Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘turci’

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (III)

Posted by ditzacontra pe 20 mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Povesteam data trecută de casa din Ladekop, aflată la 4 kilometri de ferma din Jork la care ne prezentam la muncă în fiecare dimineaţă. În săptămânile din luna februarie programul de lucru începea la ora 7.30 pentru că abia atunci se lumina de ziuă. Asta însemna că ne trezeam cam la ora 6.15 pentru „ritualul” de dimineaţă şi băutul cafelei iar pe la 7.15 ne suiam în maşină şi porneam către fermă unde trebuia să ajungem cu minim 5 minute înainte de începerea programului de lucru propriu-zis. După ce ne strângeam toţi lucrătorii în hala fermei, apărea „Unchiaşul” şi ne împărţea pe fiecare pe unde era nevoie. Deobicei turcii munceau aproape toţi exclusiv în hală la sortat şi ambalat mere. Abia prin aprilie unii mai erau scoşi în livadă. În hală, pe lângă turci, mai lucrau şi patru nemţoaice, trei din ele cu jumătăate de normă. Polonezii lucrau exclusiv la livadă… S-a întâmplat de vreo 2 ori ca şi ei să fie reţinuţi în hală când erau comenzi urgente de livrat sau vremea prea rea pentru a lucra în aer liber. Se vedea clar că nu le place deloc în hală. În schimb noi, sighiorenii, eram foarte adaptabili: cu excepţia lui Erszi care lucra numai în hală, bărbaţii erau buni peste tot.

De la sortat şi ambalat mere…

Programul de lucru se încheia de cele mai multe ori la ora 6 după-masa, dar se întâmpla câteodată să facem şi ore suplimentare, până la 7.30 şi de vreo 2 ori până la 9 seara sau chiar 10. Bineînţeles că aveam şi pauze: prima era de la 9 la 9.15, pauza pentru micul-dejun – „Fruhstuck”; a doua de la 12 la 13, pauza de prânz – „Mittag” de o oră, şi a treia de la 15 la 15.15, pauza de cafea – „Kaffe”. Faptul că eram cazaţi la 4 kilometri de fermă a mai ridicat o problemă: în anii precedenţi când eram cazaţi în containerele din spatele halei de procesare, hrana pentru masa de prânz o aveam la frigider în containerul în care era amenajată bucătăria, astfel că mergeam acolo, o încălzeam şi mâncam. Acum, pentru că la prânz eram obişnuiţi să mâncăm hrană caldă, găteam cu o seară înainte pentru 2 zile, puneam în caserolă cât ne trebuia, luam şi farfurii şi tacâmuri, puneam totul în maşină iar la prânz o încălzeam tot pe micul aragaz din containerul-bucătărie din spatele halei, doar că acum, continerele nefiind locuite, cam sufeream de frig cât luam pauza de masă, cel puţin în lunile februarie şi martie.

Având acest program: de la ora 7.30 (sau de la 7 începând cu 1 martie) la ora 6 după-masa, reieşea că în general lucram în jur de 9 ore jumate sau 10 ore pe zi dacă nu socotim pauzele. Muncile pe care le prestam nu erau din cale afară de dificile. Adică erau şi zile când „băgam ca eroii”, cum se zice, dar şi zile în care trăgeam de timp sau „trăgeam mâţa de coadă” pentru că sarcinile primite erau destul de simple şi nu voiam să le terminăm înainte de sfârşitul programului de lucru.

Când lucram în hală la sortat şi ambalat mere, timpul parcă se scurgea mai greu pentru că făceam tot timpul cam acelaşi lucru. Merele veneau în box-paleţi de câte vreo 300 de kile care erau scufundate într-un bazin cu apă al maşinii de sortat, astfel fructele ieşeau la suprafaţă şi veneau pe bandă. Un lucrător marca merele stricate cu o „baghetă magică” iar acestea mergeau direct într-un box-palet de la capătul celălalt al maşinii de sortat. Cele nemarcate veneau pe diverse mărimi pe benzile de sortare de unde noi le luam, le verificam din nou pentru că scăpau multe mere stricate nemarcate, şi le ambalam fie în cutii de câte 9 kilograme, fie în lăzi de plastic de 8 kilograme, sau în lăzi cu alveole de câte 6,5 kilograme, sau diverse alte ambalaje, după cum solicita clientul. Clientul strategic al „Unchiaşului” se pare că era lanţul de hyper-market-uri Edeka, dar avea şi alţi clienţi mari precum Netto, sau mulţi clienţi mici precum „aprozarele” de cartier de prin diverse oraşe din nordul Germaniei. Ne şi întrebam dacă retail-erii de la ei îs la fel de scârboşi ca cei de la noi… Pentru clienţii mari trebuia să lucrăm cu foarte mare atenţie şi să nu ne scape în cutii sau lăzi nici un măr stricat sau „defect” pentru că s-a întâmplat de vreo 2 ori ca ăia să trimită câte un transport de mere înapoi la re-sortat pentru că găseau câteva mere stricate. Şi-atunci ieşea cu scandal. „Unchiaşul” ţipa la turcul care răspundea de activitatea din hală, iar turcii toţi săreau cu gura pe noi că se ne uităm bine la mere înainte de a le băga în cutii. Noi îi înjuram în limba maternă pentru că vedeam bine că şi ei scăpau de multe ori mere stricate în cutii. Câteodată, după ce umpleam o cutie, controlau merele şi dacă găseau vreunul stricat ni-l arătau cu superioritate şi ne spuneau din nou să ne uităm bine.

Într-o altă hală, mai mică, mai era o maşină de sortat, unde merele, presortate după mărime de maşina din hala mare, veneau pe bandă şi trebuia să le băgăm în pungi de câte 750 de grame. Aici trebuia să fim foarte rapizi pentru că banda mergea destul repede. În plus, spre deosebire de maşina din hala mare, aici stăteam tot timpul în acelaşi loc în picioare, iar după vreo câteva ore ne apucau durerile de spate.

Fiind al treilea an de muncă la această fermă, am ajuns să recunoaştem soiurile de mere după aspect. Astfel aveam Jonagold şi Jonagored, mere mari, roşii cu pete galbene sau verzi, foarte suculente; Holsteiner Cox, nu prea arătoase ca aspect dar foarte bune, cu un gust dulce-acrişor; Topaz, astea erau chiar urâte şi mici iar din cauza culorii cu greu le depistam defectele şi erau chiar cele mai păcătoase din acest punct de vedere, în schimb pe cât erau de urâte pe atât erau de gustoase; mai erau Boskop, nişte mere imense, şi de câte un kilogram unele; Antares, Elstar şi, cele mai scumpe şi mai arătoase, Roter Pinova care nu erau chiar aşa de gustoase pe cât erau de frumoase.

… La munca în livadă

Însă sortarea şi ambalarea merelor era o „treabă de femei”, ziceam noi, bărbaţii. Adevărata muncă era cea din livadă, mai ales la tuns pomii unde aveai nevoie de o anume iscusinţă şi perspicacitate. Fireşte, eu nu le am pe nici unele, dar pot spune că am furat ceva meserie de la cei cu care am lucrat în anii precedenţi. Păi în primul an când ne-a scos prima dată la tuns meri, „Unchiaşul” a venit mi-a arătat cam ce şi cum trebuie să tai de la un pom, m-a întrebat dacă am înţeles, eu am zis că da, deşi n-am priceput nimic, apoi mi-a dat foarfeca în mână şi mi-a zis să-i dau bătaie. Părea uşor când tăia „Unchiaşul”, dar când m-am trezit cu foarfeca în mână m-am blocat. N-am mai tuns pomi în viaţa mea şi problema era că nici un pom nu semăna unul cu altul, aşa că habar n-aveam ce să tai de la ei mai ales că pomii erau mici de nici 3 metri înăţime, cu puţine crengi deci ce să mai tai şi eu la ei că nu mai rămânea nimic. Mă gândeam că o să fiu cel mai prost „frizer de meri” pe care o să-l aibă „Unchiaşul” pe lângă casa lui. Apoi încet-încet (unii ar fi de părere că prea încet) m-am prins cam care era faza şi că nici „meseriaşii” de polonezi nu ştiau câteodată ce să taie, doar că atunci când tăiau erau siguri

La tuns meri (foto din 2009, că anul acesta n-am luat cu mine în livadă camera foto...)

pe ei. Asta era principalul: să nu eziţi. Dacă ai pus foarfeca pe o creangă, să nu mai stai să te gândeşti dacă s-o tai sau nu, ci s-o tai direct. Aşa că am ajuns până la urmă să tai „din instinct” ca să zic aşa… Parcă îmi trasmiteau telepatic pomii ce crengi să le îndepărtez şi pe care să le las… Desigur, la fiecare soi de meri modul de tăiere era diferit. Aşa că de fiecare dată când schimbam soiul venea şi „Unchiaşul” să ne arate cum se taie merii respectivi.

Din câte am aflat livezile „Unchiaşului” au o suprafaţă totală de vreo 150 de hectare împrăştiate în mai multe locaţii: Schuback, Lifas, Borstel, Niermann,

O minusculă parte din livezile "Unchiaşului" (tot in 2009 zona Lifas - acum livada din imagine a fost desfiinţată pentru că pomii erau prea bătrâni)

 Ladekop etc. şi, pe lângă meri care reprezentau cam 80% din totalul pomilor, mai are peri, pruni şi câţiva cireşi. Merii erau relativ mici, în funcţie de cât de tineri sau bătrâni erau, plantaţi în rânduri lungi, legaţi de 4 rânduri de sârmă prinse de stâlpi de beton sau de lemn. Când ieşeam la tuns merii mergeam câte 2 pe un rând, de obicei un „novice” cu un „meseriaş”, unul pe-o parte şi unul pe cealaltă, de preferinţă de naţionalităţi diferite ca să nu stea la poveşti prea mult, ci să fie mai atenţi la ce au de lucru…

Dar despre toate astea, în data viitoare când voi şi încheia acest mult prea lung reportaj care parcă deja începe să devină plictisitor….

(Va urma)

Adrian Diţă

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

Un „Strâmbă-lemne” în ţinutul merilor bio (II)

Posted by ditzacontra pe 12 mai 2010

– Reportaj de „auslendăr” –

Moto: „Nu de muncă îi e frică românului, ci de inutilitatea ei…”

Unde-am rămas data trecută? A, da! Deci, duminică, 14 februarie, în jurul orei 4 după-masa ne-am înfiinţat în faţa casei „Unchiaşului” din comuna (Gemeinde) Jork, judeţul (Landkreis) Stade, landul Saxonia Inferioară (Niedersachsen). „Unchiaşul” este un numele de cod al fermierului proprietar al livezilor în care am lucrat. Cât am muncit acolo foloseam un limbaj codificat întrucât erau destule cuvinte pe care le înţelegeau şi ne-vorbitorii de limba română şi de multe ori nu voiam să ne facem înţeleşi, mai ales când vorbeam, bârfeam sau înjuram colegii de muncă turci sau polonezi de faţă cu ei… Dar despre asta, ceva mai încolo.

Casa căreia îi spuneam „Acasă”

„Unchiaşul” nu se aştepta să apărem aşa devreme, mai ales după ce anul trecut l-am trezit la 1 noaptea să vină să ne ia din autogara din Hamburg pentru că autocarul avusese întârziere. Prin urmare a fost plăcut surprins mai ales că eram cu maşina. A chemat-o pe „Mătuşica”, soţia lui, care ne-a făcut pe loc actele de care aveam nevoie pentru a munci legal la livadă. Apoi ne-a spus să ne suim în maşină şi să ne ţinem după maşina lui. Am rămas puţin surprinşi pentru că ne aşteptam să locuim la fermă în containere, ca în anii precedenţi, unde erau condiţii destul de bune… dacă ţi le făceai. Pentru că la venire totdeauna găseam o mizerie şi o dezordine de nedescris lăsată în urmă de muncitorii care au fost la cules în toamnă. Cam cum lăsau studenţii prin căminele de pe plaiurile noastre. În schimb anul acesta „Unchiaşul” ne-a condus în satul Ladekop, la 4 kilometri de ferma din Jork. Acolo a oprit în curtea unei case drăguţe care, se pare, îi aparţinea, în faţa căreia era parcată o maşină cu număr de… Mureş. „Unchiaşul” ne-a poftit înăuntru unde ne-a făcut cunoştinţă cu cei patru colegi de apartament şi de muncă, o fată şi trei băieţi, care erau… sighişoreni şi care se aflau acolo de la începutul anului. Pe unul dintre ei îl cunoşteam pentru că mi-a fost coleg pe când lucram la Cesiro.

În această casă drăguţă şi încăpătoare am fost găzduiţi pe tot timpul şederii noastre în Germania. După ce „Unchiaşul” a plecat sighişorenii noştri ne-au prezentat casa care avea 4 dormitoare din care 3 la mansardă, un birou folosit ca dormitor, o cameră de zi imensă, o bucătărie mare dotată complet, holuri, 2 camere de baie, o baie de serviciu folosită ca uscător de rufe, terasă acoperită afară, gazon… Casa însă era goală. Adică în afară de mobilierul de bucătărie şi ceva dulapuri în dormitoarele de la mansardă, alt mobilier nu exista. Colegii noştri, fiind anunţaţi ca venim, ne-au adus 2 paturi de la containere. Restul mobilierului de care aveam nevoie, mese, scaune etc., ni le-am adus tot de la containere zilele următoare. Tot ei ne-au explicat că au fost mutaţi în această casă cu o zi în urmă pentru că până atunci locuiseră în casa vecină, care aparţinea tot „Unchiaşului”, înghesuiţi toţi patru într-o singură cameră pentru că în celelalte locuiau colegii turci. Însă înainte de a fi mutaţi în casă cu turcii, sighişorenii locuiseră câteva săptămâni la containere până când au apărut probleme cu istalaţiile sanitare şi de apă care îngheţa frecvent din cauza temperaturilor foarte scăzute din această iarnă. Ştiind că mai vin doi români „Unchiaşul” a decis să-i mute pe sighişoreni în casa cea mare care stătea goală. Aceştia au avut oarece îndoieli pentru că, fiind o casă mai încăpătoare şi mai arătoasă, dotată cu tot ce trebuie, cel puţin la bucătărie şi în camerele de baie, se gândeau că şi contribuţia pentru cazare ar fi mai mare. Însă „Unchiaşul” i-a asigurat că nu vor plăti mai mult decât scrie în contract pentru cazare, adică 2 euro/zi. Singura condiţie pe care a pus-o „Unchiaşul” a fost păstrarea unei curăţenii exemplare. Lucru de altfel normal. Păi nu e super? Să locuieşti într-o casă frumoasă şi încăpătoare, asemeni neamţului din clasa mijlocie, şi să plăteşti o chirie de aproximativ 60 de euro pe lună de persoană în care erau incluse şi cheltuielile cu consumul de apă, energie electrică şi gaze (avea o centrală termică imensă şi încălzire prin pardoseală). Nici acasă în România nu am parte de astfel de condiţii. Mă şi gândeam că, uite, în vreme ce Guvernul României îşi bate joc de mine personal în special şi de populaţie în general, un neamţ care abia dacă mă cunoaşte, mă găzduieşte în casa lui cu numai 2 euro pe zi. E drept că stăteam câte doi în cameră însă camerele erau mai mult decât încăpătoare şi le foloseam doar pentru dormit pentru că majoritatea timpului, mă refer la timpul liber, îl petreceam mai mult în bucătărie, fie gătind, fie… socializând cu ceilalţi sighişoreni.

Colegii şi numele lor cod

Desigur, faptul că locuiam la 4 kilometri de ferma în care lucram a ridicat unele probleme, cum ar fi faptul că trebuia să ne trezim dimineaţa oleacă mai devreme şi să folosim maşina pentru a ajunge la fermă. Asta însemna să alimentăm o dată la 2 săptămâni cu câte 10 euro de căciulă. Ceilalţi sighişoreni s-au scos mai ieftin pentru că erau patru „contribuabili” iar maşina lor era pe motorină.

În afară de cei patru sighişoreni, Erszi, Dani, Csabi şi Atti (Salutare, kollegen! Ce mai faceţi?), mai aveam vreo 6 colegi turci şi 2 polonezi rezidenţi în Germania cărora de la 1 martie li s-au adăugat încă 4 sezonieri „abonaţi” la livada „Unchiaşului” de ani buni de zile şi care au fost cazaţi în camerele rămase libere din casa în care locuiam. Pe unii dintre colegii de muncă îi cunoşteam din anii precedenţi. Aşa cum spuneam mai la deal, cam la toţi le-am dat porecle pentru a nu-şi da seama când vorbeam despre ei întrucât dacă-şi auzeau numele sau naţionalitatea în conversaţiile dintre români, imediat deveneau atenţi şi ne întrebau că ce-am zis? Astfel, pe turci îi numeam „tuciurii” iar polonezilor, nu ştiu de ce, le spuneam „moldoveni”.

Dintre turci îi aveam colegi pe Sulfi căruia îi spuneam „Ţiganu’” sau „Dinţosu’” pentru că era mai… brunet decât ceilaţi turci şi avea o dantură destul de haotică; mai era Sidek căruia îi spuneam „Ştirbu’” pentru că anul trecut avea nişte dinţi lipsă pe care între timp i-a înlocuit, sau „Pletosu’” pentru că într- o vreme purta părul lung. Îl mai aveam pe Ahmet – „Mustăciosu’”, fiică-sa Michelle care era poreclită „Adormita” sau „Ameţita” pentru că se mişca în reluare, soţul ei Arun sau Aron (n-am înţeles niciodată care era numele lui corect) căruia îi spuneam „Chioru’” sau „Ochiosu’” deşi n-avea nici o problemă de ordin oftalmologic, ci doar ochii bine conturaţi şi o privire pătrunzătoare. Lui Emin, cel care răspundea de hala de procesat mere, nu i-am dat nici o poreclă pentru că în general era băiat bun şi nu prea aveam de ce să-l bârfim. Desigur, şi cu ceilalţi turcii ne înţelegeam destul de bine. Problema lor era că le plăcea să facă pe şefii, mai ales cu noii veniţi, şi de multe ori se băgau peste deciziile lui Emin şi mai mult ne încurcau şi-atunci să vezi înjurături şi „vorbe de dulce” în limba maternă la adresa „Mustăciosului”, „Ochiosului” sau „Ameţitei”.

Dintre polaci îi aveam colegi pe Arthur „Chiştocu’” pentru că era mic de statură şi un beţivan şi jumătate, omul de bază al „Unchiaşului”, cel care ştia să folosească toate tractoarele şi utilajele de la fermă; maistrul Filip „Ochelaristu’”, băiat educat, cu studii de agronomie, vorbitor de limba germană la perfecţie, iubitor de jazz şi blues fără însă a cunoaşte şi limba engleză. De la 1 martie au apărut şi Mirek „Chelu’”, o huidumă de om la vreo 35 de ani, cam aiurit de felul lui, ca să nu zic chiar prost; Roman căruia îi spuneam „Surdu’” pentru că purta un aparat auditiv, avea vreo 56 de ani şi de 20 de ani venea la muncă la livada „Unchiaşului”, om cumsecade, liniştit şi cam retras; Lech, altul căruia îi spuneam „Mustăciosu’” care trăgea la măsea cât toţi polonezii la un loc dar nu se prea vedea că e beat… poate şi din cauză că tot timpul arăta ca şi cum era mangă, însă altfel era şi el de treabă, şi fratele său Andreas „Îngeraşu’”. Porecla celui din urmă are o „etimologie” interesantă. În urmă cu doi ani colegii săi polonezi îl strigau Andrzje care este de altfel numele său polonez. Însă din cauza pronunţiei imposibile noi înţelegeam „Angi” şi aşa îl strigam şi noi, şi din „Angi” a devenit „Îngeraşu’” de la „angel”… Însă nu era nici pe departe un îngeraş, ci un bătrân de vreo 52 de ani băgăcios, sfătos şi şmecher, care una spunea şi alta făcea.

În ce priveşte numele noastre, uneori colegii ne-vorbitori de limba română aveau dificultăţi în a le reţine sau a le pronunţa corect. Astfel mie mi se spunea uneori Andiri sau chiar Darian; unchiului meu, Ion, toată lumea îi spunea John, doar „Unchiaşul” îl striga Ion cu accentul pe prima vocală; pe Atti îl strigau Otto, iar numele lui Csabi nici unul dintre ne-vorbitorii de limba română nu ştiau cum să-l pronunţe ceea ce ne amuza copios.

Însă despre interacţiunea cu ceilaţi colegi şi muncile ce le-am prestat pe-acolo, citiţi în mai încolo.

(Va urma)

Adrian Diţă

 

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , , , , | 1 Comment »