Vacanţa la ţară – compunere narativă

Vacanţa de iarnă mi-am petrecut-o la ţară, în satul Feleag. A nins mult şi era multă zăpadă, dar nu era foarte frig. Soarele a strălucit în fiecare zi şi astfel am putut să ne jucăm şi să mergem la săniuş…

La dracu’! Nu mai pot scrie ca pe clasa a IV! 🙂

Unu la mână pentru că n-a fost vacanţă, ci un rest de concediu rămas de anul trecut şi, doi la mână, pentru că nu m-am jucat şi n-am fost la săniat, ci am fost să mă relaxez (adică să lenevesc) şi să refac uşa de la buda din fundul curţii pe care cică ar fi rupt-o vântul. Şi asta am şi făcut timp de şase zile cât am stat pe-acolo.

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Mi-am luat trei cărţi de citit şi trei filme de văzut. Filmele au rămas nevizionate pentru că cele trei cărţi mi-au fost suficiente să-mi stimuleze imaginaţia. Prima a fost o culegere de nuvele de Cehov care m-au încântat, din nou (pentru că le-am mai citit în urmă cu vreo 10 ani). A doua a fost romanul „Lorelei” de Ionel Teodoreanu care m-a cam enervat cu personajele şi… situaţile lui neverosimile. Deşi ştiam că-i un roman de dragoste – iar eu mă cam feresc să citesc astfel de romane – am luat totuşi cartea cu mine pentru că în adolescenţă am citit „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu şi mi-a plăcut. Şi m-am gândit că o să-mi placă şi „Lorelei”. Nu zic că mi-a displăcut total, dar, cum ziceam, m-a cam enervat cum probabil m-ar fi enervat şi „La Medeleni” dacă l-aş fi citit din nou acum. Şi, că veni vorba de „La Medeleni”, mi s-a părut că Luli (din romanul „Lorelei”) prea seamănă la comportament şi atitudine cu Olguţa (din romanul „La Medeleni”) şi şi una şi cealaltă (spoiler alert!) au murit foarte tinere… Mă rog, nu stau acuma să fac comparaţii… A treia carte a fost un roman poliţist al unei autoare nordice, – autorii nordici sunt foarte lăudaţi în ultima vreme pentru romanele lor poliţiste – , Liza Marklund „Prime-time”. Mda, o lectură uşoară şi relaxantă, cu oleacă de suspans, care nu-ţi solicită prea mult creierul…

Curtea iarna

În rest, când nu citeam, mâncam şi beam. Mi-am format nişte obiceiuri, nu foarte sănătoase, de când merg prin Feleag şi stau pe-acolo mai multe zile. Dimineaţa mă trezesc pe la 7 (vara) sau 8-9 (iarna). Îmi fac micul dejun care constă aproape invariabil din două sandvişuri cu margarină, brânză şi salam încălzite în sanviş-maker, cafea la filtru şi, din când în când, biscuiţi. Apoi, după ce vreo oră am mântuit cu micul-dejun, mă apuc de lucru prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp şi de priorităţi), dar lejer şi cu pauze dese… Prânzul îl iau în jurul orei 14 şi conţine deobicei cartofi prăjiţi şi o bucată de carne (de cele mai multe ori ceafă de porc) tot prăjită, şi un pahar de bere (vara) sau vin (iarna). Iarna adaug la acest prânz şi o supă din-aia la plic. După prânz aţipesc vreo 10-15 minute în fotoliu, în faţa sobei, apoi, nu mai târziu de ora 16 încep din nou lucrul prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp). Seara mănânc pe le ora 20, cel mai adesea două ouă-ochiuri cu cârnaţi fript şi brânză. Câteodată vara iau seara ceva mai uşor: salate din roşii, castraveţi, ceapă verde şi/sau ridichi de prin grădină, alături de nişte slană din-aia groasă şi caş sau telemea sărată… Sau, de pildă, în concediul ăsta mi-am făcut într-o seară spaghetti cu brânză… Apoi după cină, citesc sau mă uit la filme în timp ce „citesc” nişte „best-seller-uri” între 5,5% şi 35% vol. alc…. Aşa scrie pe etichetă… pardon, pe copertă :)… Când n-am de „citit” pe-acasă, mai ies prin sat pe la „biblioteci” şi-mi iau de-acolo. Dar în general mi-aduc din oraş şi de citit şi de „citit”. Încă nu m-am înbătat de unul singur… Decât o singură dată, dar acela a fost un accident şi s-a petrecut în oraş, nu în Feleag…

Noua uşă de la budă – exterior

Noua uşă de la budă – interior

Şi cum ziceam, am refăcut şi uşa de la budă. Cea veche era chiar veche, de la buda anterioară celei de-acum. De-aceea nu se închidea bine şi nu-i exclus ca, aşa cum zic vecinii, vântul să fi deschis cu violenţă uşa şi aceasta a cedat pentru că lemnul era deja şubred. Aşa că la noua uşă am pus un ivăr mai solid pe exterior şi unul mai uşor şi pe interior  pentru că vechea uşă nu avea şi când erai la budă, nu te puteai încuia pe dinăuntru. Asta putea crea unele neplăceri pentru că dacă bătea vântul şi nu erai pe fază să prinzi uşa să nu se deschidă, putea să fi brusc expus în timp ce îţi făceai nevoile. Desigur, nu te vedea nimeni pentru că oricum buda e în fundul curţii iar vara e înconjurată de verdeaţă, dar totuşi era neplăcut să rămâi „descoperit”.

Cam două zile mi-a luat să fac nouă uşă. Desigur, era o lucrare de maxim 2-3 ore, dar cum ziceam mai sus, fac pauze lungi şi dese, mai ales iarna. Pentru că ce e mai plăcut iarna decât să lucrezi o oră-două în aer liber, la rece, şi-apoi să intri în casă, în faţa sobei, la căldură pentru o juma’ de oră, să bei o cană cu vin şi să învârţi o ţigară? Să asamblez noua uşă n-a fost foarte greu şi nu mi-a luat mult timp. Mai mult timp mi-a luat să caut scânduri cât de cât bune pentru aşa ceva printre deşeurile rămase de la lucrările de la acoperiş de astă-toamnă. Apoi dezasamblarea vechii uşi… De altfel vechea uşă şi restul deşeurilor ce n-au putut fi folosite la noua uşă mi-au asigurat lemnul de foc pentru vreo două zile…

Pe lângă citit şi lucrări prin curte, mi-am mai trecut timpul cu ceva plimbări prin împrejurimile satului, nu foarte departe de sat. Am văzut şi două căprioare la distanţă de nici 50 de metri de mine. Una fugea prin pădure, iar alta s-a oprit şi s-a uitat fix la mine vreo 2-3 minute. Am vrut să-i fac poză dar aveam soarele în faţă. Mă întrebam de ce nu fuge, că doar mă vedea bine, mişcam din mâini fără însă să mă deplasez. Puteam fi vreun nenorocit de vânător care ar fi împuşcat-o de 10 ori cât timp s-a

Biserica din Feleag

De prin împrejurimi

De prin împrejurimi

holbat la mine. I-am făcut semn cu mâna să plece. A fugit vreo 50 de metri, apoi iar s-a oprit şi m-a fixat cu privirea. După ce m-am mai uitat la ea vreo 2 minute, i-am întors spatele şi am pornit spre sat. Când am întors capul dispăruse. În perioada asta multe sălbăticiuni coboară spre sat şi salcâmii de prin vâlcele şi de prin păsuni au coaja roasă de căprioarele care caută demâncare…

Cam ăsta a fost concediul meu la ţară… A, era să uit, deşi e cam greu să uiţi aşa ceva: mi-am pierdut doi dinţi din faţă de pe dantura inferioară. Oricum dinţii ăştia, la fel ca toţi cei de jos, se mişcau cla cape… ca clapele unui pian de mult timp datorită unei parodontoze netratată, astfel că mă aşteptam la un moment să cadă, dar s-au nimerit în cel mai prost moment. Acuma nu mai am ce face şi musai să merg la dentist să-mi fac proteză dentară completă pentru dantura inferioară pentru că şi ceilalţi dinţi rămaşi se mişcă rău şi vor trebui îndepărtaţi. Iată, la nici 40 de ani, deja cu proteză dentară, ca babalâcii… Din fericire dinţii de sus sunt toţi în regulă şi la locul lor, dar până când îmi fac dantura de jos (am înţeles că poate dura şi câteva luni) o să arăt ca dracu’ şi o să vorbesc cam sâsâit… Apropo de babalâci nesuferiţi: în fiecare după-masă şi în week-end toată ziua, de dimineaţa până seara, o liotă de copii săniau şi se jucau prin preajma casei făcând o hărmălaie de nedescris, care din fericire nu se auzea şi din casă fiind bine izolată fonic. E îmbucurător că, cel puţin la ţară, copiii mai ştiu să se joace cum ne jucam noi când eram mici. Însă mă gândeam că dacă aş fi ajuns vreun babalâc din-ăla nesuferit care în timpul copilăriei ne alunga de prin preajma blocului că făceam prea multe gălăgie, probabil aş fi ieşit şi eu la copiii ăia şi le-aş fi strigat: „Bă, voi n-aveţi internet sau Facebook? Ia daţi-i drumu’ în casă şi mai jucaţi-vă şi pe calculator! Mama voastră de puşlamale!” 🙂

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (VII)

Casa înaintea începerii lucrărilor la acoperiş

Acum, la o lună de la închiderea şantierului pe acest an la gospodăria din Feleag, a venit vremea să fac un scurt bilanţ al lucrărilor şi activităţilor de la ultima postare pe acest blog încoace. Pentru că de-atunci multe s-au mai întâmplat şi unele lucruri s-au schimbat. Nu neapărat la modul cum mi-aş fi dorit… Mai ales din cauza câtorva alegeri neispirate pe care le-am făcut (schimbarea locului de muncă şi apoi revenirea la vechiul loc de muncă) şi care mi-au mâncat banii care trebuiau investiţi în reparaţiile casei din Feleag. Lipsa banilor n-ar fi fost chiar aşa o mare problemă pentru că, aşa cum am tot amânat până acum unele reparaţii, le puteam amâna şi pe mai încolo, dar mama a preluat iniţiativa şi a decis că trebuie neapărat reparaţii capitale la acoperiş. A ajuns la această concluzie după ce în timpul unei vizite la Feleag, a plouat torenţial şi a observat că apa se scurge de-a lungul hornului şi ajunge în casă. Problema aceasta exista încă din vara trecută, dar scurgerile de apă se petreceau doar la ploile torenţiale. În plus mai erau ţigle sparte sau crăpate (dar nu lipsă) din loc în loc, dar nu cu mult mai grav decât la alte case din sat, care sunt şi locuite permanent; iar în unele locuri, laţurile pe care erau aşezate ţiglele păreau că cedează. Aşa că la finalul lunii august, chiar când eu eram mai în budă cu banii, mama a contactat un „meşter” local, de fapt un vecin din zonă care printre altele „se pricepe” şi la reparat şi/sau construit acoperişuri, l-a adus să-i arate cum se prezintă acoperişul şi ce materiale ne trebuie pentru reparaţii, consolidare şi unele modificări ale acoperişului astfel încât apa de ploaie să nu mai ajungă în pridvor sau de pe acoperiş să se scurgă direct pe ziduri. Ca să n-o mai lungesc, o să remarc că lucrările executate la mijlocul lunii septembrie în timpul a două weekend-uri au fost pline de peripeţii asezonate cu stress.

Casa decopertată

Casa decopertată

Casa decopertată

Rezultatul final

Rezultatul final

Rezultatul final (vedere de sub pridvor)

Necesarul de materiale făcut de meşter a fost sub-evaluat, astfel că în timpul lucrărilor am constat că nu sunt suficiente ţigle, nu sunt suficiente laţuri, nu sunt suficiente cuie etc., deci şi bugetul alocat lucrării a fost depăşit cu 100% şi s-au făcut unele improvizaţii cu care nu sunt foarte de acord şi care au stricat aspectul casei. Este vorba mai ales de extinderea acoperişului peste pridvor pentru care nu s-a mai găsit ţiglă (n-am găsit pe nimeni care să ne mai vândă ţiglă veche – dar chiar dacă am fi găsit nu mai aveam cu ce le plăti pentru că am cam ajuns la fundul sacului). Aşa că s-a luat decizia de a se acoperi cu plastic din-ăla ondulat (vezi foto)… Sper că e o soluţie provizorie, deşi se zice că nimic nu e mai etern decât ceva ce se anunţa provizoriu şi nimic nu e mai provizoriu decât ceva care se anunţă a fi etern… Colac peste pupăză, în timpul lucrărilor, chiar când casa era „decopertată” au venit vreo trei zile de ploi dându-i insomnii mamei. Noroc că „meşterul” şi ajutoarele sale au apucat să tragă folia de acoperiş care a fost fixată cu laţurile peste care urma să fie aşezată ţigla, astfel că ploile n-au cauzat pagube. La finalul lucrărilor mama a cam clătinat din cap şi a zis că s-a pripipit când a luat decizia să se-apuce de reparat acoperişul nevând destule resurse care să-i permită să angajeze profesionişti şi să cumpere materiale suficiente (exact ce-i spuneam şi eu), dar a răsuflat uşurată că lucrările s-au încheiat, chiar dacă pe alocuri execuţia cam lasă de dorit – „dar la preţul ăsta ce pretenţii să mai ai?…” – şi nu mai sunt scurgeri de apă pe lângă horn atunci când plouă iar podul este mai bine izolat.

După ce în sfârşit am terminat cu acoperişul casei şi curăţarea podului de resturi şi sfărâmături, m-am apucat să fac şopronul pentru lemne de foc în fundul curţii pe locul unde pe vremuri a fost un grajd care prin 1992 s-a prăbuşit. Aici, deşi au durat destul de mult lucrările, n-a mai fost atâta stres. Am plantat stâlpii din brad, i-am fixat cu beton, am bătut grinzile cu piroane.

Aşa arăta zona în primăvara anului 2010

Apoi m-am apucat să fac un zid de susţinere din piatra aia împrăştiată. Aşa arăta în primăvara lui 2013

Lucrările din toamna asta

Fixarea acoperişului

Rezultat final

Rezultat final (Îi mai trebuie pereţi dar o să-l împrejmuiesc cu plasă de sârmă, doar e o magazie de lemne…)

La fixarea acoperişului de grinzi m-am chinuit puţin pentru că, tot din lipsă de materiale, acoperişul este mixt: o jumătate din plăci de azbociment (da, ştiu, sunt cancerigene!) şi jumătatea superioară din plăci de plastic ondulat. Acum mai urmează să-l umplu cu lemne de foc. Dar numai pentru iarna următoare că momentan am rămas fără resurse pentru că acum trebuie să ieşim din spirala datoriilor. Dar încet-încet scăpăm şi de-astea. Sănătate să fie!

Săptămâna trecută am fost în Feleag ca să mă apuc să sap în cealaltă parte a grădinii, după ce o parte am săpăt-o în urmă cu vreo două săpătmâni, dar după cum se vede în poză, n-a fost chip, aşa că m-am dus în pădure şi am adus câţiva puieţi mici de brad pe care i-am plantat pe lângă gard laolaltă cu cei pe care i-am adus în urmă cu vreo doi ani şi care au început să ia în înălţime. Eu zic că luându-i din marginea pădurii i-am salvat pentru că erau fix în calea vitelor care merg pe-acolo la păşune şi riscau să fie călcaţi în picioare…

O parte a grădinii, săpată

Brumă

Brăduleţi salvaţi (sper)

Duşul meu de la ţară e abia la vară…

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna imediat după construcţie, în 2009

Cică omul care face duş e DuşMan… Aşa se presupune că zice un personaj necunoscut cu moacă de manelist (sau, mă rog, un manelist celebru cu moacă de personaj necunoscut) ce rânjeşte fermecător dintr-o poză ce circulă pe Facebook… Aşa că mi-am tras şi eu un duş în curtea casei din Feleag… Din-ăla ecologic, cu butoi de tablă vopsit în negru în care apa trasă din fântâna din vecinătate se încălzeşte în mod natural, de la soare. Deja îl am şi-l folosesc – doar vara, fireşte – de vreo cinci ani. Numai că era o mică problemă… După cum se vede în poze, între cei patru stâlpi care sprijină platforma pe care am urcat butoiul nu am prevăzut pereţi sau perdele care să-mi ofere o oarecare intimitate în momentul când foloseam duşul. Iar acesta se vede atât de pe uliţă, cât şi din curţile vecinilor. Astfel că la amiază după ce munceam prin grădină, făceam duş ca la ştrand, cu o pereche de pantaloni scurţi pe mine – ceea ce era destul de… incomod – pentru a nu atenta la pudoarea vecinilor sau trecătorilor, sau făceam duş după lăsarea întunericului – ceea ce uneori era cam neplăcut dacă nopţile erau prea răcoroase. Prin urmare, am hotărât să iau

Duşul, în timpul plantării nuielelor de salcie

Nuielele înverzite…

măsuri… Şi de vreo doi ani mă tot gândeam cum să rezolv această mică problemă. Întâi am cumpărat nişte perdele de duş, dar când le-am montat am descoperit că nu aveau dimensiunile potrivite şi, în plus arătau că dracu’, aşa că am renunţat la ele. Anul trecut am fost la un pas să cumpăr de la un magazin online ce vinde fel de fel de efecte militare, câţiva metri pătraţi de plasă de camuflaj, din-aia cu care armata îşi camuflează piesele de altilerie sau tehnica auto pentru a nu fi reperată de… DuşMan. Până la urmă m-am felicitat că n-am făcut-o, mai ales în actualul context geopolitic. Dacă vreun satelit rusesc repera duşul meu ecologic acoperit cu plasă de camuflaj, ar fi putut să interpreteze că acolo e ascunsă vreo piesă de altilerie şi să-mi trimită în curte vreo bombă sexy…

Aşa că anul acesta mi-a venit o altă idee… De data asta una ecologică, la fel ca duşul: să împletesc în jurul duşului, pe trei laturi, nuiele de salcie pe care le-am înfipt şi în pamânt în ideea în care vor prinde rădăcini, vor înfrunzi şi vor deveni o perdea naturală. În luna martie m-am apucat de treabă şi iată că acum, în mai, nuielele de salcie un înfrunzit, deci presupun că s-au prins. Ştiu că salciei îi trebuie multă apă, dar fiind plantate în jurul unui duş nu vor duce lipsă de apă, mai ales că, DuşMan fiind, vara la ţară dacă e foarte cald, îmi place să fac duş de două ori pe zi. Deci din această vară, atunci când am ZVITA (pentru cine n-a făcut armata ZVITA înseamnă Zi de Verificare şi Întreţinere a Tehnicii de Altilerie… în cazul de faţă) voi fi ferit de privirile indiscrete ale vecinilor, trecătorilor şi sateliţilor ruseşti, americani sau chineze…

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (V – 1.0)

Aşa cum spuneam în postarea precedentă, în concediul pe care l-am avut şi pe care l-am încheiat cu mai bine de o săptămână în urmă, mi-am propus, şi din fericire am şi reuşit în proporţie de 95%, să refac pridvorul casei. Aveam scândura pregătită încă de anul trecut (planul iniţial era ca lucrarea să o fac în toamnă-iarnă), îmi mai trebuia mână de lucru ieftină şi uneltele potrivite: bomaşină, fierăstraie circulare şi pendulare, flex etc.. Mâna de lucru ieftină (adică gratis, sau clacă – dacă vreţi) mi-au asigurat fratele şi unchiul meu care şi-au pus propriile braţe în slujba nobilului proiect. În plus unchiul meu a venit şi cu uneltele necesare pe care şi le-a cumpărat când îşi construia propria casă, dar şi-a arogat şi titlul de şef de şantier, cum îi stă în obicei… Dar un şef de şantier care respecta specificaţiile patronului – adică ale mele. Lucrarea a durat cam de la ora 9 dimineaţa (că doar nu era să ne-apucăm de la 6) până în jurul orei 7 seara şi a constat în înlocuirea unui stâlp al pridvorului şi a două balustrade care erau putrede (casa a fost construită în 1945 şi de-atunci lemnăria exterioară n-a mai fost înlocuită sau corespunzător întreţinută), consolidarea celorlalţi stâlpi, tăierea şi fixarea scândurilor pe cadrul pridvorului şi montarea a două ferestre la „alveola” din faţa intrării în casă. Ferestrele sunt cele vechi pe care le-am scos de la camera din faţă pentru că erau simple şi nu asigurau o izolare termică corespunzătoare, şi pe care am vrut să le fac bucăţi şi să le pun pe foc. M-a oprit mama care a zis să le pun undeva deoparte că or fi bune la un moment dat. Eu le-am depozitat în pivniţă, unde e puţin mai multă umezeală, în ideea în care se vor deteriora mai repede şi voi scăpa de ele pentru că ocupau loc degeaba. Însă vara trecută când făceam planurile de refacere a pridvorului (sau privar, cum îi mai zice în Feleag) m-am gândit ca în loc de scândurile alea urâte care închideau alveola să pun ferestre şi între ele scânduri şi astfel le-am scos din pivniţă înainte de a fi prea târziu. Aşa că deşi au stat vreo 3 ani la „răcoare” ferestrele mele s-au dovedit a fi foarte rezistente pentru că umezeala nu le-a afectat foarte tare. Dar mai bine iacă pozele pe care le-am făcut în ziua lucrărilor:

Privarul cum arăta înainte

Demolarea privarului am efectuat-o singur cu două zile înainte ca „mâna de lucru ieftină” să se prezinte pe şantier. Că doar e mai uşor să strici decât să construieşti. Însă în momentul demolării unul din stâlpii putezi s-a prăbuşit şi era să-mi cadă în cap…

Începutul lucrărilor – înlocuirea unei balustrade „defecte”

Lucrările de consolidare a stâlpilor şo balustradelor

Fixarea scândurilor cu holtz-şuruburi pe cadrul pridvorului

Aici deja e lucrarea terminată în proporţie de 95% (n-am mai făcut poze în timpul celorlalte „operaţiuni” pentru că timpul de presa)

Bucăţile de scândură le-am fixat singur între ferestre şi în margini în ziua următoare, după ce fratele şi unchiul meu au plecat…

Din păcate nu mi-au mai rămas scânduri pentru a acoperi şi lateralele „alveolei”, de-aia tot zic că lucrarea a fost finalizată în proporţie de 95%…

Urmează ca până la sfârşitul verii să acopăr şi lateralele „alveolei” şi să băiţuiesc pridvorul pentru a-l feri de intemperii. De asemenea, musai vara asta să refac faţadele casei că arată ca dracu’…

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (V)

Tulaaai! Că or trecut mai bine de 6 luni de când n-am mai postat nimic p-aci deşi s-au întâmplat o grămadă… Dar, ca de-obicei, fie n-am avut chef, fie n-am avut poftă 🙂 , că de timp nu mă pot plânge că n-aş avea… Asta deşi de prin octombrie 2012 încoace m-am implicat în proiectul Sighişoara Freelance Reporter şi Asociaţia „Ospiciul de presă”, chiar dacă nu mă mai atrage să fac presă, să mai scriu despre ce se întâmplă sau nu se întâmplă, să stau de vorbă cu oamenii, să le iau interviuri, să (le) fac poze etc. Dar mă tot bătea la cap un amic şi ca să scap de gura lui… Bine, nu scriu eu prea multe pentru SFR, ci mai mult caut şi postez ce scriu alţii despre Sighişoara şi împrejurimi… Dar destul despre SFR, că nu despre asta e blogu’ ăsta (cred că trebuie să-i schimb denumirea pentru că nu mai prea sunt „contra”).

Deci, de la ultima postare încoace pot spune că s-a consumat toată zacusca aia pe care am făcut-o şi am primit laude (sincere, sper) de la toţi cei care au gustat-o… Adică a lăudat-o până şi tata care nu e genul care să facă laude… Apoi, prin noiembrie, cu ajutorul fratelui meu şi al unui unchi, am izolat cu vată minerală o parte a podului astfel că iarna pierderile de căldură au scăzut simţitor (adică dimineaţa când mă trezeam şi focul din soba de teracotă era demult stins, nu mai dârdâiam de frig l12-13 grade până îl aprindeam din nou).

Dar lucrările mai de anvergură le-am făcut în această primăvară. Adică pe lângă lucrările din grădină (pregătirea patului germinativ – cum se spune în agronomie, semănat, plantat etc), am plantat gard viu de-a lungul „aleii” ce duce către buda din fundul curţii aducând puieţi de carpen ce creşteau la liziera pădurii din apropiere, am mai făcut reparaţii la gardul comun cu vecinul din stânga (în dreapta „vecinul” este pârâul), am decopertat platforma unde a fost grajdul scoţând pământul pâna la placa de beton şi am amenajat aşa cum se cuvine o terasă pentru relaxare şi grătare, şi, cel mai important, cu ajutorul tatălui şi al fratelui meu am refăcut poarta, „procesul” fiind grăbit de prăbuşirea acesteia după o zi cu vânt puternic. Pentru a ilustra toate astea, mai jos am pus nişte poze cu „rezultatele finale”, dar nu înainte de câteva fotografii comparative… Ia să vedem!…

În stângă: cum am găsit casa în mai 2009, când am început „aventura”, iar în dreapta, cum arată acum… Ceva diferenţe se observă, nu-i aşa?

În stânga: cum am găsit partea inferioară a grădinii în mai 2009, în dreapta: cum arată acum, în mai 2013

Aceasta este o situaţie intermediară. În stânga este grădina cum arăta în 2010, iar în dreapta e situaţia de-acum.

Şi aici o situaţie „intermediară”. În fotografia din stânga se observă cam cum arăta poarta chiar anul trecut în aprilie, iar în cea din dreapta se observă poarta refăcută.

Şi-acuma galeria foto cu lucrările din această primăvară:

Gardul viu, imediat după plantare în martie

Am stabilizat versatul cu pietre , toate scoase de prin curte…

Am decopertat terasa până la placa de beton…

Porta nouă văzută din interior (Father & sons activity 🙂 )

Poarta văzută din exteriorul curţii, imediat după refacere,

Grădina „inferioară” cu straturile de ceapă

Vedere dinspre grădina „superioară”

Terasa cu pavilionul ce l-am cumpărat de la Kaufland (am luat jos copertina pentru că tocmai ma pregăteam să părăsesc moşia şi n-o las acoperită cât timp nu-s pe-acolo)

Vedere din fundul curţii, dinspre mica livadă, cu grădin „superioară” în prim-plan

Vedere din fundul curţii, printre pruni şi meri, către terasă

Prunii, plini de rod după ce le-am făcut „freza” după moda germană deprinsă în anii 2008-2011

Unul dintre meri, plini de rod

Gardul viu înverzit, dar cu unii puieţi pe cale de a se usca datorită lipsei precipitaţiilor (sper că şi-au revenit)

Poarta nouă văzută din interiorul curţii după ce am spoit-o cu ulei ars pentru protecţie

Casa şi poarta nouă văzute din exteriorul curţii

La sfârşitul acestei luni până prin 10 iunie o să intru în concediu şi următorul mare proiect pe care trebuie(musai) să-l închei este refacerea pridvorului şi instalarea unui sistem de irigaţii având ca sursă de apă pârâul din apropiere, penru că se anunţa şi anul acesta o vară secetoasă, după ce şi luna mai, cel puţin până aum a fost destul de lipsită de precipitaţii… Adică, de pildă, în 13 mai şi apoi în zilele următoare, în Sighişoara a plouat destul de „sănătos” însă în 15 mai când am fost în Feleag, am observat că acolo n-a plouat deloc ceea e e destul de îngrijorător…

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (IV)

Mda… Deci am venit deja din concediu de mai bine de 10 zile (între timp am şi avut încă vreo 3 zile libere) şi abia acum mi-am făcut chef să bag ceva pe blog aşa cum am promis în postarea precedentă, adică aia de mai la vale. Păi ce să zic? A fost frumos concediul: am stat în Feleag toate cele 16 zile (10 de concediu şi restul zile libere – weekend-uri şi Sf. Maria). Am plecat cu planuri mari: să termin de pavat pridvorul, să tencuiesc subzidirea de sub pridvor, să pun stâlpi la o viţă de vie pe care am desfiinţat-o dar care se încăpăţânează să crescă şi în cele din urmă am renunţat s-o mai tai, să refac poarta mare (am scândură şi stâlpi şi tot ce-mi trebuie), precum şi alte mici lucrări prin grădină. Ce-am făcut până la urmă? Păăăi… A, da, am terminat de pavat pridvorul… şi asta în ultimele două zile ale concediului… Şi am făcut rost de stâlpi pentru vie În rest nu prea mare lucru. Da’ am câteva scuze: era caniculă, dom’le. Apoi eram în concediu, ce dracu’! Doar nu era să mă spetesc muncind şi să mă întorc la servici mai obosit decât am plecat în concediu. Aşa că cea mai mare parte a timpului am citit (tot ciclul „Fundaţiilor” lui Asimov), am lenevit, m-am uitat la ceva filme (acum am în Feleag un computer străvechi, un AMD de 950 Mhz cu un monitor Sony Trinitron din 2005 de 19 inch, greu ca pământul).

Dar recunosc că sunt mândru de faptul că am reuşit să-mi pavez pridvorul deşi n-a ieşit chiar aşa de neted… Adică este neted ca în palmă… (cred că toată lumea ştie cât de netedă este o palmă)… Şi sunt mândru pentru că am făcut o mică inovaţie. Deci în 2009 când m-am apucat de reparaţii la casă, podeaua pridvorului era din scândură iar sub pridvor a fost pe vremuri un coteţ pentru găini. Am zidit coteţul, am umplut golul cu pământ, pietre şi mozo… moloz şi peste am turnat, împreună cu încă doi prieteni, o placă de beton… Care o ieşit ca dracu’ pentru că, vă daţi seama, nu ne stătea capul la betoane, ci la berile pe care le aveam de consumat şi care nu erau puţine… Dar mi-am zis că nu-i nici un bai, că o să pun la un moment gresie ca să arate fain. Evident că n-am avut şi nici n-o să am bani de gresie. Mai mult: un prieten mi-a zis că stric tot farmecul dacă în pridvor pun gresie la o casă de ţară. Păi ce să pun, frate? l-am întrebat. „Nu ştiu. Altceva…” Şi aşa a rămas pridvorul ne-pavat şi urât până în această vara când mi-a venit o idee: să-l pavez cu bucăţi de ţiglă spartă că aveam o grămadă îngropată în fundul grădinii după prăbuşirea şurii prin 2001. Zis şi făcut! Am ales bucăţi de ţiglă din-aia netedă, tip solz, şi m-am apucat de treabă. Iată cam ce-a ieşit:

Aici se vede mai bine vechiul „pavaj”

Lucrările de a doua zi

Tot lucrările de a doua zi

Lucrările aproape de final…

Deci practic ce-am făcut? Am făcut o şapă din nisip, ceva mai mult ciment, oleacă de var şi apă, am turnat-o peste placă şi peste ea am pus bucăţile de ţiglă ca un fel de mozaic. A fost o treabă meticuloasă şi istovitoare chiar dacă eforul fizic n-a fost prea mare. Şi, deşi în poze se vede destul de bine, în realitate se observă că nu e chiar neted, mai ales când dai cu apă şi vezi că sunt locuri unde se face baltă… Ei, dar las’ că în casă o să iasă mai bine… Pentru că am de gând să aplic aceeaşi metodă şi în bucătărie şi în încăperea pentru servit masa…

Alte lucruri/lucrări pe care le-am mai făcut anul acesta prin Feleag au fost: în primăvară îndreptarea şi repararea gardului (am şi împletit în plasa de sârmă nuiele de salcie ca să iasă gard viu, care au şi înfrunzit, dar seceta le-a distrus în mare majoritate); mi-am pus yală la uşa de la intrare pentru că până acum o închideam cu lacăt (la care totuşi n-am renunţat încă 🙂 ), am confecţionat un mic raft pe care l-am montat sub mobilierul suspendat de bucătărie pentru a avea acces mai facil la condimente, sare, piper şi cafea, am pus stâlpi la vechea viţă de vie, am construit o mică vatră pentru grătare şi gătit în aer liber; precum şi o masă cu două bănci lângă acea vatră, plus alte mărunţişuri. (Mâine o să pun şi poze despre toate astea că acum mintenaş trebuie să fug la muncă). Şi, cel mai important, în zilele libere ce le-am avut recent mi-am făcut pentru prima oară de unul singur, gem şi zacuscă pentru la toamnă-iarnă cu ingrediente exclusiv din grădina proprie (mi s-au făcut şi vinete) aşa pârjolită de secetă cum e ea. Dar despre astea într-o postare viitoare (cu poze)… Până atunci: Numa’ bine!

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (II)

Concret, până acum am reuşit să fac următoarele lucrări la casa din Feleag: turnat placă de beton în încăperea din spate, compartimentarea ei pentru a amenaja o cameră de baie, bucătărie şi spaţiu pentru servirea mesei, refacerea completă a instalaţiei electrice, înlocuirea ferestrelor încăperii din faţă, zidirea unei sobe de teracotă… Astea le-am făcut anul trecut. Anul acesta am refăcut wc-ul din curte (cel vechi s-a prăbuşit :)), am construit de unul singur un duş „ecologic” în curte, am curăţat fântâna, am săpat decantorul, am turnat o şapă peste placa de beton din bucătărie şi spaţiul de servit masa, am pus aplice şi corpuri de iluminat pe pereţi, cu ajutorul mamei, a fratelui şi a cumnatului meu am gletuit, zugrăvit şi amenajat încăperile casei, le-am mobilat cu mobila existentă, pe care am recondiţionat-o (n-am cumpărat nimic nou), sau pe care am adus-o din Boiu (două lăzi „canapeie” vechi, noptiere pe care le-am transformat în mobilă de bucătărie suspendată, o masă, un frigider, un aragaz cu butelie etc.). Astfel că în acest moment „operaţiunile majore” de amenjare interioară a trebuit să le închei pentru că s-au terminat banii pe anul acesta. Mai am în execuţie până când dă îngheţul amenajarea unei căi de acces pietruite, ca în Cetate, de la poartă, până la intrare. Iată cam ce a ieşit:

Casa la exterior

Casa la exterior

„Efigia” de deasupra porţii

Vedere dinspre grădină

Lucrări la „pavaj”

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna

Verze…

„Măreaţa ctitorie” – buda din fundul curţii

Interior: vedere spre bucătărie şi spre „casă-din-nainte”

Încăperea pentru servit masa cu uşa ce va da spre camera de baie (neinspirat amplasată, dar aşa e când te bazezi pe „meseriaşi” şi îi laşi de capul lor)

Încăperea pentru servit masa

Bucătăria (favorita mea)

Dormitor-birou-living („casă-din-nainte”)

Dormitor-birou-living („casă-din-nainte”)

Dormitor-birou-living („casă-din-nainte”)

Autoportret: „Master of the House” făcându-se că citeşte din ziar

Autoportret: „Hugh Hefner de Feleag, baron von Bucăle” cu capot cumpărat de la secănd-hend şi cu şlapi chinezeşti de plastic

Poate la exterior nu e mare diferenţa între ceea ce am găsit şi ceea am reuşit să repar. Dar, aşa cum spuneam, mai e mult de lucru. Ceea ce am vrut să fac anul acesta, şi n-am reuşit din cauza socotelilor eronate, a fost să trag instalaţie de apă în casă (cu hidrofor pentru a scoate apă din fântână) şi amenajarea camerei de baie, pentru care am cumpărat deja vas wc, lavoar, robineţi şi cadă pentru duş etc. Sper că voi reuşi în anul următor, deşi viitorul nu sună prea bine… Chiar mă întreba deunăzi un prieten: „Bă, da’ un tractor când îţi iei să te-apuci şi tu de agricultură eco?” A trebuit să-i spun că momentan o să-mi iau doar o sapă de lemn pentru că asta îmi permit şi în plus nu vreau să sar etapele…

Apropo de grădinărit, că de agricultură încă nu poate fi vorba, anul acesta grădinuţa mea a şi produs una-alta, graţie „atenţiei” de care s-a bucurat, atât din partea mea, cât şi a mamei mele: am avut ceva roşii, ceapă, ridichi de lună, ardei iuţi (grămadă), fasole verde, castraveţi, cartofi (puţini), morcovi, varză, ţelină etc., iar pomii, vreo 3 meri şi 7 pruni, au dat şi ei rod destul de bogat deşi n-am apucat să le fac „coafura” după moda nemţească deprinsă în livezile din Altes Land. Dar n-o să mai scape de tunsoare iarna asta :)… M-am învăţat şi cu coasa… după ce am rupt vreo două, ca să nu mai păţesc ca anul trecut când vara curtea mea arăta ca o mică junglă din care numai balaurii mai lipseau. Astfel că anul ăsta tot la 2-3 săptămâni îmi coseam prin curte. Şi iarbă frumoasă şi grasă, că mă gândesc la anul să mă apuc de crescut iepuri (nu iepuraşi, precum boşorogul de Hugh Hefner, că am înţeles că şi ăsta o trebuit să mai reducă din şeptel din cauza crizei)…

Revenind la casă, cei care mă vizitau în timpul şantierului îmi dădeau tot felul de „idei”: că să pun termopane, să scot podeaua şi să pun parchet melaminat, să acopăr grinzile cu tavan fals etc. şi se cruceau când le spuneam că vreau să păstrez cât mai mult din înfăţişarea originală. E drept, la ferestrele pe care le-am înlocuit lucrurile n-au ieşit chiar cum am vrut pentru că meşterul n-a respectat specificaţiile. Eu voiam ferestre duble cu 2 canate, aşa cum au fost, doar că cele vechi erau simple. Au ieşit cu un singur canat, dar la jumătate de preţ la cât mi le-a făcut, nu puteam să le refuz… Oricum, când va fi gata totul am de gând să-i dau şi un nume casei, că tot e la modă lucrul ăsta. O să-i zic „Casa Bucăle” sau „Casa von Bucăle” ca să fiu în ton cu bizara germanofilie care mă animă de vreo 4 ani încoace… Bucăle era porecla din sat a bunicului meu. N-am reuşit să aflu de ce era poreclit astfel… Dar în sat, când mă întreabă oamenii că „de-al cui eşti tu, mă, băiete?”, degeaba le spun că „de-a lu’ Diţă”. „Păi juma’ de sat e Diţă. A lu’ care Diţă?” Aşa că trebuie să specific: „A lu’ Bucăle, de pe vale”, cum m-a învăţat tata. Şi-atunci oamenii ştiu cu cine stau de vorbă…

Adrian Diţă a lu’ Bucăle

Locuinţa mea de la ţară e (abia) la vară… (I)

Adică e gata abia la vară… Adică şi-acuma e gata, dar nu în totalitate… Pe scurt, este locuibilă, dar ca funcţionalitate şi confort se situează la nivelul unei gospodării rurale de secol XIX – XX. Astfel că deja experimentez locuirea în mediul rural tot mai des în ultima vreme, şi câte 4 – 5 zile pe săptămână. Am pomenit câteva postări mai înainte de mica mea „moşie” de la ţară moştenită de la bunicu’ (Fie-i ţărâna uşoară!) şi, iată, a venit vremea să postez câteva fotografii cu ce am amenajat pe-acolo până acum. N-aş fi vrut încă să le postez, mai ales că mai e mult de lucru şi s-ar putea să ţipe Băsescu la mine că de ce nu mi-am tencuit casa (mă scuzaţi, dom’ preşedinte, dar cu 300 de lei pe lună, cât câştig, nu prea poţi face mare lucru nici măcar la ţară), însă trebuie să vadă şi finanţatorul pe ce s-au dus în jur de 3.000 de euro şi câteva luni de muncă… Dar stai puţin! Finanţatorul c’est moi! Înseamnă că singurul motiv plauzibil pentru faptul că postez deja pozele este ca să mă laud, deşi nu prea am cu ce…

Casa se află în satul Feleag (comuna Vânători), la vreo 20 de kilometri de Sighişoara, este o casă cu două încăperi de câte cca. 25 mp fiecare, şi o pivniţă, şi a fost ridicată de meşteri secui din Cristuru Secuiesc, dar a fost construită de bunicul meu din partea tatălui, în 1945 din banii câştigaţi muncind prin Bucureşti şi din solda obţinută şi pusă de-o parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (A luptat pe frontul rusesc în Armata Română şi a fost demobilizat imediat după „întoarcerea armelor” din 1944). Din păcate nu am ajuns să-l cunosc suficient de bine pe bunicul meu pentru că a murit în 1987 când eu aveam 11 ani. Ştiu doar, din vacanţele pe care le petreceam în Feleag, că era un om sever, religios şi gospodar. În 1996 a murit şi bunica mea iar de-atunci gospodăria din Feleag a fost tot mai neglijată, noi, moştenitorii (tata şi fiii), fiind ocupaţi cu job-urile şi viaţa la oraş. Doar primăvara şi vara mai mergeam prin Feleag şi mai mişcam una-alta pe-acolo, mai semănam câte ceva prin grădină etc. Prin 2001 s-a prăbuşit grajdul şi şura din fundul curţii şi atunci tata a fost cât pe ce să vândă casa, curtea şi grădina. „Norocul” a fost că atunci încă viaţa la ţară nu prea era tentantă, mai ales în Feleag, astfel că nu s-au găsit doritori să o cumpere. Prin 2008, după a doua „ieşire” în Germania şi după ce am cheltuit aiurea banii câştigaţi acolo,am decis că, dacă mai merg la muncă în străinătate, să cheltuiesc banii ăia cu folos şi, cu binecuvântarea tatălui, să salvez moştenirea lăsată de bunicu’ şi să mă trag către „rădăcini”.

Aşa că în primăvara lui 2009, după ce m-am întors de la tuns/ras/frezat meri în Germania, mi-am suflecat mânecile, mi-am pus la bătaie banii câştigaţi pe-acolo şi am purces la muncă decis să dau casei confortul şi funcţionalitatea unei locuinţe urbane dar păstrându-i înfăţişarea originală. Iată câteva imagini cu ce-am găsit pe-acolo când m-am apucat de treabă, şi din timpul unora dintre lucrări:

La exterior în aprilie 2009

Vedere dinspre grădină

Fântâna necurăţată de vreo 15 ani

Interior – „casă-din-dărăt”

Interior – „casă-din-dărăt”

Interior – „casă-din-dărăt”

Interior – „casă-din-nainte”

Interior – „casă-din-nainte”

Interior – „casă-din-nainte”

Mama muncind la sub-zidire, refuzând ancestralul destin al Anei lui Manole 🙂

Placa de beton din „casă-din-dărăt”

Zidirea camerei de baie

Înlocuirea ferestrelor

Refacerea instalaţiei electrice

Zidirea sobei de teracotă

Măreaţă ctitorie: construcţia budei din fundul curţii

Curăţarea fântânii

Fratele meu mestecând în „papaleaşca” pentru şapa pentru „casa-din-dărăt”

Turnarea şapei în „casă-din-dărăt” (locul pentru servit masa)

Turnarea şapei în „casă-din-dărăt” (bucătăria)

Fireşte, începutul a fost dificil iar continuarea şi mai şi… În sensul că socoteala din Germania nu se prea îngână cu cea din România. Mai întâi, când m-am apucat de treabă, am descoperit că tocmai a fost tăiată alimentarea cu energie electrică a casei, fără nici o înştiinţare şi fără motiv. Când m-am dus să cer reluarea alimentării, cei de la Electrica spuneau că adresa pentru care am făcut solicitarea nu există în baza lor de date… Aşa că a trebuit să scot o adeverinţă de la Primăria din Vânători cum că adresa respectivă chiar există. Ocazie cu care s-a descoperit că, deşi impozitul pe casă a fost plătit, de vreo patru ani n-a mai fost plătit impozitul pe terenurile extravilane pe care le deţinem (vreo 2,5 ha de teren arabil şi fânaţe şi 10 ari de pădure). Aşa că, pentru a obţine adeverinţa, a trebuit să plătesc restanţele la impozit…

Apoi, căutarea de „meseriaşi” care să-mi execute diverse lucrări. Aici am cam luat ţeapă pentru că m-am „scumpit la tărâţe” până să descopăr că unele din lucrările respective puteam să le fac şi eu singur sau cu ajutorul familiei la acelaşi nivel de „calitate” ca cel al „meseriaşilor” respectivi… Singura lucrare pentru care nu-mi pare rău că am dat cât am dat a fost refacerea instalaţiei electrice, conform „specificaţiilor” mele, executată de un consătean ce a lucrat în domeniu. (vezi „postul” următor (anterior) pentru galeria foto cu situaţia actuală a casei pentru că n-am putut pune 2 galerii foto în acelaşi „post”)