Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘legume’

Am pepeni!!!

Posted by ditzacontra pe 6 august 2013

Postarea asta ar fi trebuit să aibă titlul, ca şi celelate, cu „Locuinţa mea de la ţară e abia la vară…”, însă mi s-a păru o veste mai bună faptul că am pepeni. Sunt încă mici, dar estimez că în vreo 2 săpătmâni vor fi buni pentru consum. Ş dacă toate florile de pe vrejuri vor face fructe, voi avea destul de mulţi pepeni… Am zis eu de anul trecut că o să semăn şi pepeni în grădină şi aşa am şi făcut. I-am semănat prin aprilie, însă abia pe la începutul lui iunie au răsărit, de am crezut că n-o să iasă nimic şi eram gata să pun altceva în locul lor… Vedeţi pozele mai jos, şi cu celelalte legume de prin grădina din Feleag, în care vedetele sunt castraveţii, vinetele şi ardeii (ceapa am recoltat-o deja, iar roşiile nu se prezintă tocmai bine din cauză că au fost cam atinse de mană în ciuda măsurilor pe care le-am luat, respectiv stropirea lor cu macerat de urzici – o alternativă eco la stropitul cu piatră vânătă)…

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (IV – 3.0)

Posted by ditzacontra pe 3 octombrie 2012

Am rămas dator cu neşte poze despre ce isprăvi am mai săvârşit prin Feleag în vara asta… Apropo de făcut poze/fotografii, unul din, cică, hobby-urile mele: de o vreme încoace m-am puturoşit rău de tot de mi-e lene şi să scot aparatul foto din toc ratând momente interesante de surprins… Adică am ajuns ca un pistolar bătrân de prin (V)estul Sălbatic care, deşi poartă încă arma tot timpul la el, din lene, lehamite sau neputinţă, n-o mai scoate din teacă nici chiar când viaţa îi e pusă în pericol… No, măi, dar ce-mi veni cu metaforele astea de doi bani? Ia să pun odată pozele alea promise:

P.S. Sper că v-aţi prins că titlul postărilor despre casa de la ţară parafrazează primul vers al cunoscutei piese a celor de la Pasărea Colibri, „Vara la ţară” pe care, iată, o lipesc mai jos cu precizarea că vara la ţară nu e chiar aşa cum o descriu versurile lui George Topârceanu puse pe muzică de către Mircea Baniciu… Cel puţin nu cea din Feleag… 🙂

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 2 Comments »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (IV – 2.0)

Posted by ditzacontra pe 31 august 2012

Deja  m-am împăcat cu ideea că o să mă prindă Sfârşitul Lumii cu lucrările la casă neterminate. Da’ nu-i bai! Le continui după Sfârşitul Lumii când o să fie ceva mai multă linişte având în vedere că o să fiu singurul supravieţuitor de parte masculină de pe planetă. Şi trebuie ca să le închei o dată şi o dată ca să am unde să le aduc pe supravieţuitoarele Cataclismului Suprem pentru a trudi împreună la repopularea planetei.

Până una-alta să vă arăt în câteva poze cum mi-am făcut săptămâna trecută gem şi zacusă din fructe şi legume provenite exclusiv din grădina mea din Feleag. Din cauza secetei producţia n-a fost foarte mare, dar, în mod curios, comparabilă cu cea de anul trecut. Adică lucrul nu e tocmai curios pentru că anul trecut n-a fost secetă în vară, dar a fost grindină… Deci, ca şi anul trecut am scos vreo 50 de kile de ceapă, cam tot pe-atâţi castraveţi, ardei care încă rodesc, la fel şi roşiile şi… vinetele. Da, am decis în primăvară să fac un experiment şi am plantat răsaduri de vinete şi am avut succes. (Am adus şi în oraş vreo 3 transporturi). Probabil că dacă nu era seceta asta păcătoasă, acum eram prin piaţa şi vindeam vinete…:). Evident că la anu’ o să pun din nou. Şi am să fac şi un alt experiment: o să semăn pepeni verzi… Cine ştie? Poate îmi reuşeşte… La capitolul fructe stau mai prost: cei cinci pruni pe care-i am şi-au scuturat prematur rodul, care părea la un moment dat că e bogat, cei trei meri nu prea s-au ostenit să rodească iar din cei doi pruni graşi şi un… cum să-i zic… renglot?… am luat fructe cât să-mi fac vreo 10 borcănele de gem. Nucii se prezintă plini de rod ca şi anul trecut… Dar mai bine pun pozele că astea cică fac cât o mie de cuvinte:

După ce gemul şi zacusca au fost gata, le-am îndesat în borcane şi le-am dat la cuptor pentru sterilizare. Aveam de gând să fac şi compot din mere şi gutui (că am şi un mic gutui) dar nu mai am borcane în Feleag. Abia mi-au ajuns pentru zacuscă şi gem. Restul borcanelor (vreo 10) sunt pline cu murături de castraveţi. Deci vedeţi că, în ciuda secetei, am avut o producţie de legume destul de bună comparativ cu alţi ani sau mai ales cu anii când proprietatea din Feleag zăcea în paragină…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Gustarea lui Bachus*

Posted by ditzacontra pe 5 august 2010

Fraţilor, am înfrânt! De-acum o să mă fac că gătesc! Săptămâna trecută am pus mâna pe o carte de bucate de pe vremea Epocii de Aur de pe când încă nu s-au introdus normele de alimentaţie raţională că urmare a preţioaselor indicaţii ale cârmaciului cu poreclă de articol de veselă, Ceaşcă. O carte de bucate cu reţete de-alea “nesimţite”, cu ingrediente multe şi grase, dar şi simplu de preparat, cam cum se făceau pe vremea când omul a căzut din copac în cap şi n-a mai fost în stare să se suie înapoi, ca urmare şi-a pierdut blana (cea mai mare parte dintre noi) şi a trebuit să folosească pentru îmbrăcăminte blana altor jivine, iar carnea lor s-o mănânce, mai întâi crudă, mai apoi gătită după ce a descoperit focul, proţapul şi grătarul… Deci reţete simple, ca la începuturi, cu denumiri, unele chiar interesante ca: “Tocană specială ca pe Târnavă”, “Casolet ca la Carul cu bere”, “Salata tăbăcarilor”, “Muşchiuleţul Cetăţii”, “Varză ca în Teleorman”, “Muşchiuleţ umplut ca la mama acasă”, “Chifteluţe din burtă de vacă” sau “Fudulii la grătar” (ouch!). Nu ştiu cine a scris cartea asta şi nici în ce an a apărut că nu mai are coperţi, dar în următoarele săptămâni din această carte o să vă ofer reţete culinare ca să nu mă mai chinui să găsesc pe internet reţete cât de cât accesibile şi ca preţ şi ca mod de preparare. Iar pentru deschidere o să vă recomand o gustare pe care, aşa cum îi spune şi numele, o băga sub bârnău Bachus, cel mai beţiv dintre zeii romani, înainte de a se face pulbere (deşi se pare că ăsta n-a fost niciodată treaz). Bachus ăsta, cât era el de beţivan, nu era prost degeaba. Ca să nu se aleagă, dracului, cu vreo ciroză din cauza excesului excesiv de alcool şi să se chinuie cu ea o eternitate, ştiut fiind că zeii erau nemuritori, băga în el tot cărnuri de-alea grase, de porc. Şi pentru că numa’ alcooliştii beau singuri, Bachus îşi chema la ospăţ şi vreo 10 amici, drept pentru care şi gustarea pe care o prepara era pentru 10 inşi. Aşa că pentru prepararea ei făcea rost de trei sfert de kil de pulpă de porc, carne macră. Apoi, ca o dovadă că oltenii existau încă din vremuri antice, mai cumpăra de la ei o juma’ de kil de cârnaţi olteneşti… Hm, dar asta nu înseamnă neapărat că oltenii existau în timpul orânduirii sclavagiste, ci probabil că de fapt oltenii se trag din cârnaţii olteneşti… Dar să lăsăm deoparte pentru moment etnogeneza poporului român şi să revenim la reţetă. Deci este carne de porc, sunt şi cârnaţi olteneşti, mai trebuie o juma’ de kil de creier… Acu’-i acu’… De unde dracu’ faci rost de o juma de kil de creier? De la parlamentari? Nu prea cred, că ăştia nici puşi toţi laolaltă n-au atâta creier. Aşa că tot la porc tre’ să apelăm, săracu’, că cică porcul ar avea capacitatea intelectuală a unui copil de 4 ani… Naşpa alăturare! Bun, deci avem şi creier. O juma’ de kil de ciuperci proaspete se găsesc şi prin pădure sau pe păşuni, recomand champinioanele că-s mai sigure; apoi 50 de grame de usturoi, 3 grame piper, 150 mililitri de vin alb (nu pentru băut, măi, Bachus! Mai stăpâneşte-te şi tu, ce dracu’!), 100 de grame de bulion, 150 de grame ulei, 100 de grame de verdeaţă (frunze de pătrânjel, ţelină, cimbru, tarhon, leuştean etc.) şi 50 de grame sare. Având toate ingredientele la îndemână, Bachus, care pe lângă că era un beţivan notoriu, era şi un iscusit bucătar, proceda în felul următor: tăia carnea în fâşii subţiri şi o prăjea în ulei la foc iute într-o tigaie imensă. Alături de carne adăuga cârnaţii olteneşti tăiaţi rondele mici şi ciupercile tăiate în cuburi rotunde de mărimea unor măsline… Glumeam! Deci tăiate doar în cuburi de mărimea unor măsline. Amesteca totul circular cu o lingură de lemn. Separat călea uşor usturoiul tăiat mărunt (iar nu tocat) pe care-l stingea cu creierul crud tăiat în cuburi… (Gata, am priceput, creierul cubic provine dintr-un cap pătrat!), apoi amesteca creierul şi usturoiul călit cu restul ingredientelor din tigaia aia mare. Peste toate laolaltă turna bulionul, potrivea la gust de sare şi piper, turna şi vinul alb şi la urmă presăra verdeaţa. Şi gata, poa’ să înceapă cheful! Toată gustarea asta grasă şi (ne)sănătoasă, care sfidează criza alimentară, se serveşte cu ceapă coaptă, salată de roşii şi castrveţi sau varză murată şi cu votcă şi/sau pălincă în deschidere, vin roze în timpul ospăţului şi câteva butoaie de bere după, ca să vă faceţi ficatul pateu şi creierul varză. Distracţie faină!

Johann Sebastian Bachus

*Reţetă publicată în Jurnalul Sighişoara Reporter în octombrie 2008 (pe când câştigam 750 lei net lunar 😉 ).

Posted in După mine, potolu'! | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »