Blogu' lu' Diţă Contra

Nobody's perfect! I'm Nobody…

Posted by ditzacontra pe 3 mai 2015

Ne-am mutat de la blog la site! Vizitaţi-ne că de acum e mai mult loc şi vor fi mai multe de văzut…

sigla varianta

Posted in Fără categorie | 1 Comment »

Poveşti cu animale

Posted by ditzacontra pe 3 mai 2015

Vestita capră a vecinului din „folclorul” mioritic mi-a făcut şi mie o vizită – în sensul propriu al cuvântului – zilele astea când am petrecut concediul de primăvară la Feleag. Deci, de când tot merg la Feleag, o grămadă de „oaspeţi” mi-au trecut pragul casei (nu numai al curţii): de la oameni şi şoareci, la mâţe, câini, chiar şi nişte vrăbiuţe, ca să nu mai zic de mii de insecte: muşte, paianjeni, carii de lemn etc. Însă, ca să n-o mai lungesc, până săptămâna trecută încă nici o capră nu mi-a făcut onoarea să-mi fie oaspete… ce-i drept, nepoftit. Ca de altfel, majoritatea animăluţelor enumerate mai sus. În timp ce-mi pliveam buruienile de pe lângă gard, în exteriorul curţii, aud că mă strigă vecinu’ să mă întrebe dacă nu i-am văzut capra, pentru că se pare a scăpat din grajd şi a sărit gardul la mine în curte. M-am uitat în curte dar nu am văzut-o, însă de undeva se auzeau nişte behăituri. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că veneau din casă. Ca deobicei, când lucrez prin proximitatea casei şi e cald afară, las uşa larg deschisă – aşa, ca la ţară, astfel că nu i-a fost greu caprei să-mi intre în casă. Când am intrat după ea am constat că nu făcuse pagube, adică să spargă ceva, dar când am apucat-o de funie s-o scot afară, de la sperietură, mi-a lăsat amintire o grămăjoară de „bombonele”… Pentru isprava caprei, vecinul s-a simţit obligat să o compenseze cumva şi mi-a adus o sticlă-pet cu doi litri de vin. Ba, încă mi-a promis că mă va scuti de o muncă pe care, acum că vine vară, îmi ia mult timp să o fac, tot la a doua săptămână: cositul ierbii din curte pe care desigur că o va oferi ca nutreţ neastâmpăratei capre şi oilor pe care le mai are…

Pornind de la povestea cu capra vecinului – căreia, să fim înţeleşi, nu-i doresc moartea – mi-am adus aminte de alte întâmplări cu animale şi animăluţe şi comportamentele lor pe care le-am observat în diverse împrejurări de-a lungul timpului. Iată mai jos câteva din cele ce mi s-au părut interesante:

Şoarecii şi junk-food-ul

De câţiva ani în bucătărie – încă n-am descoperit colţişorul – iarna îşi are locuinţa o familie de şoareci. Zic că numai iarna pentru că în celelalte anotimpuri nu le-am detectat prezenţa şi „urmele” pe care au prostul obicei să le lase peste tot. Cred că e doar „reşedinţă” de iarnă pentru că probabil e un loc mai călduros decât locul unde stau în alte anotimpuri. Însă mă mira faptul că „locuiesc” la mine în bucătărie, dar demâncare nu se găseşte nicăieri în casă. Adică alimentele ce ar putea fi consumate de şoareci sunt bine închise în recipiente de sticlă care la rândul lor sunt închise în dulapuri. Iar dacă cumva ar fi ajuns la ele, aş fi observat urme sau pagube. Şi tot timpul am avut grijă să nu las alimente la „vedere”, chiar şi atunci când lipseam din casă pentru scurte perioade de timp. Prin urmare am presupus că la mine în bucătărie şoarecii erau numai „locatari” pe timpul iernii, iar masa o serveau undeva prin sat, cel mai probabil tot la vecinul cu capra care are în curte şi un hambar care pe timpul iernii e ticsit cu porumb. În ciuda grijii mele de a nu lăsa alimente la îndemâna şoarecilor, s-a întâmplat totuşi ca tatăl meu care s-a dus într-o zi la Feleag fără mine, să uite pe masă o farfurie cu nişte chips-uri care a stat acolo vreo săptămână pâna am ajuns eu. Tatăl meu m-a prevenit că a uitat pe masă farfuria cu chips-uri, aşa că mă aşteptam când ajung eu să o găsesc golită şi mizerie de şoareci peste tot prin jurul ei. Ei bine, când am ajuns, farfuria cu chips-uri era la locul ei şi neatinsă deşi se vedea că şoarecii i-au dat târcoale. Se pare că nu i-au atras chips-urile mele. Sau poate că fiind şoareci de la ţară, nu ştiau ce-s alea şi dacă-s bune de mâncat? Sau poate nu voiau să devină obezi şi să nu mai încapă în găurile în care-şi au locuinţa? În orice caz întrebarea care se pune: este ok că oamenii mânâncă nişte chestii pe care refuză să le mânânce până şi şoarecii care, se ştie, ar ronţăi cam orice?

În ce priveşte familia de şoareci, până la urmă a trebuit să iau măsuri drastice pentru „controlul populaţiei”- cum i se spune mai nou unui masacru – pentru că au început să se înmulţească şi în ultimul an nu mai părăseau casa nici pe timpul verii şi să-mi ronţăie hainele de lucru de pe un cuier din hol. Astfel că am pus curse peste tot şi după câteva săptămâni şi vreo 14 victime situaţia a revenit la „normal”. În sensul că n-au dispărut de tot, dar nici nu mai sunt o prezenţă super-deranjantă. Cursele încă-s la locul lor şi câteodată, mai ales iarna, mai fac câte o nouă victimă. Îmi pare rău că trebuie să recurg la astfel de metode, dar n-am găsit o soluţie mai „umană”de a-i alunga…

No dog’s land

Aşa cum spuneam la început, curtea mea este loc de tranzit pentru diferitele vieţuitoare ale satului şi chiar ale pădurii din apropiere. Adică este traversată zi şi noapte de câini, mâţe, veveriţe (două dintre ele locuiesc în cei doi nuci pe care-i am în fundul curţii) şi chiar o vulpe mi-a tranzitat agale într-o zi curtea cu nasul în pământ căutând demâncare, ignorând crizele de nervi ale câinilor din curţile vecine care lătrau la ea smucindu-se în lanţuri. Şi găinile vecinilor lăsate libere pe uliţă mai intrau la mine în curte şi scormoneau prin grădina proaspăt semănată după seminţe şi larve. Din fericire acum găinile nu mai sunt lăsate libere pe uliţă după câteva incursiuni ale, probabil, aceleiaşi vulpi ce mi-a trecut prin grădină, a uliilor ce se rotesc zilnic deasupra satului şi chiar atacului dihorilor care i-a determinat pe vecini să-şi ţină orătăniile închise în curte sub supravegherea câinilor. Am tot încercat să găsesc şi să închid locurile pe unde intră animalele în curte, să le limitez accesul, însă n-am reuşit să mă opun naturii, că tot găseau o cale de acces, şi până la urmă am lăsat-o baltă, mai ales că animăluţele astea nu-mi provoacă pagube mari. Ba chia am observat că în general câinii se feresc să calce pe straturi şi merg doar pe cărările dintre ele, iar mâţele mai vânează şoareci, şi pe una am văzut-o chiar fugind cu un şarpe din ăla de casă în gură. Şi animalelor pare să le convină status-quo-ul ăsta şi dacă de pildă doi câini se intersectează la mine în curte, îşi vede fiecare de drum ignorându-se reciproc.

O singură dată „no dog’s land-ul” ăsta a fost motiv de dispută între doi câini din vecini… Acum vreo 3 ani într-o dimineaţă de vară, pe la 5 mă trezesc din somn lătrăturile isterice a cel puţin doi câini care păreau că se încaieră. N-ar fi prima oară că aud câini care se încaieră, dar deobicei o făceau în uliţă, ori lătrăturile şi schelăiturile astea păreau că vin de la mine din curte. Am ieşit în curte şi-l văd la gardul dinpre vale pe câinele vecinului (acelaşi vecin cu capra) – unul mare, lăţos şi cam prostovan, dar simpatic – cu lanţul rupt la gât, cum se străduia să oprească să intre în curte la mine un alt câine care lătra la el de dincolo de gard. Am observat cu mirare că şi câinele ce încerca să-mi invadeze curtea – o corcitură de lup alsacian al unui alt vecin, de peste vale – avea la gât un lanţ rupt. Probabil lăţosul vecinului de alături s-a simţit lezat când un alt câine, de dincolo de vale, vine să revendice un teritoriu care considera că îi „revenea” de drept pentru că, chiar dacă era legat într-o curte vecină, el păzea şi curtea mea. Astfel că atunci când m-a văzut a venit bucuros la mine crezând că vreau să-l ajut să alunge intrusul. Însă eu eram furios, în primul rând că m-au trezit din somn şi-apoi că mi-a intrat în curte. Aşa cum spuneam, câinii nu prea calcă pe straturi, şi nici ăsta n-a făcut-o, dar prostălăul târa după el lanţul rupt şi mi-a culcat la pâmânt o grămadă de răsaduri abia plantate cu o zi înainte. Aşa că l-am apucat de lanţ şi, în timp ce el mă lingea şi dădea din coadă fericit, l-am băgat în curte la el prin gaura pe care a intrat şi pe care am astupat-o imediat ca să nu mai intre. Săracul, ce privire surpinsă a avut când s-a trezit la el în curte fără posibilitatea de a se întoarce! Alerga de-a lungul gardului căutând o cale de acces lătrând, schelăind şi dând prosteşte din coadă, încă nevenindu-i să creadă că i-am putut face aşa ceva. Între timp, profitând de învălmăşeală, celălalt câine a pătruns în curte şi a început să-şi marcheze teritoriul, spre disperarea lăţosului care turba dincolo de gard, în curtea lui. M-am îndretat către intrus care şi el m-am întâmpinat voios şi fericit că l-am alungat pe nespălatul de alături şi gata să mă recunoască ca stăpân al lui, dând să-mi lingă mâinile. Însă, la fel ca şi pe celălalt, l-am apucat de lanţ şi l-am scos pe poartă afară, apoi am astupat gaura pe care intrase. În timp ce astupam gaura cu nuiele şi sârmă, câinele voia să intre iar pe-acolo pe unde astupam şi îmi lingea mâinile prin gard schelăind rugător parcă să-l las să intre. După ce am terminat cu ei m-am retras în casă să-mi continui somnul, dar n-am mai putut dormi şi atunci i-am urmărit pe geam să văd ce fac mai departe. Sărmanii de ei, alergau de-a lungul gardurilor lătrând de la distanţă unul la altul şi căutând un loc pe unde să intre în curte! Mi s-a făcut un pic milă de ei, mai ales că mai tot timpul stau legaţi în lanţ, dar, deşi amândoi câinii mi-s simpatici nu vreau să mă ataşez de ei… Poate într-o bună zi, când voi petrece mult mai mult timp prin Feleag, o să-mi iau şi eu un câine pe care sper că n-o să fie nevoie să-l ţin în lanţ, ci să umble liber prin curte, însă nu şi prin sat cum se întâmplă cu cei mai mulţi dintre ei… Apropo, în acea dimineaţă când am ieşit în sat să merg la magazin am mai văzut pe uliţe încă cel puţin doi câini târând după ei lanţuri rupte. Nu ştiu ce-a fost în noaptea respectivă de atâţia câini şi-au rupt laţurile şi s-au bucurat de câteva ore de libertate…

Violenţă domestică

În urmă cu vreo doi am descoperit că şi în lumea animală pot exista acte de violenţă ce par că se produc fără vreun motiv anume. Mă refer la motivele „obişnuite” ce pot duce la violenţă atât la oameni, cât şi la animale: lupta pentru hrană, teritoriu sau împerechere. Eu am întâlnit cel puţin o situaţie în care violenţa între animale nu părea a avea la bază nici unul dintre motivele enumerate mai sus…

În urmă cu doi ani, la vreo trei zile după Paşti ajung în Feleag. Era o după-masă frumoasă, călduroasă. Oamenii bătrâni stăteau pe bănci la poartă la o bârfă, iar cei în putere erau la muncile câmpului. Eu îi salutam frumos cu „Hristos a-nviat!” aşa cum se salută la ţară până la Înălţare. Când ajung pe uliţa mea o văd de la distanţă stând pe bancă în faţa porţii pe Boba Genica, cum i se spune în sat, o femeie în vârstă de peste 80 de ani care, deşi văduvă şi beteagă de picior, ţine în bună rânduială o gospodărie cu grădină şi animale (acum mai are doar găini că nu ma poate nici dumneaiei). Eu mă pregătesc să o salut cuviincios cu un „Hristos a-nviat!” când o aud că izbucneşte: „Vai, păli-te-ar moartea! Trăzni-te-ar! Haş-haş! Călca-te-ar maşina!” şi aruncă cu o bucată de lemn către un cârd de găini împrăştiindu-le… N-am priceput imediat ce avea cu găinile, însă preocuparea mea era cu totul alta: mi se părea oarecum penibil să o salut cu un „Hristos a-nviat!” când dumneaiei tocmai blestema şi înjura, fie şi numai un cârd de găini. I-am zis totuşi un „Hristos a-nviat!”, dumneaiei mi-a răspuns simplu cu „Adevărat a-nviat!” şi pe urmă a început să-mi explice ce are cu găinie: „Uite la el, bată-l să-l bată de cocoş! Lua-l-ar vulpea! Uite cum o bate pe găina aia neagră! Mi-o omoară! Haş-haş!”. Şi într-adevăr, cocoşul care veghea peste cârdul de găini alerga după o găină neagră. Eu credeam că vrea doar „să-i facă felul” însă când a prins-o n-a încercat s-o „încalece”, ci a început s-o lovească cu ciocul pe unde apuca. Eu am lăsat bagajul jos şi m-am dus să-l gonesc pe cocoş. Acesta a rupt-o la fugă cotocodăcind nemulţumit în blestemele bătrânei, a dat un ocol cârdului de găini care-şi vedeau liniştite şi nepăsătoare de ciugulit iarba, şi a ajuns din nou la găina neagră apucând sa-i mai tragă câteva ciocuri în cap până să ajung să-l îndepărtez din nou de ea. Găina, săraca, ameţită de lovituri, a rămas înţepenită, fără însă a cădea la pământ, apoi după câteva secunde s-a scuturat şi s-a alăturat celorlalte găini. Cocoşul păstra distanţa faţă de mine şi cotocodăcea dând târcoale cârdului. În cele din urmă s-a liniştit şi s-a alăturat şi el găinilor fără a mai încerca să o mai agreseze pe cea neagră. „Uite-aşa îmi face în fiecare zi! Nu ştiu ce are cu aia neagră de mi-o tot bate, că cu alelalte n-are nimic, mânca-l-ar cânii, că mâne îl şi tai!”, mi-a mai spus Boba Genica… Nu ştiu ce s-a mai întâmplat până la urmă cu cocoşul abuziv şi cu victima lui, dar mi s-a părut curios un astfel de comportament care credeam că este întâlnit numai la oameni (dacă oameni se pot numi cei ce recurg la violenţă împotriva femeilor).

Crimă

De mic am fost obişnuit cu ideea că mâţele şi câinii se urăsc unii pe alţii din nu ştiu ce motiv şi că atunci când se întâlnesc au loc altercaţii între ei. Ideea era întărită şi de desenele animate la care mă uitam în copilărie, însă, dacă stau bine să mă gândesc, am văzut destule „întâlniri” între câini şi pisici, mai ales când în copilărie mergeam la ţară la bunici, dar nici una care să se încheie cu vreo agresiune sau altercaţie. Ba chiar câinii şi pisicile se jucau împreună, chiar dacă părea câteodată că mâţa e mai mult scărmănată bine de câine; asta dacă nu se ignorau reciproc. La fel acuma, cu internetul, când pe Facebook sau pe YouTube vezi o grămadă de filmuleţe drăguţe în care câinii se joacă cu pisicile sau chiar cu câinii care se feresc, într-un mod amuzant, de pisici care nu fac nimic… Însă tot în Feleag am avut ocazia să văd şi excepţia în relaţiile dintre câini şi pisici.

Într-o duminică de primăvară îmi vedeam de treabă liniştit prin casă când dintr-o dată am auzit o lovitură puternică în poartă şi pe urmă mârâieli de câini şi mieunat de pisică. Când am ieşit afară, am văzut în faţa porţii cum trei câini trăgeau efectiv de o pisică ce se zbătea şi încerca se se apere, târând-o în vale. Am pus mâna pe un pietroi şi am aruncat către câini, dar nici nu m-au băgat în seamă, trăgând în continuare furioşi de amărâta de pisică. Aşa că am luat un băţ şi am ieşit la ei. Doi dintre câini, când m-au văzut că m-apropiu, au lăsat pisica şi au rupt-o la fugă. Îi cunoşteam: erau doi zdrenţăroşi care mai treceau din când în când pe lângă curtea mea, dar nu ştiam ai cui sunt sau dacă au stăpân. Al treilea – un câine frumos şi bine îngrijit, de rasă (nu ştiu de care – alb cu pete galbene), de talie mijlocie, cu zgardă roşie la gât – a lăsat şi el în pace pisica care abia mai mişca, dar refuza să plece. Am ridicat bâta la el, el s-a îndepărtat, dar tot încerca să mă ocolească să ajungă iar la pisică care deja zăcea în apa din vale şi nu cred că mai trăia. După vreo 2 minute în care a tot încercat să ajungă la pisică, a renunţat şi s-a îndepărtat latrând frustrat zicându-mi parcă: „Las’ că ne mai vedem noi, fraiere! Te prind eu!”. Între timp pisica s-a stins şi-au venit nişte copii din vecini care-au cules-o şi au dus-o celui care ştiau că-i apărţine ca să o îngroape. Aşa atac feroce n-am mai văzut decât la televizor la emisiunile cu animale sălbatice şi m-am tot întrebat ce ar fi putut să-l declanşeze. Pentru că, aşa cum spuneam, pe zdrenţăroşii ăia doi care au fugit când am venit cu băţul îi cunoşteam şi nu păreau agresivi nici cu oamenii şi nici cu alte animale – câini sau pisici – din contră, păreau mai degrabă fie adormiţi, fie chiar sperioşi. Însă câinele ăla de rasă pe care-l cred capul răutăţilor, e aproape sigur că nu e din sat. Adică nimeni din sat nu-i pune câinelui zgardă roşie din piele şi nici nu-l periază aş frumos. Fiind o zi de duminică o fi fost venit împreună cu stăpânii de la oraş pentru un week-end la ţară. Şi stăpânii l-au lăsat liber să se bucure de aerul curat şi să se împrietenească şi el cu ţărănoii. I-a găsit pe zdrenţăroşii ăştia doi mai proşti şi le-a propus să scarmene o mâţă care tocmai trecea pe-acolo. Ăia probabil că i-au zis „Lasă-l, mă, în pace că nu ne-o făcut nimica. Îl şi cunoaştem şi…” „Ce, băăă, vă face pe voi o mâţă? Prostălăilor! Tolomacilor! Nu-i de mirare că sunteţi aşa zdrenţăroşi! N-aveţi sânge-n p…la! Alo, băi, motane! Unde mergi, bă, aşa ţanţoş, ha? Zi-i, băi! A, mă ignori! ‘Te-n gură! Hai, bă, să punem gheara pe el! Nu vedeţi că-şi bate p..la de noi?” (Ce imaginaţie am! Dar cam aşa se întâmplă şi la „oameni”, nu? Poţi să ţi-o iei în gură fără motiv numai pentru că unui tâmpit i se pare că-ţi baţi joc de el!). Probabil că pisica ar fi făcut faţă atacului unui singur câine dacă câinele, singur fiind, ar fi îndrăznit să o atace. Dar la trei câini n-a avut nici o şansă şi a încercat să se refugieze în curte la mine dar a fost agăţată pe când încerca să escaladeze poarta…

E, şi cam aşa cum poveştile astea cu animale. Nu-s prea vesele, mai ales ultimile două, dar sunt adevărate. Dar o să mai am şi altele ceva mai amuzante. Deocamdată să revin peste câteva zile, când se gată concediul, cu ce (n-)am mai făcut prin gospodărie, că din punctul ăsta de vedere, n-a fost un concediu prea productiv…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Vacanţa la ţară – compunere narativă

Posted by ditzacontra pe 19 ianuarie 2015

Vacanţa de iarnă mi-am petrecut-o la ţară, în satul Feleag. A nins mult şi era multă zăpadă, dar nu era foarte frig. Soarele a strălucit în fiecare zi şi astfel am putut să ne jucăm şi să mergem la săniuş…

La dracu’! Nu mai pot scrie ca pe clasa a IV!🙂

Unu la mână pentru că n-a fost vacanţă, ci un rest de concediu rămas de anul trecut şi, doi la mână, pentru că nu m-am jucat şi n-am fost la săniat, ci am fost să mă relaxez (adică să lenevesc) şi să refac uşa de la buda din fundul curţii pe care cică ar fi rupt-o vântul. Şi asta am şi făcut timp de şase zile cât am stat pe-acolo.

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Mi-am luat trei cărţi de citit şi trei filme de văzut. Filmele au rămas nevizionate pentru că cele trei cărţi mi-au fost suficiente să-mi stimuleze imaginaţia. Prima a fost o culegere de nuvele de Cehov care m-au încântat, din nou (pentru că le-am mai citit în urmă cu vreo 10 ani). A doua a fost romanul „Lorelei” de Ionel Teodoreanu care m-a cam enervat cu personajele şi… situaţile lui neverosimile. Deşi ştiam că-i un roman de dragoste – iar eu mă cam feresc să citesc astfel de romane – am luat totuşi cartea cu mine pentru că în adolescenţă am citit „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu şi mi-a plăcut. Şi m-am gândit că o să-mi placă şi „Lorelei”. Nu zic că mi-a displăcut total, dar, cum ziceam, m-a cam enervat cum probabil m-ar fi enervat şi „La Medeleni” dacă l-aş fi citit din nou acum. Şi, că veni vorba de „La Medeleni”, mi s-a părut că Luli (din romanul „Lorelei”) prea seamănă la comportament şi atitudine cu Olguţa (din romanul „La Medeleni”) şi şi una şi cealaltă (spoiler alert!) au murit foarte tinere… Mă rog, nu stau acuma să fac comparaţii… A treia carte a fost un roman poliţist al unei autoare nordice, – autorii nordici sunt foarte lăudaţi în ultima vreme pentru romanele lor poliţiste – , Liza Marklund „Prime-time”. Mda, o lectură uşoară şi relaxantă, cu oleacă de suspans, care nu-ţi solicită prea mult creierul…

Curtea iarna

Curtea iarna

În rest, când nu citeam, mâncam şi beam. Mi-am format nişte obiceiuri, nu foarte sănătoase, de când merg prin Feleag şi stau pe-acolo mai multe zile. Dimineaţa mă trezesc pe la 7 (vara) sau 8-9 (iarna). Îmi fac micul dejun care constă aproape invariabil din două sandvişuri cu margarină, brânză şi salam încălzite în sanviş-maker, cafea la filtru şi, din când în când, biscuiţi. Apoi, după ce vreo oră am mântuit cu micul-dejun, mă apuc de lucru prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp şi de priorităţi), dar lejer şi cu pauze dese… Prânzul îl iau în jurul orei 14 şi conţine deobicei cartofi prăjiţi şi o bucată de carne (de cele mai multe ori ceafă de porc) tot prăjită, şi un pahar de bere (vara) sau vin (iarna). Iarna adaug la acest prânz şi o supă din-aia la plic. După prânz aţipesc vreo 10-15 minute în fotoliu, în faţa sobei, apoi, nu mai târziu de ora 16 încep din nou lucrul prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp). Seara mănânc pe le ora 20, cel mai adesea două ouă-ochiuri cu cârnaţi fript şi brânză. Câteodată vara iau seara ceva mai uşor: salate din roşii, castraveţi, ceapă verde şi/sau ridichi de prin grădină, alături de nişte slană din-aia groasă şi caş sau telemea sărată… Sau, de pildă, în concediul ăsta mi-am făcut într-o seară spaghetti cu brânză… Apoi după cină, citesc sau mă uit la filme în timp ce „citesc” nişte „best-seller-uri” între 5,5% şi 35% vol. alc…. Aşa scrie pe etichetă… pardon, pe copertă :)… Când n-am de „citit” pe-acasă, mai ies prin sat pe la „biblioteci” şi-mi iau de-acolo. Dar în general mi-aduc din oraş şi de citit şi de „citit”. Încă nu m-am înbătat de unul singur… Decât o singură dată, dar acela a fost un accident şi s-a petrecut în oraş, nu în Feleag…

Noua uşă de la budă - exterior

Noua uşă de la budă – exterior

Noua uşă de la budă - interior

Noua uşă de la budă – interior

Şi cum ziceam, am refăcut şi uşa de la budă. Cea veche era chiar veche, de la buda anterioară celei de-acum. De-aceea nu se închidea bine şi nu-i exclus ca, aşa cum zic vecinii, vântul să fi deschis cu violenţă uşa şi aceasta a cedat pentru că lemnul era deja şubred. Aşa că la noua uşă am pus un ivăr mai solid pe exterior şi unul mai uşor şi pe interior  pentru că vechea uşă nu avea şi când erai la budă, nu te puteai încuia pe dinăuntru. Asta putea crea unele neplăceri pentru că dacă bătea vântul şi nu erai pe fază să prinzi uşa să nu se deschidă, putea să fi brusc expus în timp ce îţi făceai nevoile. Desigur, nu te vedea nimeni pentru că oricum buda e în fundul curţii iar vara e înconjurată de verdeaţă, dar totuşi era neplăcut să rămâi „descoperit”.

Cam două zile mi-a luat să fac nouă uşă. Desigur, era o lucrare de maxim 2-3 ore, dar cum ziceam mai sus, fac pauze lungi şi dese, mai ales iarna. Pentru că ce e mai plăcut iarna decât să lucrezi o oră-două în aer liber, la rece, şi-apoi să intri în casă, în faţa sobei, la căldură pentru o juma’ de oră, să bei o cană cu vin şi să învârţi o ţigară? Să asamblez noua uşă n-a fost foarte greu şi nu mi-a luat mult timp. Mai mult timp mi-a luat să caut scânduri cât de cât bune pentru aşa ceva printre deşeurile rămase de la lucrările de la acoperiş de astă-toamnă. Apoi dezasamblarea vechii uşi… De altfel vechea uşă şi restul deşeurilor ce n-au putut fi folosite la noua uşă mi-au asigurat lemnul de foc pentru vreo două zile…

Pe lângă citit şi lucrări prin curte, mi-am mai trecut timpul cu ceva plimbări prin împrejurimile satului, nu foarte departe de sat. Am văzut şi două căprioare la distanţă de nici 50 de metri de mine. Una fugea prin pădure, iar alta s-a oprit şi s-a uitat fix la mine vreo 2-3 minute. Am vrut să-i fac poză dar aveam soarele în faţă. Mă întrebam de ce nu fuge, că doar mă vedea bine, mişcam din mâini fără însă să mă deplasez. Puteam fi vreun nenorocit de vânător care ar fi împuşcat-o de 10 ori cât timp s-a

holbat la mine. I-am făcut semn cu mâna să plece. A fugit vreo 50 de metri, apoi iar s-a oprit şi m-a fixat cu privirea. După ce m-am mai uitat la ea vreo 2 minute, i-am întors spatele şi am pornit spre sat. Când am întors capul dispăruse. În perioada asta multe sălbăticiuni coboară spre sat şi salcâmii de prin vâlcele şi de prin păsuni au coaja roasă de căprioarele care caută demâncare…

Cam ăsta a fost concediul meu la ţară… A, era să uit, deşi e cam greu să uiţi aşa ceva: mi-am pierdut doi dinţi din faţă de pe dantura inferioară. Oricum dinţii ăştia, la fel ca toţi cei de jos, se mişcau cla cape… ca clapele unui pian de mult timp datorită unei parodontoze netratată, astfel că mă aşteptam la un moment să cadă, dar s-au nimerit în cel mai prost moment. Acuma nu mai am ce face şi musai să merg la dentist să-mi fac proteză dentară completă pentru dantura inferioară pentru că şi ceilalţi dinţi rămaşi se mişcă rău şi vor trebui îndepărtaţi. Iată, la nici 40 de ani, deja cu proteză dentară, ca babalâcii… Din fericire dinţii de sus sunt toţi în regulă şi la locul lor, dar până când îmi fac dantura de jos (am înţeles că poate dura şi câteva luni) o să arăt ca dracu’ şi o să vorbesc cam sâsâit… Apropo de babalâci nesuferiţi: în fiecare după-masă şi în week-end toată ziua, de dimineaţa până seara, o liotă de copii săniau şi se jucau prin preajma casei făcând o hărmălaie de nedescris, care din fericire nu se auzea şi din casă fiind bine izolată fonic. E îmbucurător că, cel puţin la ţară, copiii mai ştiu să se joace cum ne jucam noi când eram mici. Însă mă gândeam că dacă aş fi ajuns vreun babalâc din-ăla nesuferit care în timpul copilăriei ne alunga de prin preajma blocului că făceam prea multe gălăgie, probabil aş fi ieşit şi eu la copiii ăia şi le-aş fi strigat: „Bă, voi n-aveţi internet sau Facebook? Ia daţi-i drumu’ în casă şi mai jucaţi-vă şi pe calculator! Mama voastră de puşlamale!”🙂

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 2 Comments »

Un soi de proto-ecologism…

Posted by ditzacontra pe 27 decembrie 2014

Povestirile-unui-vanator-cd9d5fAşa cum am mai arătat şi cu alte ocazii – cu riscul de a părea snob sau a părea că vreau să epatez – sunt un mare fan al scriitorilor ruşi clasici. Atâta timp cât sunt în oraş nu citesc cărţi. Nu că n-aş avea timp, dar nu am starea necesară. Una e să le citeşti într-un apartament unde sunt tot felul de lucruri care te distrag, şi alta e să le citeşti înfofolit într-un capot de pluş, cufundat într-un fotoliu la gura sobei în care trosnesc vreo doi-trei butuci, alături de o cană de vin fiert cu scorţişoară, coji de portocale şi îndulcit cu miere, aşa cum s-a întâmplat deunăzi la Feleag…

Astfel că încet-încet cărţile care le am în oraş sunt transferate în Feleag. Fiind recent în Feleag şi uitând să-mi iau cărţi noi din oraş, am avut plăcerea de a reciti Povestirile unui vânător de Ivan Turgheniev, editura Albatros – Bucureşti/Raduga – Moscova, 1989, în traducerea lui Mihail Sadoveanu. O carte cu povestiri deopotrivă amuzante şi triste, melancolice şi duioase, cu personaje uneori comice, altori tragice, dar întotdeauna pitoreşti şi interesante. Rareori povestirile din această carte sunt despre vânătoare în sine, ci mai degrabă sunt relatări ale unor întâmplări sau situaţii pe care vânătorul/autorul le trăieşte străbătând vastele ţinuturi ale Rusiei. Una dintre aceste povestiri şi un personaj anume mi-a atras atenţia prin modul cum vedea el relaţia dintre om şi natură. Şi cred că modul lui de a gândi este – cum să-i spun – un soi de proto-ecologism. Pentru că, trebuie să specific, cartea asta a fost tipărită prima dată în 1852, ori pe-atunci încă nu se punea problema protejării mediului şi faunei… O să redau câteva fragmente de dialog dintre vânător şi personajul Kasian:

Kasian, aflând că cel cu care stă de vorbă este vânător:

„- Împuşcaţi păsărelele cerului, nu-i aşa?… Şi dobitoacele din pădure?… Şi nu vi-i păcat să omorâţi păsările Domnului-Dumnezeu şi să vărsaţi sânge nevinovat?”

Sau îndrumând călătorul spre o pădure unde ar putea găsi la tăietorii de lemne o osie nouă pentru car:

„- Au cumpărat pădurea, Dumnezeu să-i judece! Taie pădurea asta (…), Dumnezeu să-i judece!”

Sau, după ce vânătorul împuşcă o pasăre:

„- Spune-mi, de ce ai omorât paserea aceea? începu el privindu-mă drept în faţă.

– Cum de ce? Cristelul e vânat: se mănâncă.

– Ba nu de asta l-ai omorât, stapâne; parc-ai să-l mănânci? L-ai omorât de plăcerea ta.

– Dar ce, tu nu mânâci gâşte şi găini de pildă?

– Acelea-s paseri pe care Dumnezeu le-a hărăzit omului; dar cristelul e pasere slobodă din pădure. Şi nu-i numai el. Sunt şi alte fiinţi, din pădure şi din câmp, din pâraie şi din mlaştini şi din imaşuri, şi din văzduh şi din pământ – e păcat să le omori, şi trebuie să le laşi să trăiască cât li-i dat… Omului i s-a rânduit altă hrană, hrana lui e alta şi băutura e alta: pânea – dar de la Dunezeu, şi apa din cer, şi vietăţile îmblânzite rămase de la părinţi de demult.”

Nu-i aşa că-i ecologism curat? Eu cred că acest Kasian este primul personaj activist ecologist apărut în literatură. Poate or fi alţii mai timpurii, dar n-oi fi citit eu despre ei…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (VII)

Posted by ditzacontra pe 2 decembrie 2014

Casa înaintea începerii lucrărilor la acoperiş

Casa înaintea începerii lucrărilor la acoperiş

Acum, la o lună de la închiderea şantierului pe acest an la gospodăria din Feleag, a venit vremea să fac un scurt bilanţ al lucrărilor şi activităţilor de la ultima postare pe acest blog încoace. Pentru că de-atunci multe s-au mai întâmplat şi unele lucruri s-au schimbat. Nu neapărat la modul cum mi-aş fi dorit… Mai ales din cauza câtorva alegeri neispirate pe care le-am făcut (schimbarea locului de muncă şi apoi revenirea la vechiul loc de muncă) şi care mi-au mâncat banii care trebuiau investiţi în reparaţiile casei din Feleag. Lipsa banilor n-ar fi fost chiar aşa o mare problemă pentru că, aşa cum am tot amânat până acum unele reparaţii, le puteam amâna şi pe mai încolo, dar mama a preluat iniţiativa şi a decis că trebuie neapărat reparaţii capitale la acoperiş. A ajuns la această concluzie după ce în timpul unei vizite la Feleag, a plouat torenţial şi a observat că apa se scurge de-a lungul hornului şi ajunge în casă. Problema aceasta exista încă din vara trecută, dar scurgerile de apă se petreceau doar la ploile torenţiale. În plus mai erau ţigle sparte sau crăpate (dar nu lipsă) din loc în loc, dar nu cu mult mai grav decât la alte case din sat, care sunt şi locuite permanent; iar în unele locuri, laţurile pe care erau aşezate ţiglele păreau că cedează. Aşa că la finalul lunii august, chiar când eu eram mai în budă cu banii, mama a contactat un „meşter” local, de fapt un vecin din zonă care printre altele „se pricepe” şi la reparat şi/sau construit acoperişuri, l-a adus să-i arate cum se prezintă acoperişul şi ce materiale ne trebuie pentru reparaţii, consolidare şi unele modificări ale acoperişului astfel încât apa de ploaie să nu mai ajungă în pridvor sau de pe acoperiş să se scurgă direct pe ziduri. Ca să n-o mai lungesc, o să remarc că lucrările executate la mijlocul lunii septembrie în timpul a două weekend-uri au fost pline de peripeţii asezonate cu stress.

Necesarul de materiale făcut de meşter a fost sub-evaluat, astfel că în timpul lucrărilor am constat că nu sunt suficiente ţigle, nu sunt suficiente laţuri, nu sunt suficiente cuie etc., deci şi bugetul alocat lucrării a fost depăşit cu 100% şi s-au făcut unele improvizaţii cu care nu sunt foarte de acord şi care au stricat aspectul casei. Este vorba mai ales de extinderea acoperişului peste pridvor pentru care nu s-a mai găsit ţiglă (n-am găsit pe nimeni care să ne mai vândă ţiglă veche – dar chiar dacă am fi găsit nu mai aveam cu ce le plăti pentru că am cam ajuns la fundul sacului). Aşa că s-a luat decizia de a se acoperi cu plastic din-ăla ondulat (vezi foto)… Sper că e o soluţie provizorie, deşi se zice că nimic nu e mai etern decât ceva ce se anunţa provizoriu şi nimic nu e mai provizoriu decât ceva care se anunţă a fi etern… Colac peste pupăză, în timpul lucrărilor, chiar când casa era „decopertată” au venit vreo trei zile de ploi dându-i insomnii mamei. Noroc că „meşterul” şi ajutoarele sale au apucat să tragă folia de acoperiş care a fost fixată cu laţurile peste care urma să fie aşezată ţigla, astfel că ploile n-au cauzat pagube. La finalul lucrărilor mama a cam clătinat din cap şi a zis că s-a pripipit când a luat decizia să se-apuce de reparat acoperişul nevând destule resurse care să-i permită să angajeze profesionişti şi să cumpere materiale suficiente (exact ce-i spuneam şi eu), dar a răsuflat uşurată că lucrările s-au încheiat, chiar dacă pe alocuri execuţia cam lasă de dorit – „dar la preţul ăsta ce pretenţii să mai ai?…” – şi nu mai sunt scurgeri de apă pe lângă horn atunci când plouă iar podul este mai bine izolat.

După ce în sfârşit am terminat cu acoperişul casei şi curăţarea podului de resturi şi sfărâmături, m-am apucat să fac şopronul pentru lemne de foc în fundul curţii pe locul unde pe vremuri a fost un grajd care prin 1992 s-a prăbuşit. Aici, deşi au durat destul de mult lucrările, n-a mai fost atâta stres. Am plantat stâlpii din brad, i-am fixat cu beton, am bătut grinzile cu piroane.

La fixarea acoperişului de grinzi m-am chinuit puţin pentru că, tot din lipsă de materiale, acoperişul este mixt: o jumătate din plăci de azbociment (da, ştiu, sunt cancerigene!) şi jumătatea superioară din plăci de plastic ondulat. Acum mai urmează să-l umplu cu lemne de foc. Dar numai pentru iarna următoare că momentan am rămas fără resurse pentru că acum trebuie să ieşim din spirala datoriilor. Dar încet-încet scăpăm şi de-astea. Sănătate să fie!

Săptămâna trecută am fost în Feleag ca să mă apuc să sap în cealaltă parte a grădinii, după ce o parte am săpăt-o în urmă cu vreo două săpătmâni, dar după cum se vede în poză, n-a fost chip, aşa că m-am dus în pădure şi am adus câţiva puieţi mici de brad pe care i-am plantat pe lângă gard laolaltă cu cei pe care i-am adus în urmă cu vreo doi ani şi care au început să ia în înălţime. Eu zic că luându-i din marginea pădurii i-am salvat pentru că erau fix în calea vitelor care merg pe-acolo la păşune şi riscau să fie călcaţi în picioare…

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Poze cu holde şi alte însemnări

Posted by ditzacontra pe 1 iulie 2014

Weekend-ul trecut când am fost în Feleag am prins în sfârşit vreme de vară adevărată în acest „global weirding” – referitor la climă – pe care-l trăim, aşa că am profitat de ea, mi-am luat camera foto în spinare şi am pornit pe dealuri să fac nişte poze că tot ziceam într-o postare anterioară că nu am prea multe fotografii cu primăvară şi vară la Feleag. Am făcut mai mult poze la terenurile agricole pentru că cred că e îmbucurător faptul că n-am mai văzut atâta teren lucrat în Feleag de pe vremea CAP-urilor şi IAS-urilor din comunism. Desigur, acum terenurile sunt lucrate de către o mare firmă agricolă care le-a luat în arendă de la proprietari, mare parte în vârstă şi fără posibilitatea de a le mai munci. În plus proprietăţile fiind foarte fărâmiţate, agricultura practicată era destul de ineficientă. Acum, după cum se vede, sunt suprafeţe întinse cultivate cu orz (cele care-s deja colorate în galben) şi grâu (care e încă verde). Dar iacă pozele:

După ce am terminat plimbarea pe dealuri, m-am apucat de ceva amenajări prin casă. Mai precis în mica „sufragerie” unde iau masa sau stau la beute cu prietenii când mai vin în vizită pe la mine. Mi s-a atras atenţia de câteva ori că încăperea este destul de „austeră” aşa fără nici un tablou sau ceva pe pereţi. Tablouri n-am dar aveam în pod o etajeră care statea nefolosită şi am decis să o montez pe perete şi să pun pe ea nişte blide pictate şi ulcioare de lut care erau şi alea aruncate prin pod într-o cutie de pe când trăia bunica. Cam aşa a ieşit treaba, cum se vede în poză. MINOLTA DIGITAL CAMERAPare un pic cam kichios dar pot spune că ulcioarele sunt autentice şi bunică-mea ţinea în cel verde untura iar în celălalt smântâna (bunicul avea două vaci), iar blidele sunt fabricate la Faianţa (actualul Cesiro) dar pictate manual de vreun meşter la bâlciurile care se ţineau pe vremuri în Cristurul Secuiesc. Plosca aia e fabricată tot la Faianţa şi mai avea pe lângă ea şi unMINOLTA DIGITAL CAMERA set de pahare care însă s-au spart de-a lungul timpului. Iar „ţesăturile” sunt tot din „comerţ”, cumpărate sau primite de bunica cu diverse ocazii, mai puţin cele două şerveturi de etamină de pe primul raft, pe care sunt aşezate ulcelele, care sunt brodate manual.

Şi dacă tot am fost în Feleag şi a fost vreme faină şi caldă am încercat şi intimitatea oferită de pereţii vegetali ai duşului meu eco, şi am făcut un duş călduţ ziua în amiaza mare fără a mai purta nimic pe mine pentru că sălciile înfrunzite şi lepedeul atârnat la intrarea la duş m-au ferit eficient de privirile trecătorilor. Iată în poză, cât de mult au crescut sălciile că în curând va trebui să bag foarfeca în ele pentru a le mai scurta din ramuri.

Posted in Însem(i)nări artificiale, M-o făcut mă-sa fotograf | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Duşul meu de la ţară e abia la vară…

Posted by ditzacontra pe 10 mai 2014

10178123_736498953037995_8490100034049353770_n

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna

Duşul eco (inutilizabil iarna) şi fântâna imediat după construcţie, în 2009

Cică omul care face duş e DuşMan… Aşa se presupune că zice un personaj necunoscut cu moacă de manelist (sau, mă rog, un manelist celebru cu moacă de personaj necunoscut) ce rânjeşte fermecător dintr-o poză ce circulă pe Facebook… Aşa că mi-am tras şi eu un duş în curtea casei din Feleag… Din-ăla ecologic, cu butoi de tablă vopsit în negru în care apa trasă din fântâna din vecinătate se încălzeşte în mod natural, de la soare. Deja îl am şi-l folosesc – doar vara, fireşte – de vreo cinci ani. Numai că era o mică problemă… După cum se vede în poze, între cei patru stâlpi care sprijină platforma pe care am urcat butoiul nu am prevăzut pereţi sau perdele care să-mi ofere o oarecare intimitate în momentul când foloseam duşul. Iar acesta se vede atât de pe uliţă, cât şi din curţile vecinilor. Astfel că la amiază după ce munceam prin grădină, făceam duş ca la ştrand, cu o pereche de pantaloni scurţi pe mine – ceea ce era destul de… incomod – pentru a nu atenta la pudoarea vecinilor sau trecătorilor, sau făceam duş după lăsarea întunericului – ceea ce uneori era cam neplăcut dacă nopţile erau prea răcoroase. Prin urmare, am hotărât să iau

Duşul, în timpul plantării nuielelor de salcie

Duşul, în timpul plantării nuielelor de salcie

Nuielele înverzite...

Nuielele înverzite…

măsuri… Şi de vreo doi ani mă tot gândeam cum să rezolv această mică problemă. Întâi am cumpărat nişte perdele de duş, dar când le-am montat am descoperit că nu aveau dimensiunile potrivite şi, în plus arătau că dracu’, aşa că am renunţat la ele. Anul trecut am fost la un pas să cumpăr de la un magazin online ce vinde fel de fel de efecte militare, câţiva metri pătraţi de plasă de camuflaj, din-aia cu care armata îşi camuflează piesele de altilerie sau tehnica auto pentru a nu fi reperată de… DuşMan. Până la urmă m-am felicitat că n-am făcut-o, mai ales în actualul context geopolitic. Dacă vreun satelit rusesc repera duşul meu ecologic acoperit cu plasă de camuflaj, ar fi putut să interpreteze că acolo e ascunsă vreo piesă de altilerie şi să-mi trimită în curte vreo bombă sexy…

Aşa că anul acesta mi-a venit o altă idee… De data asta una ecologică, la fel ca duşul: să împletesc în jurul duşului, pe trei laturi, nuiele de salcie pe care le-am înfipt şi în pamânt în ideea în care vor prinde rădăcini, vor înfrunzi şi vor deveni o perdea naturală. În luna martie m-am apucat de treabă şi iată că acum, în mai, nuielele de salcie un înfrunzit, deci presupun că s-au prins. Ştiu că salciei îi trebuie multă apă, dar fiind plantate în jurul unui duş nu vor duce lipsă de apă, mai ales că, DuşMan fiind, vara la ţară dacă e foarte cald, îmi place să fac duş de două ori pe zi. Deci din această vară, atunci când am ZVITA (pentru cine n-a făcut armata ZVITA înseamnă Zi de Verificare şi Întreţinere a Tehnicii de Altilerie… în cazul de faţă) voi fi ferit de privirile indiscrete ale vecinilor, trecătorilor şi sateliţilor ruseşti, americani sau chineze…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (VI)

Posted by ditzacontra pe 13 ianuarie 2014

Profitând de vremea primăvăratecă din acest global weirding (că gata! nu mai e global warming!) m-am decis în aceste zile libere să merg la ţară şi să m-apuc de lucrări de primăvară prin grădină. Adică să fur un pic startul pentru că, deh, ce voi face acum nu mai trebuie să fac când vine primăvara aia adevărată. Aşa că mi-am luat provizii şi, plin de entuziasm şi chef de muncă în aer liber, m-am suit în microbuz şi am plecat la Feleag. Am ajuns în Feleag şi văd că, la fel ca în oraş, zăpada dispăruse şi de pe-acolo şi chiar unii gospodari „au furat startul” înaintea mea. Însă când am ajuns în curte la mine am avut un mic şoc… Parcă am intrat în altă lume. Curtea mea era plină cu aproape la fel de multă zăpădă ca şi în decembrie, înainte de Crăciun când am fost ultima dată (după cum se vede în poze)…

Grădina "inferioară"

Grădina „inferioară”

Şi mai mult, era (încă e, că nu s-a topit) singura curte din tot satul unde mai era zăpădă…

Grădina "superioară"

Grădina „superioară”

Cum naiba? m-am întrebat. Mi-am dat seama ziua următoare observând soarele care pe tot parcusul zilei se plimba agale de-asupra coroanelor copacilor din pădurea din apropiere luminând doar casa, însă nu şi curtea care practic era umbrită toată ziua.

Deci, de lucrat prin grădină nici nu putea fi vorba. Să mă întorc în oraş n-aveam nici un chef. Aşa că relaxare şi odihnă… Aveam filme pe stick, cărţi pe rafturi, mâncare şi beutură la frigider… Trai pe vătrai… Numai că atunci când am vrut să văd nişte filme anticul meu computer transferat la ţară a crăpat… Din fericire e doar o problemă de soft… Prin urmare mi-au rămas cărţile cetite pe fotoliul de la gura sobei alături de unul sau mai multe pahare de vin, producţie proprie (încă tot nu am pus pe blog cum mi-am făcut primul vin, aşa-i? No, aproape că s-o gătat că n-o ieşit mult. Însă o fost bun, rubiniu, sec cu gust uşor amărui că am băgat în el şi frunze de busuioc şi rozmarin…)

Aşa, şi zilele astea am citit trei cărţi, dintre care două au fost re-citiri. Cu ocazia asta am descoperit că nu-mi place Mircea Eliade… What?!🙂 Ştiu pe unii care pentru asta ar fi în stare să mă răstignească pe o cruce întoarsă, apoi să mă spânzure de gât cu picioarele în sus şi să mă ardă pe un rug de azbest… Cam cum era să păţesc în liceu când am zis că nu-mi place Eminescu… Whaaat!?!🙂 Ţin minte când i-am zis asta atunci unei colege de liceu care mă privea cu oarecare… simpatie. După infama declaraţie mi-a aruncat o privire plină de cel mai autentic dispreţ şi a apoi refuzat să-mi mai vorbească vreodată. „Ce ai, mă, cu Eminescu? Cum să nu-ţi placă Eminescu? E Poetul Nostru Naţional, ignorantule ce eşti! Aaa, precis eşti unul din-ăia frustraţi care  la ora de literatură română ai luat numai note mici la lecţiile cu Eminescu şi de-aia nu-ţi place!…” Nu. Din contră. Eminescu mi-a adus numai note mari la ore, la teze, chiar şi la Bac unde la proba orală mi-a picat poezia „Floare albastră” şi am luat 10, spre deosebire de proba scrisă unde mi-a picat autorul meu preferat ever dintre scriitorii români, Liviu Rebreanu, şi am luat abia 8… Dar nu-mi place Eminescu pentru că prea mult se lamentează prin poeziile lui, fie din cauza amorului pierdut, fie din cauză că el e, vezi Doamne, un Geniu şi lumea asta proastă nu-l înţelege, măi, şi de-aia lumea o să piară înecată în propria ignoranţă şi autosuficienţă, însă el, el o să trăiască veşnic… Dar, stai, a trăi veşnic e un blestem pentru că o să fie singur pentru că, apropo, lumea aia proastă a pierit deja înecată în propria ignoranţă etc… C’mon, man! Give me a break and get a life! Stop complaining!… Patetic! Nu e o lectură indicată pentru psihicul meu făcut franjuri căruia depresia îi dă târcoale asemeni unei hiene ce râvneşte la stârvul din care se îndoapă un leu. („Stârvul” e psihicul meu, iar „leul” e viaţa… Prefer să fie devorat de viaţă decât de depresie.🙂 )

Ok, dar ce am cu Eliade? Eliade mi se pare pedant… Atenţie, mă refer la beletristica lui, nu la lucrările ştiinţifice pe care n-am avut curiozitatea şi răbdarea să le răsfoiesc. În romanele lui face exces de filozofie (care de multe ori mă depăşeşte – sunt un cititor fără erudiţia, necesară de multe ori, pentru a înţelege ce a vrut Eliade să spună în unele din romanele sale) şi abuză de introspecţie. Introspecţia mă enervează când e sterilă, cum mi se pare că e în unele dintre romanele lui Eliade… Introspecţia are şi Rebreanu, de pildă, autorul meu preferat, dar de obicei duce la o revelaţie, cum se întâmplă în „Pădurea Spânzuraţilor”, de exemplu, iar revelaţia care duce la acţiune… Cam asta am „descoperit” (re)citind romanele „Întoarcere din Rai” şi ” Huliganii”, pe care le-am citit şi în liceu, dar atunci am făcut-o dintr-un oarecare snobism (Ce naiba, doar învăţ la Liceul „Mircea Eliade”! Cum să nu citesc Mircea Eliade?), că nu erau lectură obligatorie dacă bine ţin minte…

 Anyway… Nu ştiu ce-mi veni cu pălăvrăgeala asta despre ce şi cine-mi place sau nu… Vreau doar să mai spun că faptul că nu-mi plac unii autori nu înseamnă că nu le respect opera şi/sau locul pe care-l au în literatura română sau universală. Dacă nu respectam acest lucru făceam cu cărţile lor ce am făcut acum vreun an cu o carte pe care am citit-o tot în Feleag: atât de previzibilă şi de prost scrisă a fost acea carte încât, după ce am citit-o din scoartă-n scoarţă, am aruncat-o în foc în următorul moment…🙂

Posted in Însem(i)nări artificiale, Jurnal | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Traforaj cu drujba

Posted by ditzacontra pe 30 octombrie 2013

De mai bine de cinci ani aveam în Feleag un scaun care nu avea… cum să-i spun?… şezut. Şi pentru că nu avea şi nu putea fi folosit ca şi scaun, era pe lista de lucruri care trebuiau făcute bucăţi şi transformate în lemn de foc. (Nu-mi place deloc să păstrez sau să adun lucruri care „vor fi ele bune la ceva într-o bună zi”. Tot ce nu-şi dovedeşte utilitatea în maxim o lună trebuie să dispară într-un fel sau altul!🙂 ) Însă acest scaun, ca şi alte câteva lucruşoare, au fost salvate de elanul meu distructiv de către mama care a zis că scaunul se poate repara uşor pentru că în afară de lipsa şezutului, n-avea altă hibă şi era păcat de el, mai ales că mai am două scaune la fel. I-am dat dreptate şi am pus scaunul undeva să nu-l mai văd pentru că riscam să uit de ce a zis mama şi să ajungă aşchii numai bune de aprins focul în sobă… Şi aşa a stat scaunul ăsta cinci ani ascuns, fără şezut, până când ieri am dat de el şi mi-am zis că ar fi cazul să-i pun odată sezut şi să-l fac util. Aveam o foaie de placaj recuperată dintr-o uşă de apartament de bloc pe care am dezmembrat-o şi am făcut-o… aşchii pentru aprins focul. Însă nu ştiam cum să o decupez după forma şezutului scaunului. Cu fierăstrăul nu puteam pentru că are lama prea lată şi numa’ mă chinuiam (am şi încercat), traforaj ca pe vremea când eram la şcoală nu am, flex nici atât… Însă am drujbăăă!… Ia să încerc cu drujba!… Am făcut un şablon al şezutului dintr-o pagină de ziar, am aşezat-o peste foaia de placaj, am fixat placajul cu nişte cleme pe bancul de lucru şi cu vârful lamei de la drujbă am decupat fin (mă rog, cât de fin poţi lucra cu o drujbă…) foaia de placaj. Dup-aia am dat marginile placajului cu şmirgel şi l-am aşezat la locul lui pe scaun aşa cum se vede în poza de mai jos. Mai urmează să dau scaunul cu lac negru peste tot ca să arate fix ca celelalte două pe care le mai am…

DSC00065DSC00063

Chiar când am oprit drujba după ce am decupat foaia de placaj, în liniştea ce s-a lăsat brusc am auzit discuţia dintre vecinii de peste vale care trebăluiau şi ei prin curte: Bărbatul: „Da’ ce face băiatu’ ăla acolo?” Femeia: „Scaun” Bărbatul: „Ei, scaun!… Cum dracu’ să faci scaun cu drujba?”…🙂

Posted in Jurnal | Etichetat: , , | 1 Comment »

Poze cu toamnă

Posted by ditzacontra pe 16 octombrie 2013

Mai întâi pun nişte poze cu anotimpul meu preferat: toamna, făcute pe drumul dintre Mureni şi Feleag şi câteva şi în Sighişoara, apoi, mâine sau în altă zi voi povesti, tot cu ajutorul pozelor, sau şi cu ajutorul pozelor, cum mi-am făcut primul meu vin din prima mea mini-recoltă de struguri de pe cei doi butuci de vie tânără pe care îi am în grădina din Feleag. N-a ieşit mult, dar cred c-o să iasă bun… Dar mai întâi pozele:

Drumul dintre Mureni şi Feleag:

La Sighişoara, venind dinspre gară:

Posted in M-o făcut mă-sa fotograf | Etichetat: , , | 1 Comment »