Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘sortat’

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (III)

Posted by ditzacontra pe 20 mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Povesteam data trecută de casa din Ladekop, aflată la 4 kilometri de ferma din Jork la care ne prezentam la muncă în fiecare dimineaţă. În săptămânile din luna februarie programul de lucru începea la ora 7.30 pentru că abia atunci se lumina de ziuă. Asta însemna că ne trezeam cam la ora 6.15 pentru „ritualul” de dimineaţă şi băutul cafelei iar pe la 7.15 ne suiam în maşină şi porneam către fermă unde trebuia să ajungem cu minim 5 minute înainte de începerea programului de lucru propriu-zis. După ce ne strângeam toţi lucrătorii în hala fermei, apărea „Unchiaşul” şi ne împărţea pe fiecare pe unde era nevoie. Deobicei turcii munceau aproape toţi exclusiv în hală la sortat şi ambalat mere. Abia prin aprilie unii mai erau scoşi în livadă. În hală, pe lângă turci, mai lucrau şi patru nemţoaice, trei din ele cu jumătăate de normă. Polonezii lucrau exclusiv la livadă… S-a întâmplat de vreo 2 ori ca şi ei să fie reţinuţi în hală când erau comenzi urgente de livrat sau vremea prea rea pentru a lucra în aer liber. Se vedea clar că nu le place deloc în hală. În schimb noi, sighiorenii, eram foarte adaptabili: cu excepţia lui Erszi care lucra numai în hală, bărbaţii erau buni peste tot.

De la sortat şi ambalat mere…

Programul de lucru se încheia de cele mai multe ori la ora 6 după-masa, dar se întâmpla câteodată să facem şi ore suplimentare, până la 7.30 şi de vreo 2 ori până la 9 seara sau chiar 10. Bineînţeles că aveam şi pauze: prima era de la 9 la 9.15, pauza pentru micul-dejun – „Fruhstuck”; a doua de la 12 la 13, pauza de prânz – „Mittag” de o oră, şi a treia de la 15 la 15.15, pauza de cafea – „Kaffe”. Faptul că eram cazaţi la 4 kilometri de fermă a mai ridicat o problemă: în anii precedenţi când eram cazaţi în containerele din spatele halei de procesare, hrana pentru masa de prânz o aveam la frigider în containerul în care era amenajată bucătăria, astfel că mergeam acolo, o încălzeam şi mâncam. Acum, pentru că la prânz eram obişnuiţi să mâncăm hrană caldă, găteam cu o seară înainte pentru 2 zile, puneam în caserolă cât ne trebuia, luam şi farfurii şi tacâmuri, puneam totul în maşină iar la prânz o încălzeam tot pe micul aragaz din containerul-bucătărie din spatele halei, doar că acum, continerele nefiind locuite, cam sufeream de frig cât luam pauza de masă, cel puţin în lunile februarie şi martie.

Având acest program: de la ora 7.30 (sau de la 7 începând cu 1 martie) la ora 6 după-masa, reieşea că în general lucram în jur de 9 ore jumate sau 10 ore pe zi dacă nu socotim pauzele. Muncile pe care le prestam nu erau din cale afară de dificile. Adică erau şi zile când „băgam ca eroii”, cum se zice, dar şi zile în care trăgeam de timp sau „trăgeam mâţa de coadă” pentru că sarcinile primite erau destul de simple şi nu voiam să le terminăm înainte de sfârşitul programului de lucru.

Când lucram în hală la sortat şi ambalat mere, timpul parcă se scurgea mai greu pentru că făceam tot timpul cam acelaşi lucru. Merele veneau în box-paleţi de câte vreo 300 de kile care erau scufundate într-un bazin cu apă al maşinii de sortat, astfel fructele ieşeau la suprafaţă şi veneau pe bandă. Un lucrător marca merele stricate cu o „baghetă magică” iar acestea mergeau direct într-un box-palet de la capătul celălalt al maşinii de sortat. Cele nemarcate veneau pe diverse mărimi pe benzile de sortare de unde noi le luam, le verificam din nou pentru că scăpau multe mere stricate nemarcate, şi le ambalam fie în cutii de câte 9 kilograme, fie în lăzi de plastic de 8 kilograme, sau în lăzi cu alveole de câte 6,5 kilograme, sau diverse alte ambalaje, după cum solicita clientul. Clientul strategic al „Unchiaşului” se pare că era lanţul de hyper-market-uri Edeka, dar avea şi alţi clienţi mari precum Netto, sau mulţi clienţi mici precum „aprozarele” de cartier de prin diverse oraşe din nordul Germaniei. Ne şi întrebam dacă retail-erii de la ei îs la fel de scârboşi ca cei de la noi… Pentru clienţii mari trebuia să lucrăm cu foarte mare atenţie şi să nu ne scape în cutii sau lăzi nici un măr stricat sau „defect” pentru că s-a întâmplat de vreo 2 ori ca ăia să trimită câte un transport de mere înapoi la re-sortat pentru că găseau câteva mere stricate. Şi-atunci ieşea cu scandal. „Unchiaşul” ţipa la turcul care răspundea de activitatea din hală, iar turcii toţi săreau cu gura pe noi că se ne uităm bine la mere înainte de a le băga în cutii. Noi îi înjuram în limba maternă pentru că vedeam bine că şi ei scăpau de multe ori mere stricate în cutii. Câteodată, după ce umpleam o cutie, controlau merele şi dacă găseau vreunul stricat ni-l arătau cu superioritate şi ne spuneau din nou să ne uităm bine.

Într-o altă hală, mai mică, mai era o maşină de sortat, unde merele, presortate după mărime de maşina din hala mare, veneau pe bandă şi trebuia să le băgăm în pungi de câte 750 de grame. Aici trebuia să fim foarte rapizi pentru că banda mergea destul repede. În plus, spre deosebire de maşina din hala mare, aici stăteam tot timpul în acelaşi loc în picioare, iar după vreo câteva ore ne apucau durerile de spate.

Fiind al treilea an de muncă la această fermă, am ajuns să recunoaştem soiurile de mere după aspect. Astfel aveam Jonagold şi Jonagored, mere mari, roşii cu pete galbene sau verzi, foarte suculente; Holsteiner Cox, nu prea arătoase ca aspect dar foarte bune, cu un gust dulce-acrişor; Topaz, astea erau chiar urâte şi mici iar din cauza culorii cu greu le depistam defectele şi erau chiar cele mai păcătoase din acest punct de vedere, în schimb pe cât erau de urâte pe atât erau de gustoase; mai erau Boskop, nişte mere imense, şi de câte un kilogram unele; Antares, Elstar şi, cele mai scumpe şi mai arătoase, Roter Pinova care nu erau chiar aşa de gustoase pe cât erau de frumoase.

… La munca în livadă

Însă sortarea şi ambalarea merelor era o „treabă de femei”, ziceam noi, bărbaţii. Adevărata muncă era cea din livadă, mai ales la tuns pomii unde aveai nevoie de o anume iscusinţă şi perspicacitate. Fireşte, eu nu le am pe nici unele, dar pot spune că am furat ceva meserie de la cei cu care am lucrat în anii precedenţi. Păi în primul an când ne-a scos prima dată la tuns meri, „Unchiaşul” a venit mi-a arătat cam ce şi cum trebuie să tai de la un pom, m-a întrebat dacă am înţeles, eu am zis că da, deşi n-am priceput nimic, apoi mi-a dat foarfeca în mână şi mi-a zis să-i dau bătaie. Părea uşor când tăia „Unchiaşul”, dar când m-am trezit cu foarfeca în mână m-am blocat. N-am mai tuns pomi în viaţa mea şi problema era că nici un pom nu semăna unul cu altul, aşa că habar n-aveam ce să tai de la ei mai ales că pomii erau mici de nici 3 metri înăţime, cu puţine crengi deci ce să mai tai şi eu la ei că nu mai rămânea nimic. Mă gândeam că o să fiu cel mai prost „frizer de meri” pe care o să-l aibă „Unchiaşul” pe lângă casa lui. Apoi încet-încet (unii ar fi de părere că prea încet) m-am prins cam care era faza şi că nici „meseriaşii” de polonezi nu ştiau câteodată ce să taie, doar că atunci când tăiau erau siguri

La tuns meri (foto din 2009, că anul acesta n-am luat cu mine în livadă camera foto...)

pe ei. Asta era principalul: să nu eziţi. Dacă ai pus foarfeca pe o creangă, să nu mai stai să te gândeşti dacă s-o tai sau nu, ci s-o tai direct. Aşa că am ajuns până la urmă să tai „din instinct” ca să zic aşa… Parcă îmi trasmiteau telepatic pomii ce crengi să le îndepărtez şi pe care să le las… Desigur, la fiecare soi de meri modul de tăiere era diferit. Aşa că de fiecare dată când schimbam soiul venea şi „Unchiaşul” să ne arate cum se taie merii respectivi.

Din câte am aflat livezile „Unchiaşului” au o suprafaţă totală de vreo 150 de hectare împrăştiate în mai multe locaţii: Schuback, Lifas, Borstel, Niermann,

O minusculă parte din livezile "Unchiaşului" (tot in 2009 zona Lifas - acum livada din imagine a fost desfiinţată pentru că pomii erau prea bătrâni)

 Ladekop etc. şi, pe lângă meri care reprezentau cam 80% din totalul pomilor, mai are peri, pruni şi câţiva cireşi. Merii erau relativ mici, în funcţie de cât de tineri sau bătrâni erau, plantaţi în rânduri lungi, legaţi de 4 rânduri de sârmă prinse de stâlpi de beton sau de lemn. Când ieşeam la tuns merii mergeam câte 2 pe un rând, de obicei un „novice” cu un „meseriaş”, unul pe-o parte şi unul pe cealaltă, de preferinţă de naţionalităţi diferite ca să nu stea la poveşti prea mult, ci să fie mai atenţi la ce au de lucru…

Dar despre toate astea, în data viitoare când voi şi încheia acest mult prea lung reportaj care parcă deja începe să devină plictisitor….

(Va urma)

Adrian Diţă

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

Meserie! Brăţară de plastic, frate!

Posted by ditzacontra pe 24 iunie 2009

La început a fost intenţia! Intenţia mea era să mă fac jandarm când o să fiu mare. Nici nu mai ştiu de ce. Cred că îmi plăcea cum sună. După-aia am vrut să mă fac bucătar când sunt mare. Apoi, iar nu mai ştiu de ce, am vrut să mă fac ziarist. Cred că tot din cauză că-mi plăcea cum sună. Acuma sunt mare, dar numai ca vârstă. Iată ce s-a ales din intenţiile mele:

Jandarm nu s-a putut pentru că cine-a mai văzut jandarm cu ochelari… Cel puţin nu se putea atunci, pe la începutul anilor ’90. Da’ m-am scos cu chestia asta că altfel o luam şi eu pe coajă în mineriadele din ’99, nu? Aşa că după terminarea liceului m-am trezit că-s suplinitor de limba engleză la clasele a VII-a şi a a VIII-a în şcoala generală în care am învăţat şi eu. Tocmai de limba engleză, proba la care am luat cea mai mică notă la bac. Da’ mi-a prins bine că am învăţat engleza împreună cu elevii… Adică mai mult eu, că pe ei îi durea la bască de limba engleză. Iar acum le pare rău…

La cuptorul din secția decor - Cesiro Sighișoara

După ce mi-am satisfăcut patria prin Armata Română, a urmat o perioadă dificilă de şomaj şi muncă la negru cu ziua până când, prin forţa împrejurărilor şi cu ajutorul a 2 kile de cafea (pe care eu le-am plătit dar nu eu le-am oferit pentru că nu-mi place să dau mită) m-am angajat la fabrica de faianţă menaj din Sighişoara, Cesiro pre numele ei, unde am lucrat timp de vreo 8 ani de zile în 3 schimburi, la cuptoarele din decor, la temperaturi de câte 50 de grade uneori, aşa cum se poate vedea şi în poză…

Deşi lucram în 3 schimburi, se pare că aveam destul de mult timp pe care nu aveam cu ce să-l umplu. Aşa că scriam. Pentru că am considerat că până atunci citisem destul. Şi tot scriind de-a-mboulea, într-o bună zi am şi câştigat nişte bani la un concurs organizat prin 2000 de revista Academia Caţavencu care mi-a publicat un text. Aşa m-a remarcat vechea echipă de la Jurnalul Sighişoara Reporter care mi-au oferit posibilitatea să scriu pentru ziarul local, voluntar pentru început. Asta se întâmpla prin 2000. De atunci şi până prin 2006 am avut 2 job-uri: cuptorar – muncitor necalificat la Cesiro SA Sighişoara şi redactor-reporter necalificat la Jurnalul Sighişoara Reporter. Apoi am clacat. Nu mai puteam să le duc pe amândouă, mai ales că m-am şi înscris la Facultatea de jurnalism de al UBB Cluj-Napoca. Aşa că am rămas doar cu job-ul de la Jurnalul Sighişoara Reporter unde am devenit secretar de redacţie, dar am rămas şi reporter şi redactor. A fost cea mai prolifică perioadă a

Interviu cu Miss Univers 2000

mea la ziar. În poza din dreapta, de pildă, tocmai îi luam un interviu lui Miss Univers din anul 2000, o bunăciune din Filipine, venită la Sighişoara să aleagă o Miss Transilvania 2006.

Numai că între timp au început să nu-mi mai ajungă mălaiu’. Cheltuieli mari, risipă multă, bani puţini… Aşa că am încercat şi eu munca prin străinătăţuri. Prima mea ieşire peste hotare: la muncă în

Cu Tatiana și Rose la Hamburg

Germania la tarabe cu cârnaţi, fripturi şi alte alimente scumpe pe la noi. Iacătă-mă-s în poză cu colegele de muncă venite tocmai din Brazilia…

Mi-a plăcut în Germania, mai ales banii pe care-i câştigam acolo. Aşa că m-am dus şi în următorii 2 ani, respectiv în 2008 şi 2009, dar de data asta în agricultură, mai precis pomicultură, unde am învăţat să fac freza merilor ca atunci când înfloresc să fie frumoşi şi să facă mere faine şi bio…

Frizer de pomi

Problema e că fiind plecat câte 3 luni pe an s-a cam rupt legătura cu  ziarul, mai ales că nici

eu nu mi-am mai dat interesul fiind mai degrabă cu gândul la banii de „dincolo”. Aşa că acum, pentru a-mi rotunji veniturile ce le obţin(eam) de la ziar, care între timp, mulţumită crizei, s-au diminuat drastic, mi-am mai luat un job: recepţioner şi barman la Burg Hostel în Sighişoara. De la job-ul ăsta încă n-am poză, că lucrez acolo de numai trei săptămâni.

Aşa că iată-mă ajuns acum în situaţia din 2000-2006, când aveam 2 job-uri. Parcă totul e ca un fel de spirală: pare că ajung de unde am plecat, doar că pe o treaptă mai sus… Sau mai jos?…

Numa’ bine!

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »