anul trecut avea nişte dinţi lipsă pe care între timp i-a înlocuit, sau „Pletosu’” pentru că într- o vreme purta părul lung. Îl mai aveam pe Ahmet – „Mustăciosu’”, fiică-sa Michelle care era poreclită „Adormita” sau „Ameţita” pentru că se mişca în reluare, soţul ei Arun sau Aron (n-am înţeles niciodată care era numele lui corect) căruia îi spuneam „Chioru’” sau „Ochiosu’” deşi n-avea nici o problemă de ordin oftalmologic, ci doar ochii bine conturaţi şi o privire pătrunzătoare. Lui Emin, cel care răspundea de hala de procesat mere, nu i-am dat nici o poreclă pentru că în general era băiat bun şi nu prea aveam de ce să-l bârfim. Desigur, şi cu ceilalţi turcii ne înţelegeam destul de bine. Problema lor era că le plăcea să facă pe şefii, mai ales cu noii veniţi, şi de multe ori se băgau peste deciziile lui Emin şi mai mult ne încurcau şi-atunci să vezi înjurături şi „vorbe de dulce” în limba maternă la adresa „Mustăciosului”, „Ochiosului” sau „Ameţitei”.

Dintre polaci îi aveam colegi pe Arthur „Chiştocu’” pentru că era mic de statură şi un beţivan şi jumătate, omul de bază al „Unchiaşului”, cel care ştia să folosească toate tractoarele şi utilajele de la fermă; maistrul Filip „Ochelaristu’”, băiat educat, cu studii de agronomie, vorbitor de limba germană la perfecţie, iubitor de jazz şi blues fără însă a cunoaşte şi limba engleză. De la 1 martie au apărut şi Mirek „Chelu’”, o huidumă de om la vreo 35 de ani, cam aiurit de felul lui, ca să nu zic chiar prost; Roman căruia îi spuneam „Surdu’” pentru că purta un aparat auditiv, avea vreo 56 de ani şi de 20 de ani venea la muncă la livada „Unchiaşului”, om cumsecade, liniştit şi cam retras; Lech, altul căruia îi spuneam „Mustăciosu’” care trăgea la măsea cât toţi polonezii la un loc dar nu se prea vedea că e beat… poate şi din cauză că tot timpul arăta ca şi cum era mangă, însă altfel era şi el de treabă, şi fratele său Andreas „Îngeraşu’”. Porecla celui din urmă are o „etimologie” interesantă. În urmă cu doi ani colegii săi polonezi îl strigau Andrzje care este de altfel numele său polonez. Însă din cauza pronunţiei imposibile noi înţelegeam „Angi” şi aşa îl strigam şi noi, şi din „Angi” a devenit „Îngeraşu’” de la „angel”… Însă nu era nici pe departe un îngeraş, ci un bătrân de vreo 52 de ani băgăcios, sfătos şi şmecher, care una spunea şi alta făcea.

În ce priveşte numele noastre, uneori colegii ne-vorbitori de limba română aveau dificultăţi în a le reţine sau a le pronunţa corect. Astfel mie mi se spunea uneori Andiri sau chiar Darian; unchiului meu, Ion, toată lumea îi spunea John, doar „Unchiaşul” îl striga Ion cu accentul pe prima vocală; pe Atti îl strigau Otto, iar numele lui Csabi nici unul dintre ne-vorbitorii de limba română nu ştiau cum să-l pronunţe ceea ce ne amuza copios.

Însă despre interacţiunea cu ceilaţi colegi şi muncile ce le-am prestat pe-acolo, citiţi în mai încolo.

(Va urma)

Adrian Diţă

 

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »