Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘sighişoreni’

Hamburg, orașul care m-a fermecat

Posted by ditzacontra pe 9 Iulie 2010

Încep prin a-mi cere scuze că n-am mai postat nimic pe blogul ăsta de cam multișor, mai ales că am promis că revin cu amintiri și poze de la „ieșeala” la muncă în Germania de asta iarnă-primăvară. Însă am un motiv întemeiat: m-am ocupat de „nașterea” și „creșterea” noului site al Jurnalului Sighișoara Reporter pe care l-am mutat la blog, pentru că dincolo era cam înghesuit, prăfuit și nu existau posibilități de extindere și „renovare”…

Dar să revin la subiect. Am găsit un articol despre Hamburg care descrie mai bine decât aș fi putut-o face eu vreodată tot ce m-a fermecat la orașul ăsta, deși l-am vizitat doar pentru câteva ore anul acesta, chiar în duminica de Paști. Am profitat de ocazia că anul acesta când am fost la muncă în Germania am avut la dispoziție mașina unchiului meu iar Hamburgul e la doar vreo 30 de kilometri de Jork, comuna în care ne „desfășuram activitatea”. Așa că iată fotografiile pe care le-am făcut și care, zic eu, ilustrează foarte bine acest reportaj și pot confirma că tot ce s-a scris este pe bune. 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar merita să povestesc un mic episod al vizitei în Hamburg. Noi ne-am dus în oraș să căutăm de fapt locul unde se desfășura Hamburger Dom, cea mai mare sărbătoare, zic ei, din nordul Germaniei. Adica un soi de Oktober Fest care se desfășoară primăvara, timp de o lună, între 18 martie și 18 aprilie. Și căutam Hamburger Dom-ul știind că pe-acolo o să întâlnim mulți sighișoreni care muncesc la „gheșefturi” sau la „ringhișpiluri”. Problema era că nu știam ce adresă să introducem în navigator, așa că ne-am învârtit o vreo juma’ de oră prin Hamburg cu mașina fără să găsim destinația. Într-un final ne-am oprit la autogara și am întrebat un șofer de taxi turc încotro să o luăm. Turcul, foarte amabil de altfel, n-a putut să ne explice pe înțelesul nostru, dar a văzut că avem navigator și ne-a spus să introducem la adresă Reeperbahn Strasse, nr. 1 și o să găsim Hamburger Dom-ul. De ce am fost uimit de amabilitatea taximetristului turc? Pentru că, aflându-mă o dată în București cu treburi, am avut neinsirata idee să rog un taximetrist să îmi explice cum ajung la o anumită adresă. Fatal error! M-a ignorat complet. Am crezut că nu a auzit și am repetat întrebarea. Bădăranul și țopârlanul de taximetrist bucureștean s-a zborșit la mine: „Dacă vrei, te duc acolo! Dacă nu, lasă-mă în pace! Io nu-s punct de informații!…” Tot ce sper e că criza asta să-i fi băgat mințile în cap necioplitului și să-l fi învățat ce-i aia amabilitate…

Adrian Diță

Reclame

Posted in Jurnal, M-o făcut mă-sa fotograf | Etichetat: , , , | 3 Comments »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (II)

Posted by ditzacontra pe 12 Mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Unde-am rămas data trecută? A, da! Deci, duminică, 14 februarie, în jurul orei 4 după-masa ne-am înfiinţat în faţa casei „Unchiaşului” din comuna (Gemeinde) Jork, judeţul (Landkreis) Stade, landul Saxonia Inferioară (Niedersachsen). „Unchiaşul” este un numele de cod al fermierului proprietar al livezilor în care am lucrat. Cât am muncit acolo foloseam un limbaj codificat întrucât erau destule cuvinte pe care le înţelegeau şi ne-vorbitorii de limba română şi de multe ori nu voiam să ne facem înţeleşi, mai ales când vorbeam, bârfeam sau înjuram colegii de muncă turci sau polonezi de faţă cu ei… Dar despre asta, ceva mai încolo.

Casa căreia îi spuneam „Acasă”

„Unchiaşul” nu se aştepta să apărem aşa devreme, mai ales după ce anul trecut l-am trezit la 1 noaptea să vină să ne ia din autogara din Hamburg pentru că autocarul avusese întârziere. Prin urmare a fost plăcut surprins mai ales că eram cu maşina. A chemat-o pe „Mătuşica”, soţia lui, care ne-a făcut pe loc actele de care aveam nevoie pentru a munci legal la livadă. Apoi ne-a spus să ne suim în maşină şi să ne ţinem după maşina lui. Am rămas puţin surprinşi pentru că ne aşteptam să locuim la fermă în containere, ca în anii precedenţi, unde erau condiţii destul de bune… dacă ţi le făceai. Pentru că la venire totdeauna găseam o mizerie şi o dezordine de nedescris lăsată în urmă de muncitorii care au fost la cules în toamnă. Cam cum lăsau studenţii prin căminele de pe plaiurile noastre. În schimb anul acesta „Unchiaşul” ne-a condus în satul Ladekop, la 4 kilometri de ferma din Jork. Acolo a oprit în curtea unei case drăguţe care, se pare, îi aparţinea, în faţa căreia era parcată o maşină cu număr de… Mureş. „Unchiaşul” ne-a poftit înăuntru unde ne-a făcut cunoştinţă cu cei patru colegi de apartament şi de muncă, o fată şi trei băieţi, care erau… sighişoreni şi care se aflau acolo de la începutul anului. Pe unul dintre ei îl cunoşteam pentru că mi-a fost coleg pe când lucram la Cesiro.

În această casă drăguţă şi încăpătoare am fost găzduiţi pe tot timpul şederii noastre în Germania. După ce „Unchiaşul” a plecat sighişorenii noştri ne-au prezentat casa care avea 4 dormitoare din care 3 la mansardă, un birou folosit ca dormitor, o cameră de zi imensă, o bucătărie mare dotată complet, holuri, 2 camere de baie, o baie de serviciu folosită ca uscător de rufe, terasă acoperită afară, gazon… Casa însă era goală. Adică în afară de mobilierul de bucătărie şi ceva dulapuri în dormitoarele de la mansardă, alt mobilier nu exista. Colegii noştri, fiind anunţaţi ca venim, ne-au adus 2 paturi de la containere. Restul mobilierului de care aveam nevoie, mese, scaune etc., ni le-am adus tot de la containere zilele următoare. Tot ei ne-au explicat că au fost mutaţi în această casă cu o zi în urmă pentru că până atunci locuiseră în casa vecină, care aparţinea tot „Unchiaşului”, înghesuiţi toţi patru într-o singură cameră pentru că în celelalte locuiau colegii turci. Însă înainte de a fi mutaţi în casă cu turcii, sighişorenii locuiseră câteva săptămâni la containere până când au apărut probleme cu istalaţiile sanitare şi de apă care îngheţa frecvent din cauza temperaturilor foarte scăzute din această iarnă. Ştiind că mai vin doi români „Unchiaşul” a decis să-i mute pe sighişoreni în casa cea mare care stătea goală. Aceştia au avut oarece îndoieli pentru că, fiind o casă mai încăpătoare şi mai arătoasă, dotată cu tot ce trebuie, cel puţin la bucătărie şi în camerele de baie, se gândeau că şi contribuţia pentru cazare ar fi mai mare. Însă „Unchiaşul” i-a asigurat că nu vor plăti mai mult decât scrie în contract pentru cazare, adică 2 euro/zi. Singura condiţie pe care a pus-o „Unchiaşul” a fost păstrarea unei curăţenii exemplare. Lucru de altfel normal. Păi nu e super? Să locuieşti într-o casă frumoasă şi încăpătoare, asemeni neamţului din clasa mijlocie, şi să plăteşti o chirie de aproximativ 60 de euro pe lună de persoană în care erau incluse şi cheltuielile cu consumul de apă, energie electrică şi gaze (avea o centrală termică imensă şi încălzire prin pardoseală). Nici acasă în România nu am parte de astfel de condiţii. Mă şi gândeam că, uite, în vreme ce Guvernul României îşi bate joc de mine personal în special şi de populaţie în general, un neamţ care abia dacă mă cunoaşte, mă găzduieşte în casa lui cu numai 2 euro pe zi. E drept că stăteam câte doi în cameră însă camerele erau mai mult decât încăpătoare şi le foloseam doar pentru dormit pentru că majoritatea timpului, mă refer la timpul liber, îl petreceam mai mult în bucătărie, fie gătind, fie… socializând cu ceilalţi sighişoreni.

Colegii şi numele lor cod

Desigur, faptul că locuiam la 4 kilometri de ferma în care lucram a ridicat unele probleme, cum ar fi faptul că trebuia să ne trezim dimineaţa oleacă mai devreme şi să folosim maşina pentru a ajunge la fermă. Asta însemna să alimentăm o dată la 2 săptămâni cu câte 10 euro de căciulă. Ceilalţi sighişoreni s-au scos mai ieftin pentru că erau patru „contribuabili” iar maşina lor era pe motorină.

În afară de cei patru sighişoreni, Erszi, Dani, Csabi şi Atti (Salutare, kollegen! Ce mai faceţi?), mai aveam vreo 6 colegi turci şi 2 polonezi rezidenţi în Germania cărora de la 1 martie li s-au adăugat încă 4 sezonieri „abonaţi” la livada „Unchiaşului” de ani buni de zile şi care au fost cazaţi în camerele rămase libere din casa în care locuiam. Pe unii dintre colegii de muncă îi cunoşteam din anii precedenţi. Aşa cum spuneam mai la deal, cam la toţi le-am dat porecle pentru a nu-şi da seama când vorbeam despre ei întrucât dacă-şi auzeau numele sau naţionalitatea în conversaţiile dintre români, imediat deveneau atenţi şi ne întrebau că ce-am zis? Astfel, pe turci îi numeam „tuciurii” iar polonezilor, nu ştiu de ce, le spuneam „moldoveni”.

Dintre turci îi aveam colegi pe Sulfi căruia îi spuneam „Ţiganu’” sau „Dinţosu’” pentru că era mai… brunet decât ceilaţi turci şi avea o dantură destul de haotică; mai era Sidek căruia îi spuneam „Ştirbu’” pentru că anul trecut avea nişte dinţi lipsă pe care între timp i-a înlocuit, sau „Pletosu’” pentru că într- o vreme purta părul lung. Îl mai aveam pe Ahmet – „Mustăciosu’”, fiică-sa Michelle care era poreclită „Adormita” sau „Ameţita” pentru că se mişca în reluare, soţul ei Arun sau Aron (n-am înţeles niciodată care era numele lui corect) căruia îi spuneam „Chioru’” sau „Ochiosu’” deşi n-avea nici o problemă de ordin oftalmologic, ci doar ochii bine conturaţi şi o privire pătrunzătoare. Lui Emin, cel care răspundea de hala de procesat mere, nu i-am dat nici o poreclă pentru că în general era băiat bun şi nu prea aveam de ce să-l bârfim. Desigur, şi cu ceilalţi turcii ne înţelegeam destul de bine. Problema lor era că le plăcea să facă pe şefii, mai ales cu noii veniţi, şi de multe ori se băgau peste deciziile lui Emin şi mai mult ne încurcau şi-atunci să vezi înjurături şi „vorbe de dulce” în limba maternă la adresa „Mustăciosului”, „Ochiosului” sau „Ameţitei”.

Dintre polaci îi aveam colegi pe Arthur „Chiştocu’” pentru că era mic de statură şi un beţivan şi jumătate, omul de bază al „Unchiaşului”, cel care ştia să folosească toate tractoarele şi utilajele de la fermă; maistrul Filip „Ochelaristu’”, băiat educat, cu studii de agronomie, vorbitor de limba germană la perfecţie, iubitor de jazz şi blues fără însă a cunoaşte şi limba engleză. De la 1 martie au apărut şi Mirek „Chelu’”, o huidumă de om la vreo 35 de ani, cam aiurit de felul lui, ca să nu zic chiar prost; Roman căruia îi spuneam „Surdu’” pentru că purta un aparat auditiv, avea vreo 56 de ani şi de 20 de ani venea la muncă la livada „Unchiaşului”, om cumsecade, liniştit şi cam retras; Lech, altul căruia îi spuneam „Mustăciosu’” care trăgea la măsea cât toţi polonezii la un loc dar nu se prea vedea că e beat… poate şi din cauză că tot timpul arăta ca şi cum era mangă, însă altfel era şi el de treabă, şi fratele său Andreas „Îngeraşu’”. Porecla celui din urmă are o „etimologie” interesantă. În urmă cu doi ani colegii săi polonezi îl strigau Andrzje care este de altfel numele său polonez. Însă din cauza pronunţiei imposibile noi înţelegeam „Angi” şi aşa îl strigam şi noi, şi din „Angi” a devenit „Îngeraşu’” de la „angel”… Însă nu era nici pe departe un îngeraş, ci un bătrân de vreo 52 de ani băgăcios, sfătos şi şmecher, care una spunea şi alta făcea.

În ce priveşte numele noastre, uneori colegii ne-vorbitori de limba română aveau dificultăţi în a le reţine sau a le pronunţa corect. Astfel mie mi se spunea uneori Andiri sau chiar Darian; unchiului meu, Ion, toată lumea îi spunea John, doar „Unchiaşul” îl striga Ion cu accentul pe prima vocală; pe Atti îl strigau Otto, iar numele lui Csabi nici unul dintre ne-vorbitorii de limba română nu ştiau cum să-l pronunţe ceea ce ne amuza copios.

Însă despre interacţiunea cu ceilaţi colegi şi muncile ce le-am prestat pe-acolo, citiţi în mai încolo.

(Va urma)

Adrian Diţă

 

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »