Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘muncă’

Am un job!… Yeee!…

Posted by ditzacontra pe 20 februarie 2011

Anul trecut pe vremea asta eram deja în Republica Federală Doiciland şi tundeam deja merii din livezile „Unchieşului” din ţinutul Altes Land. Anul ăsta n-a mai fost să fie. Adică puteam să merg şi anul acesta, dar „înştiinţarea” a venit prea târziu… Deja am semnat cu Kaufland. Kaufland Sighişoara (România), fireşte. Iar după ce am semnat, a venit şi răspunsul „Unchieşului”, cum că putem reveni pe plaiuri germane pentru a reteza pomilor crengile în exces. N-am vrut să dau înapoi după semnarea contractului, deşi până în 6 martie sunt în perioadă de probă, iar dup-aia, dacă angajatorului nu-i convine cum mă mişc, mă poate zbura şi să rămân iar numai cu cei 300 de lei de la JSR (dacă i-oi mai încasa şi p-ăia). Astfel că din 11 februarie am început job-ul la cel mai mare complex comercial ce l-a avut vreodată Sighişoara. Lucrez doar 6 ore pe zi, conform contractului, la raionul de mezeluri şi produse refrigerate, iar treaba mea e să pun marfă pe rafturi, să verific termenele de valabilitate ale produselor şi orice altceva îmi cer superiorii să fac.

Am turnat şi eu un cancioc de beton la temelia actualului meu loc de muncă

Deocamdată pare OK job-ul ăsta. Adică nu-ţi trebuie cine ştie câtă minte să faci lucrurile astea, ci doar atenţie sporită. Nu pot să zic că-mi place, dar momentan n-am de ales. Cine-ar fi crezut în urmă cu 6 ani când am scris articolul ăsta că voi ajunge chiar să muncesc în Kaufland?
În schimb când am făcut poza alăturată, deja aveam trimis impresionantul meu CV către Kaufland, aşa că mă aşteptam la orice…

Deci, cu salariul de la Kaufland şi cu „salariul” de la JSR (pentru că mă ocup încă de ziar), se adună ceva cu care să pot supravieţui până m-or păli vremuri mai îmbelciugate… îmbelşugate. Să nu fiu greşit înţeles: pentru cât muncesc acum la JSR cele 300 lei pe lună sunt o sumă corectă (penru că actualizarea şi administrarea site-ului alternativ al JSR o fac benevol şi moca). Însă mi-e ciudă pe situaţie pentru că, aşa cum se poate vedea aici, eu pot să ofer mult mai mult… pentru o sumă „corectă”  Iar eu nu cred că am fost niciodată lacom… Dovadă e fapul că m-am angajat la Kaufland, sau că din 1997 până în 2006 am lucrat la Cesiro…

Adrian Diţă

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | 3 Comments »

Cheful se organizează, nu vine de la sine…*

Posted by ditzacontra pe 21 octombrie 2010

Pentru că în ultimele 2 săptămâni am petrecut mai mult timp înFeleag decât în oraș, am început să observ unele schimbări în starea mea psihică. Încă nu știu dacă sunt schimbări în bine sau în rău, dar acestea se întâmplă pentru că în sat este liniște și o oarecare pace patriarhală, rareori întreruptă de vreun zgomot ne-natural, cum ar fi cele produse de utilaje mecanice sau mașin(ări)i; apoi, acolo locuiesc singur-singurel și foarte rar interacționez cu vecinii pe care n-am de ce să-i vizitez, iar ei mă vizitează mai rar și mai mult din curiozitate (dacă n-am venit cu vreo femeie? ce am mai aranjat prin casă?, și tu chiar vrei să te muți aici?, păi nu ți-e greu să faci naveta?, unde lucrezi?, cât câștigi?, aaa, numa’ 300 de lei pe lună?, cam puțin…, până și pensia mea de CAP e mai mare…, da’ când te însori?, da’ să știi că aci în sat nu mai sunt fete de măritat, trebe să aduci pe vreuna de la oraș…, de ce să nu le placă?, ce să nu le placă aici?, ooo, mai dă-le încolo de ponihoase?, las’ că-ți găsim noi pe una… am io o nepoată… fată bună și gospodină, dar fără noroc… etc.); apoi, singurul post de radio pe care-l prind acolo este Radio România Actualități, deci singura sursă de informații, de televizor să nu mai aud, semnal la telefon n-am numai dacă mă sui în vârful dealului din dosul curții, am vrut să fac un abonament la internet la o rețea de telefonie mobilă, dar nu pot dacă n-am semnal la telefon… Prin urmare, când merg în Feleag îmi petrec timpul muncind una-alta prin curte, că sunt destule de făcut, seara mă mai uit la un film pe laptop și… beau. Asta ar fi una dintre probleme: am ajuns să beau singur și mai ales mult. Păi săptămâna trecută, de miercuri până duminică seara, am topit cam un litru de vișinată (și mie nu-mi prea plac beuturile alcoolice dulci) și vreo 2 pet-uri de bere de câte 2,5 litri. Poate părea destul de puțin pentru 4 zile, mai ales că pe vremea când ieșeam în fiecare week-end cu „boeții”, beam într-o seară și câte 10-15 beri. Însă eram cu pretenii… Mi se pare cam periculos să beau și să mă îmbăt de unul singur, și să mă și simt bine… Dacă devin vreun sociopat (sau așa ceva) care refuză interacțiunea cu oamenii? Pentru că sunt unele „semnale” care indică această direcție… Un semnal ar fi că încep să mă calce pe nervi „vizitele curioase” ale vecinilor, ori n-ar trebui să am nici un motiv în afară de faptul că purtăm cam aceleași discuții. Mă și văd câteodată peste vreo 30 de ani stând pe prispa casei din Feleag într-un sezlong cu o pușcă în brațe cu care să-i fugăresc pe cei care încearcă să se apropie de curtea mea neinvitați, ca în filmele cu boșorogi americani din Midwest care-și păzesc cu pușca moșia stearpă…

Ca să evit un astfel de sumbru viitor, am început să iau măsuri și pentru acest week-end am organizat o clacă la care mi-am chemat pretenii de la oraș să vie să m-ajute să crăp lemnele pentru iarnă, și-apoi să tragem un chef cu bere, vin și grătar. Că acum două săptămâni mi-au fost livrate o parte din lemnele de foc la care am dreptul, 5 metri stern. Așa că au ce lucra băieții… Iar dacă termină prea repede cu lemnele, îi pun și la făcut betoane pentru pavajul din curte, ca apoi să aibă poftă de mancare și beut… Și-apoi, bețivăneală de-aia ca pe vremuri, ca în aprilie 2006 când tot în Feleag am serbat ziua de schimbare a prefixului…

*Titlu postării parafrazează titlul romanului scris de Mariana Gorczyca (directoarea Colegiului Național „Mircea Eliade” – Sighișoara), „Cheful NU se organizează, vine de la sine”.

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , | 2 Comments »

Comunitate

Posted by ditzacontra pe 27 mai 2010

În urmă cu vreo câteva luni am scris un contraeditorial destul de alambicat în care încercam să explic ce ne lipseşte nouă, românilor, astfel încât, dacă am avea acel ceva, nu ne va mai lipsi nimic… Sau mai pe româneşte, de ce avem nevoie ca să nu ne mai lipsească nimic. Concluzia era că avem nevoie de gospodari. Ei bine, acum am ajuns la concluzia că înainte de a avea gospodari trebuie să avem spirit comunitar. În România cuvântul comunitate şi derivatele lui şi-au cam pierdut  înţelesul originar fiind folosit în contexte şi alăturări nepotrivite gen “câini comunitari”. Astfel că atunci când aude de comunitate românul se gândeşte la cu totul altceva decât la sensul cuvântului. A contribuit la distrugerea spiritului comunitar al românilor şi regimul comunist, deşi prin denumirea partidului conducător, ar fi trebuit să îl consolideze… Dar nu ăsta era scopul partidului. Probabil aţi văzut în filmele americane cum locuitorii din cartierele lor se adună periodic să dezbată împreună problemele cu care se confruntă şi cum se implică pentru rezolvarea lor. Cum au centre comunitare unde membrii comunităţii se pot aduna nu numai pentru dezbateri, ci şi pentru a-şi petrece timpul liber împreună. Noi nu avem aşa ceva. Avem doar asociaţii de locatari care se adună o dată sau de două ori pe an pentru a decide dacă să pună sau nu interfon la uşa de la bloc, s-o facă din termopan sau să pună acoperiş la clădire… Nu-i de mirare că cei care ne conduc habar n-au de ce ar avea nevoie locuitorii, dacă ei înşişi nu ştiu ce-şi doresc. Aşa că o dată la 4 ani mulţimi de candidaţi vin în campanie electorală şi fac fel de fel de promisiuni pe care nici ei nu ştiu dacă le pot îndeplini, iar oamenii stau şi ascultă, îşi zic în sinea lor că sună bine, deşi au învăţat să nu mai pună botul la astfel de lucruri, şi pun ştampila cui ştie să promită mai convingător sau să le demonstreze că interesele lui de politician coincid de fapt cu cele ale electoratului. Oamenii nici nu realizează ce putere au şi câte probleme pot rezolva în interesul lor dacă se adună laolaltă şi îşi susţin un punct de vedere comun. În schimb preferă să se plângă tot timpul sau să ducă un război solitar împotriva celor pe care ei prin votul lor i-au suit la conducerea ţării…

Adrian Diţă

(Publicat în Jurnalul Sighişoara Reporter din septembrie 2007, nr. 510)

Posted in Diţă Contra-editorial, Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!... | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (IV)

Posted by ditzacontra pe 27 mai 2010

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Munca în livadă, la tuns pomii, se desfăşura de regulă sub supravegherea maistrului Filip, sau „Ochelaristu’”, cum îi ziceam noi. Lui îi explica „Unchiaşu’” cam ce avem de tăiat, şi el ne arăta nouă mai departe şi ne verifica din când în când dacă respectăm instrucţiunile. Tunsul merilor îl efectuam fie cu foarfeca de mână, de obicei la pomii mai mici şi cu crengi mai subţiri, fie cu foarfeci cu aer comprimat legate prin furtune de un compresor montat pe platforma unui tractor. Anul acesta însă, spre deosebire de anii precedenţi, am folosit destul de rar foarfecile cu aer comprimat deşi în mod normal era mai uşor să tai cu ele. Dar, după folosinţă îndelungată, foarfecile s-au cam deteriorat şi, deşi le mai reparam din când, de multe ori mai mult ne chinuiam cu ele.

Tunsul pomilor

Ritmul de lucru la tuns pomii era destul de susţinut. N-aveam ce zăbovi la un pom mai mult de un minut. „Ochelaristu’” ne şi zicea să nu stăm prea mult în faţa unui pom pentru că tot timpul ai impresia că mai e ceva de tăiat la el şi rişti să-l „cheleşti”. Însă am observat că de fiecare dată când venea „Unchiaşu’” în control prin livadă, oricât de chel ar fi un pom, totdeauna mai găsea câte vreo creangă de tăiat şi ne întreba că „asta de ce n-aţi tăiat-o?” sau „ce, aveţi probleme cu spatele? Tăiaţi şi crengile care ating pământul!” etc.

Din câte am reuşit eu să-mi dau seama erau cam două stiluri de tuns merii, cu diverse variaţiuni, în funcţie de soiul lor: stilul „piramidă” în care scurtam crengile din vârf şi lăsam lungi crengile din partea inferioară a pomului, şi stilul „balerină” în care scurtam crengile din partea superioară a pomului, lăsam aproape gol mijlocul pomului tăind toate crengile mari, iar în partea de jos lăsam doar câteva crengi lungi, acestea reprezentând aşa-numitul „platou”. După ani de tăieri după aceste stiluri pomii aveau forme care mai de care mai ciudate, însă, se pare foarte eficiente din punct de vedere al productivităţii. De pe un astfel de pom, ce părea firav şi cu crengi subţiri şi rare, se puteau recolta şi până la 100 de kilograme de mere! Şi tot din-alea mari… De altfel când vedea că ezităm să „chelim” un pom după gustul lui, „Unchiaşu’” ne spunea că pe el nu-l interesează să aibă mere multe, mici şi fără culoare, ci să fie mari şi cât mai roşii. Ori pentru asta trebuia să rărim crengile pomului tăind tot ce era inutil şi ţinea umbră ramurilor productive.

„Unchiaşu’” nu risipea nimic. Dacă în urma sortării merele „defecte” erau trimise la fabrica de conserve – compoturi şi gemuri – sau de suc (se zvonea că are chiar el o astfel de fabrică în Hamburg), iar merele stricate care nu puteau fi date spre consum, ajungeau îngrăşământ natural; „Unchiaşu’” valorifica şi unele crenguţe pe care le tăiam de pe pom. Erau aşa-numitele „rachete” sau „wasserschloss”, cum le numeau ei; crenguţe nou-crescute pe pom, care nu dădeau rod. Pe acestea le strângeam de pe jos după ce terminam de tuns merii, le puneam în box-paleţi şi erau vândute, pare-se, pe bani frumoşi către producătorii de hrană pentru animale cum ar fi iepurii, hamsterii sau alte rozătoare, fie ele animăluţe de casă, fie la fermele care le creşteau. Se pare că cele mai apreciate astfel de crenguţe erau cele ale perilor pentru că lemnul lor este mai „fraged”, dacă se poate spune aşa. Astfel că după tunsul perilor strângeam toate crenguţele care nu depăşeau grosimea degetului mare. Restul crengilor rămâneau pe jos pe intervalul dintre rândurile de pomi şi erau mai apoi tocate cu un dispozitiv montat dinaintea unui tractor.

Plantarea puieţilor

O altă muncă interesantă era înfiinţarea unei noi livezi după ce în prealabil era desfiinţată cea veche, cu pomi de peste 15 ani. După curăţarea terenului de resturile vechii livezi, mai întâi erau plantaţi stâlpii de beton cu ajutorul unui dispozitiv montat pe un excavator care înfigea stâlpii în pământ ca şi cum ai înfige o scobitoare într-un mic. Stâlpii trebuiau să fie perfect aliniaţi în rânduri, la distanţă de 6 metri unul de celălat şi la 3,5 metri între rânduri. Pe aceşti stâlpi veneau trase sârmele de care mai târziu trebuiau legaţi puieţii. Apoi, de obicei, trebuiau relocate conductele de irigaţii, lucru ce presupunea săparea cu hârleţul a unor şanţuri lungi de zeci, chiar sute de metri, adânci de aproximativ o jumătate de metru, tragerea conductei în noul şanţ şi racordarea ei la „şpriţ-urile” care stropeau pomii. Astuparea şanţului se făcea cu un soi de plug cu care de altfel era şi arat terenul înainte de plantarea pomilor. Pe aceştia îi plantam manual, în echipe de câte 2 inşi: unul săpa groapa, nu prea mare, celălalt fixa pomul drept şi-l ţinea până când primul punea la loc pâmântul peste rădăcinile puietului. Apoi unul lega puietul de sârmă iar celalalt fixa la baza pomului o plasă de plastic pentru a-l feri de atacurile iepurilor sau şoarecilor de câmp. Astfel plantam zilnic sute de pomi. Şi pot spune că mă simt oleacă mândru că o parte din merele care vor fi recoltate din livada „Unchiaşului” în anii următori provin şi de la pomii plantaţi de mine…

Din nou acasă…

Întotdeauna înaintea plecării către străinătăţuri, aşteptam „evenimentul” cu nerăbdare înfrigurată, deşi ştiam că merg la muncă şi ştiam că mă aşteaptă şi zile grele pe-acolo. Şi de fiecare dată când ajugeam acolo, după nici două zile mă cuprindea dorul de casă chiar dacă, aşa cum am arătat de-a lungul celor 4 episoade ale acestei relatări, nu se poate spune că am dus-o rău pe-acolo. Ba, din contră. Însă, normal nicăieri nu-i ca acasă… Aşa că deja de a doua zi după ce am ajuns în Jork, deja număram zilele care au mai rămas până la revenirea acasă. Bine, oricum trebuia să numărăm şi să notăm pe hârtie zilele şi orele în care munceam pentru că pe baza acestor note eram plătiţi… Apoi încet-încet s-a aşternut rutina zilnică şi am mai uitat de dorul de casă. Doar în zilele însorite de duminică după-masa priveam pomii înfloriţi şi cerul albastru şi mă gândeam că ce naiba caut eu aici? Că trebuia să fiu la „moşia” mea de la ţară să am grija de ea, nu să slujesc pe plantaţiile „Unchiaşului”… Apoi îmi aduceam aminte că motivul pentru care eram în Germania era tocmai acela de a strânge bani ca să îmi pun la punct mica mea „moşie”, să-mi modelez aşa cum îmi place „cuibuşorul” în care vreau să îmbătrânesc… Şi-aşa prindeam puteri pentru a mai rezista o săptămână şi încă o săptămână şi aşa mai departe.

Cel mai greu au trecut zilele ultimei săptămâni petrecute în Jork, mai ales că am avut şi nenorocul unor zile foarte friguroase şi ploioase. Eram tot timpul bosumflat şi toată lumea mi se părea nesuferită. Apoi a venit şi ultima zi, o zi însorită şi veselă. Am lucrat în ziua aceea până la ora 12, după care ne-am încărcat bagajele, ne-am „spălat” de Germania, ne-am încasat de la „Unchiaş” banii cuveniţi pentru cele 10 săptămâni de lucru şi am şi plecat la drum. Aşa se face că în acea zi, la ora 4 după-masa am părăsit Jork-ul şi deja în jurul orei 11 noaptea treceam graniţa în Cehia, iar a doua zi noaptea târziu, după o escală de câteva ore în Viena la nişte rude de-ale unchiului meu, am ajuns în sfârşit acasă…

Să mai spun că acum, după 5 săptămâni de când am ajuns acasă, dorul de glia strămoşească s-a stins subit şi că m-aş întoarce mâine în Germania? N-are rost. Pentru că dacă mâine aş pleca în Germania, poimâine mi-ar fi din nou dor de casă. Şi-uite-aşa am ajuns, de trei ani încoace să nu-mi mai găsesc locul oriunde-aş fi… Nasol nu?

Adrian Diţă

P.S.: Aceasta a fost ultima parte a „reportajului” care a apărut în JSR. Restul „serialului” va continua aici, pe blog, pentru cei care nu s-au plictisit deja de poveştile „de la noi, din Germania” … 🙂 cu multe-multe poze şi vorbărie mai puţină…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Meserie! Brăţară de plastic, frate!

Posted by ditzacontra pe 24 iunie 2009

La început a fost intenţia! Intenţia mea era să mă fac jandarm când o să fiu mare. Nici nu mai ştiu de ce. Cred că îmi plăcea cum sună. După-aia am vrut să mă fac bucătar când sunt mare. Apoi, iar nu mai ştiu de ce, am vrut să mă fac ziarist. Cred că tot din cauză că-mi plăcea cum sună. Acuma sunt mare, dar numai ca vârstă. Iată ce s-a ales din intenţiile mele:

Jandarm nu s-a putut pentru că cine-a mai văzut jandarm cu ochelari… Cel puţin nu se putea atunci, pe la începutul anilor ’90. Da’ m-am scos cu chestia asta că altfel o luam şi eu pe coajă în mineriadele din ’99, nu? Aşa că după terminarea liceului m-am trezit că-s suplinitor de limba engleză la clasele a VII-a şi a a VIII-a în şcoala generală în care am învăţat şi eu. Tocmai de limba engleză, proba la care am luat cea mai mică notă la bac. Da’ mi-a prins bine că am învăţat engleza împreună cu elevii… Adică mai mult eu, că pe ei îi durea la bască de limba engleză. Iar acum le pare rău…

La cuptorul din secția decor - Cesiro Sighișoara

După ce mi-am satisfăcut patria prin Armata Română, a urmat o perioadă dificilă de şomaj şi muncă la negru cu ziua până când, prin forţa împrejurărilor şi cu ajutorul a 2 kile de cafea (pe care eu le-am plătit dar nu eu le-am oferit pentru că nu-mi place să dau mită) m-am angajat la fabrica de faianţă menaj din Sighişoara, Cesiro pre numele ei, unde am lucrat timp de vreo 8 ani de zile în 3 schimburi, la cuptoarele din decor, la temperaturi de câte 50 de grade uneori, aşa cum se poate vedea şi în poză…

Deşi lucram în 3 schimburi, se pare că aveam destul de mult timp pe care nu aveam cu ce să-l umplu. Aşa că scriam. Pentru că am considerat că până atunci citisem destul. Şi tot scriind de-a-mboulea, într-o bună zi am şi câştigat nişte bani la un concurs organizat prin 2000 de revista Academia Caţavencu care mi-a publicat un text. Aşa m-a remarcat vechea echipă de la Jurnalul Sighişoara Reporter care mi-au oferit posibilitatea să scriu pentru ziarul local, voluntar pentru început. Asta se întâmpla prin 2000. De atunci şi până prin 2006 am avut 2 job-uri: cuptorar – muncitor necalificat la Cesiro SA Sighişoara şi redactor-reporter necalificat la Jurnalul Sighişoara Reporter. Apoi am clacat. Nu mai puteam să le duc pe amândouă, mai ales că m-am şi înscris la Facultatea de jurnalism de al UBB Cluj-Napoca. Aşa că am rămas doar cu job-ul de la Jurnalul Sighişoara Reporter unde am devenit secretar de redacţie, dar am rămas şi reporter şi redactor. A fost cea mai prolifică perioadă a

Interviu cu Miss Univers 2000

mea la ziar. În poza din dreapta, de pildă, tocmai îi luam un interviu lui Miss Univers din anul 2000, o bunăciune din Filipine, venită la Sighişoara să aleagă o Miss Transilvania 2006.

Numai că între timp au început să nu-mi mai ajungă mălaiu’. Cheltuieli mari, risipă multă, bani puţini… Aşa că am încercat şi eu munca prin străinătăţuri. Prima mea ieşire peste hotare: la muncă în

Cu Tatiana și Rose la Hamburg

Germania la tarabe cu cârnaţi, fripturi şi alte alimente scumpe pe la noi. Iacătă-mă-s în poză cu colegele de muncă venite tocmai din Brazilia…

Mi-a plăcut în Germania, mai ales banii pe care-i câştigam acolo. Aşa că m-am dus şi în următorii 2 ani, respectiv în 2008 şi 2009, dar de data asta în agricultură, mai precis pomicultură, unde am învăţat să fac freza merilor ca atunci când înfloresc să fie frumoşi şi să facă mere faine şi bio…

Frizer de pomi

Problema e că fiind plecat câte 3 luni pe an s-a cam rupt legătura cu  ziarul, mai ales că nici

eu nu mi-am mai dat interesul fiind mai degrabă cu gândul la banii de „dincolo”. Aşa că acum, pentru a-mi rotunji veniturile ce le obţin(eam) de la ziar, care între timp, mulţumită crizei, s-au diminuat drastic, mi-am mai luat un job: recepţioner şi barman la Burg Hostel în Sighişoara. De la job-ul ăsta încă n-am poză, că lucrez acolo de numai trei săptămâni.

Aşa că iată-mă ajuns acum în situaţia din 2000-2006, când aveam 2 job-uri. Parcă totul e ca un fel de spirală: pare că ajung de unde am plecat, doar că pe o treaptă mai sus… Sau mai jos?…

Numa’ bine!

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »