Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘pomi’

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (IV)

Posted by ditzacontra pe 27 Mai 2010

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Munca în livadă, la tuns pomii, se desfăşura de regulă sub supravegherea maistrului Filip, sau „Ochelaristu’”, cum îi ziceam noi. Lui îi explica „Unchiaşu’” cam ce avem de tăiat, şi el ne arăta nouă mai departe şi ne verifica din când în când dacă respectăm instrucţiunile. Tunsul merilor îl efectuam fie cu foarfeca de mână, de obicei la pomii mai mici şi cu crengi mai subţiri, fie cu foarfeci cu aer comprimat legate prin furtune de un compresor montat pe platforma unui tractor. Anul acesta însă, spre deosebire de anii precedenţi, am folosit destul de rar foarfecile cu aer comprimat deşi în mod normal era mai uşor să tai cu ele. Dar, după folosinţă îndelungată, foarfecile s-au cam deteriorat şi, deşi le mai reparam din când, de multe ori mai mult ne chinuiam cu ele.

Tunsul pomilor

Ritmul de lucru la tuns pomii era destul de susţinut. N-aveam ce zăbovi la un pom mai mult de un minut. „Ochelaristu’” ne şi zicea să nu stăm prea mult în faţa unui pom pentru că tot timpul ai impresia că mai e ceva de tăiat la el şi rişti să-l „cheleşti”. Însă am observat că de fiecare dată când venea „Unchiaşu’” în control prin livadă, oricât de chel ar fi un pom, totdeauna mai găsea câte vreo creangă de tăiat şi ne întreba că „asta de ce n-aţi tăiat-o?” sau „ce, aveţi probleme cu spatele? Tăiaţi şi crengile care ating pământul!” etc.

Din câte am reuşit eu să-mi dau seama erau cam două stiluri de tuns merii, cu diverse variaţiuni, în funcţie de soiul lor: stilul „piramidă” în care scurtam crengile din vârf şi lăsam lungi crengile din partea inferioară a pomului, şi stilul „balerină” în care scurtam crengile din partea superioară a pomului, lăsam aproape gol mijlocul pomului tăind toate crengile mari, iar în partea de jos lăsam doar câteva crengi lungi, acestea reprezentând aşa-numitul „platou”. După ani de tăieri după aceste stiluri pomii aveau forme care mai de care mai ciudate, însă, se pare foarte eficiente din punct de vedere al productivităţii. De pe un astfel de pom, ce părea firav şi cu crengi subţiri şi rare, se puteau recolta şi până la 100 de kilograme de mere! Şi tot din-alea mari… De altfel când vedea că ezităm să „chelim” un pom după gustul lui, „Unchiaşu’” ne spunea că pe el nu-l interesează să aibă mere multe, mici şi fără culoare, ci să fie mari şi cât mai roşii. Ori pentru asta trebuia să rărim crengile pomului tăind tot ce era inutil şi ţinea umbră ramurilor productive.

„Unchiaşu’” nu risipea nimic. Dacă în urma sortării merele „defecte” erau trimise la fabrica de conserve – compoturi şi gemuri – sau de suc (se zvonea că are chiar el o astfel de fabrică în Hamburg), iar merele stricate care nu puteau fi date spre consum, ajungeau îngrăşământ natural; „Unchiaşu’” valorifica şi unele crenguţe pe care le tăiam de pe pom. Erau aşa-numitele „rachete” sau „wasserschloss”, cum le numeau ei; crenguţe nou-crescute pe pom, care nu dădeau rod. Pe acestea le strângeam de pe jos după ce terminam de tuns merii, le puneam în box-paleţi şi erau vândute, pare-se, pe bani frumoşi către producătorii de hrană pentru animale cum ar fi iepurii, hamsterii sau alte rozătoare, fie ele animăluţe de casă, fie la fermele care le creşteau. Se pare că cele mai apreciate astfel de crenguţe erau cele ale perilor pentru că lemnul lor este mai „fraged”, dacă se poate spune aşa. Astfel că după tunsul perilor strângeam toate crenguţele care nu depăşeau grosimea degetului mare. Restul crengilor rămâneau pe jos pe intervalul dintre rândurile de pomi şi erau mai apoi tocate cu un dispozitiv montat dinaintea unui tractor.

Plantarea puieţilor

O altă muncă interesantă era înfiinţarea unei noi livezi după ce în prealabil era desfiinţată cea veche, cu pomi de peste 15 ani. După curăţarea terenului de resturile vechii livezi, mai întâi erau plantaţi stâlpii de beton cu ajutorul unui dispozitiv montat pe un excavator care înfigea stâlpii în pământ ca şi cum ai înfige o scobitoare într-un mic. Stâlpii trebuiau să fie perfect aliniaţi în rânduri, la distanţă de 6 metri unul de celălat şi la 3,5 metri între rânduri. Pe aceşti stâlpi veneau trase sârmele de care mai târziu trebuiau legaţi puieţii. Apoi, de obicei, trebuiau relocate conductele de irigaţii, lucru ce presupunea săparea cu hârleţul a unor şanţuri lungi de zeci, chiar sute de metri, adânci de aproximativ o jumătate de metru, tragerea conductei în noul şanţ şi racordarea ei la „şpriţ-urile” care stropeau pomii. Astuparea şanţului se făcea cu un soi de plug cu care de altfel era şi arat terenul înainte de plantarea pomilor. Pe aceştia îi plantam manual, în echipe de câte 2 inşi: unul săpa groapa, nu prea mare, celălalt fixa pomul drept şi-l ţinea până când primul punea la loc pâmântul peste rădăcinile puietului. Apoi unul lega puietul de sârmă iar celalalt fixa la baza pomului o plasă de plastic pentru a-l feri de atacurile iepurilor sau şoarecilor de câmp. Astfel plantam zilnic sute de pomi. Şi pot spune că mă simt oleacă mândru că o parte din merele care vor fi recoltate din livada „Unchiaşului” în anii următori provin şi de la pomii plantaţi de mine…

Din nou acasă…

Întotdeauna înaintea plecării către străinătăţuri, aşteptam „evenimentul” cu nerăbdare înfrigurată, deşi ştiam că merg la muncă şi ştiam că mă aşteaptă şi zile grele pe-acolo. Şi de fiecare dată când ajugeam acolo, după nici două zile mă cuprindea dorul de casă chiar dacă, aşa cum am arătat de-a lungul celor 4 episoade ale acestei relatări, nu se poate spune că am dus-o rău pe-acolo. Ba, din contră. Însă, normal nicăieri nu-i ca acasă… Aşa că deja de a doua zi după ce am ajuns în Jork, deja număram zilele care au mai rămas până la revenirea acasă. Bine, oricum trebuia să numărăm şi să notăm pe hârtie zilele şi orele în care munceam pentru că pe baza acestor note eram plătiţi… Apoi încet-încet s-a aşternut rutina zilnică şi am mai uitat de dorul de casă. Doar în zilele însorite de duminică după-masa priveam pomii înfloriţi şi cerul albastru şi mă gândeam că ce naiba caut eu aici? Că trebuia să fiu la „moşia” mea de la ţară să am grija de ea, nu să slujesc pe plantaţiile „Unchiaşului”… Apoi îmi aduceam aminte că motivul pentru care eram în Germania era tocmai acela de a strânge bani ca să îmi pun la punct mica mea „moşie”, să-mi modelez aşa cum îmi place „cuibuşorul” în care vreau să îmbătrânesc… Şi-aşa prindeam puteri pentru a mai rezista o săptămână şi încă o săptămână şi aşa mai departe.

Cel mai greu au trecut zilele ultimei săptămâni petrecute în Jork, mai ales că am avut şi nenorocul unor zile foarte friguroase şi ploioase. Eram tot timpul bosumflat şi toată lumea mi se părea nesuferită. Apoi a venit şi ultima zi, o zi însorită şi veselă. Am lucrat în ziua aceea până la ora 12, după care ne-am încărcat bagajele, ne-am „spălat” de Germania, ne-am încasat de la „Unchiaş” banii cuveniţi pentru cele 10 săptămâni de lucru şi am şi plecat la drum. Aşa se face că în acea zi, la ora 4 după-masa am părăsit Jork-ul şi deja în jurul orei 11 noaptea treceam graniţa în Cehia, iar a doua zi noaptea târziu, după o escală de câteva ore în Viena la nişte rude de-ale unchiului meu, am ajuns în sfârşit acasă…

Să mai spun că acum, după 5 săptămâni de când am ajuns acasă, dorul de glia strămoşească s-a stins subit şi că m-aş întoarce mâine în Germania? N-are rost. Pentru că dacă mâine aş pleca în Germania, poimâine mi-ar fi din nou dor de casă. Şi-uite-aşa am ajuns, de trei ani încoace să nu-mi mai găsesc locul oriunde-aş fi… Nasol nu?

Adrian Diţă

P.S.: Aceasta a fost ultima parte a „reportajului” care a apărut în JSR. Restul „serialului” va continua aici, pe blog, pentru cei care nu s-au plictisit deja de poveştile „de la noi, din Germania” … 🙂 cu multe-multe poze şi vorbărie mai puţină…

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »