Aria rurală Feleag-Sighişoara

Decât slujbaş la oraş, mai bine-n satu' tău cosaş…

Posts Tagged ‘concediu’

Vacanţa la ţară – compunere narativă

Posted by ditzacontra pe 19 Ianuarie 2015

Vacanţa de iarnă mi-am petrecut-o la ţară, în satul Feleag. A nins mult şi era multă zăpadă, dar nu era foarte frig. Soarele a strălucit în fiecare zi şi astfel am putut să ne jucăm şi să mergem la săniuş…

La dracu’! Nu mai pot scrie ca pe clasa a IV! 🙂

Unu la mână pentru că n-a fost vacanţă, ci un rest de concediu rămas de anul trecut şi, doi la mână, pentru că nu m-am jucat şi n-am fost la săniat, ci am fost să mă relaxez (adică să lenevesc) şi să refac uşa de la buda din fundul curţii pe care cică ar fi rupt-o vântul. Şi asta am şi făcut timp de şase zile cât am stat pe-acolo.

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Cetind la gura sobei din Cehov, îmbrăcat în capot de pluş şi încălţat cu şosete groase croşetate

Mi-am luat trei cărţi de citit şi trei filme de văzut. Filmele au rămas nevizionate pentru că cele trei cărţi mi-au fost suficiente să-mi stimuleze imaginaţia. Prima a fost o culegere de nuvele de Cehov care m-au încântat, din nou (pentru că le-am mai citit în urmă cu vreo 10 ani). A doua a fost romanul „Lorelei” de Ionel Teodoreanu care m-a cam enervat cu personajele şi… situaţile lui neverosimile. Deşi ştiam că-i un roman de dragoste – iar eu mă cam feresc să citesc astfel de romane – am luat totuşi cartea cu mine pentru că în adolescenţă am citit „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu şi mi-a plăcut. Şi m-am gândit că o să-mi placă şi „Lorelei”. Nu zic că mi-a displăcut total, dar, cum ziceam, m-a cam enervat cum probabil m-ar fi enervat şi „La Medeleni” dacă l-aş fi citit din nou acum. Şi, că veni vorba de „La Medeleni”, mi s-a părut că Luli (din romanul „Lorelei”) prea seamănă la comportament şi atitudine cu Olguţa (din romanul „La Medeleni”) şi şi una şi cealaltă (spoiler alert!) au murit foarte tinere… Mă rog, nu stau acuma să fac comparaţii… A treia carte a fost un roman poliţist al unei autoare nordice, – autorii nordici sunt foarte lăudaţi în ultima vreme pentru romanele lor poliţiste – , Liza Marklund „Prime-time”. Mda, o lectură uşoară şi relaxantă, cu oleacă de suspans, care nu-ţi solicită prea mult creierul…

Curtea iarna

Curtea iarna

În rest, când nu citeam, mâncam şi beam. Mi-am format nişte obiceiuri, nu foarte sănătoase, de când merg prin Feleag şi stau pe-acolo mai multe zile. Dimineaţa mă trezesc pe la 7 (vara) sau 8-9 (iarna). Îmi fac micul dejun care constă aproape invariabil din două sandvişuri cu margarină, brânză şi salam încălzite în sanviş-maker, cafea la filtru şi, din când în când, biscuiţi. Apoi, după ce vreo oră am mântuit cu micul-dejun, mă apuc de lucru prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp şi de priorităţi), dar lejer şi cu pauze dese… Prânzul îl iau în jurul orei 14 şi conţine deobicei cartofi prăjiţi şi o bucată de carne (de cele mai multe ori ceafă de porc) tot prăjită, şi un pahar de bere (vara) sau vin (iarna). Iarna adaug la acest prânz şi o supă din-aia la plic. După prânz aţipesc vreo 10-15 minute în fotoliu, în faţa sobei, apoi, nu mai târziu de ora 16 încep din nou lucrul prin casă, curte sau grădină (în funcţie de anotimp). Seara mănânc pe le ora 20, cel mai adesea două ouă-ochiuri cu cârnaţi fript şi brânză. Câteodată vara iau seara ceva mai uşor: salate din roşii, castraveţi, ceapă verde şi/sau ridichi de prin grădină, alături de nişte slană din-aia groasă şi caş sau telemea sărată… Sau, de pildă, în concediul ăsta mi-am făcut într-o seară spaghetti cu brânză… Apoi după cină, citesc sau mă uit la filme în timp ce „citesc” nişte „best-seller-uri” între 5,5% şi 35% vol. alc…. Aşa scrie pe etichetă… pardon, pe copertă :)… Când n-am de „citit” pe-acasă, mai ies prin sat pe la „biblioteci” şi-mi iau de-acolo. Dar în general mi-aduc din oraş şi de citit şi de „citit”. Încă nu m-am înbătat de unul singur… Decât o singură dată, dar acela a fost un accident şi s-a petrecut în oraş, nu în Feleag…

Noua uşă de la budă - exterior

Noua uşă de la budă – exterior

Noua uşă de la budă - interior

Noua uşă de la budă – interior

Şi cum ziceam, am refăcut şi uşa de la budă. Cea veche era chiar veche, de la buda anterioară celei de-acum. De-aceea nu se închidea bine şi nu-i exclus ca, aşa cum zic vecinii, vântul să fi deschis cu violenţă uşa şi aceasta a cedat pentru că lemnul era deja şubred. Aşa că la noua uşă am pus un ivăr mai solid pe exterior şi unul mai uşor şi pe interior  pentru că vechea uşă nu avea şi când erai la budă, nu te puteai încuia pe dinăuntru. Asta putea crea unele neplăceri pentru că dacă bătea vântul şi nu erai pe fază să prinzi uşa să nu se deschidă, putea să fi brusc expus în timp ce îţi făceai nevoile. Desigur, nu te vedea nimeni pentru că oricum buda e în fundul curţii iar vara e înconjurată de verdeaţă, dar totuşi era neplăcut să rămâi „descoperit”.

Cam două zile mi-a luat să fac nouă uşă. Desigur, era o lucrare de maxim 2-3 ore, dar cum ziceam mai sus, fac pauze lungi şi dese, mai ales iarna. Pentru că ce e mai plăcut iarna decât să lucrezi o oră-două în aer liber, la rece, şi-apoi să intri în casă, în faţa sobei, la căldură pentru o juma’ de oră, să bei o cană cu vin şi să învârţi o ţigară? Să asamblez noua uşă n-a fost foarte greu şi nu mi-a luat mult timp. Mai mult timp mi-a luat să caut scânduri cât de cât bune pentru aşa ceva printre deşeurile rămase de la lucrările de la acoperiş de astă-toamnă. Apoi dezasamblarea vechii uşi… De altfel vechea uşă şi restul deşeurilor ce n-au putut fi folosite la noua uşă mi-au asigurat lemnul de foc pentru vreo două zile…

Pe lângă citit şi lucrări prin curte, mi-am mai trecut timpul cu ceva plimbări prin împrejurimile satului, nu foarte departe de sat. Am văzut şi două căprioare la distanţă de nici 50 de metri de mine. Una fugea prin pădure, iar alta s-a oprit şi s-a uitat fix la mine vreo 2-3 minute. Am vrut să-i fac poză dar aveam soarele în faţă. Mă întrebam de ce nu fuge, că doar mă vedea bine, mişcam din mâini fără însă să mă deplasez. Puteam fi vreun nenorocit de vânător care ar fi împuşcat-o de 10 ori cât timp s-a

holbat la mine. I-am făcut semn cu mâna să plece. A fugit vreo 50 de metri, apoi iar s-a oprit şi m-a fixat cu privirea. După ce m-am mai uitat la ea vreo 2 minute, i-am întors spatele şi am pornit spre sat. Când am întors capul dispăruse. În perioada asta multe sălbăticiuni coboară spre sat şi salcâmii de prin vâlcele şi de prin păsuni au coaja roasă de căprioarele care caută demâncare…

Cam ăsta a fost concediul meu la ţară… A, era să uit, deşi e cam greu să uiţi aşa ceva: mi-am pierdut doi dinţi din faţă de pe dantura inferioară. Oricum dinţii ăştia, la fel ca toţi cei de jos, se mişcau cla cape… ca clapele unui pian de mult timp datorită unei parodontoze netratată, astfel că mă aşteptam la un moment să cadă, dar s-au nimerit în cel mai prost moment. Acuma nu mai am ce face şi musai să merg la dentist să-mi fac proteză dentară completă pentru dantura inferioară pentru că şi ceilalţi dinţi rămaşi se mişcă rău şi vor trebui îndepărtaţi. Iată, la nici 40 de ani, deja cu proteză dentară, ca babalâcii… Din fericire dinţii de sus sunt toţi în regulă şi la locul lor, dar până când îmi fac dantura de jos (am înţeles că poate dura şi câteva luni) o să arăt ca dracu’ şi o să vorbesc cam sâsâit… Apropo de babalâci nesuferiţi: în fiecare după-masă şi în week-end toată ziua, de dimineaţa până seara, o liotă de copii săniau şi se jucau prin preajma casei făcând o hărmălaie de nedescris, care din fericire nu se auzea şi din casă fiind bine izolată fonic. E îmbucurător că, cel puţin la ţară, copiii mai ştiu să se joace cum ne jucam noi când eram mici. Însă mă gândeam că dacă aş fi ajuns vreun babalâc din-ăla nesuferit care în timpul copilăriei ne alunga de prin preajma blocului că făceam prea multe gălăgie, probabil aş fi ieşit şi eu la copiii ăia şi le-aş fi strigat: „Bă, voi n-aveţi internet sau Facebook? Ia daţi-i drumu’ în casă şi mai jucaţi-vă şi pe calculator! Mama voastră de puşlamale!” 🙂

Reclame

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , , , | 2 Comments »

Locuinţa mea de la ţară e abia la vară (IV)

Posted by ditzacontra pe 30 August 2012

Mda… Deci am venit deja din concediu de mai bine de 10 zile (între timp am şi avut încă vreo 3 zile libere) şi abia acum mi-am făcut chef să bag ceva pe blog aşa cum am promis în postarea precedentă, adică aia de mai la vale. Păi ce să zic? A fost frumos concediul: am stat în Feleag toate cele 16 zile (10 de concediu şi restul zile libere – weekend-uri şi Sf. Maria). Am plecat cu planuri mari: să termin de pavat pridvorul, să tencuiesc subzidirea de sub pridvor, să pun stâlpi la o viţă de vie pe care am desfiinţat-o dar care se încăpăţânează să crescă şi în cele din urmă am renunţat s-o mai tai, să refac poarta mare (am scândură şi stâlpi şi tot ce-mi trebuie), precum şi alte mici lucrări prin grădină. Ce-am făcut până la urmă? Păăăi… A, da, am terminat de pavat pridvorul… şi asta în ultimele două zile ale concediului… Şi am făcut rost de stâlpi pentru vie În rest nu prea mare lucru. Da’ am câteva scuze: era caniculă, dom’le. Apoi eram în concediu, ce dracu’! Doar nu era să mă spetesc muncind şi să mă întorc la servici mai obosit decât am plecat în concediu. Aşa că cea mai mare parte a timpului am citit (tot ciclul „Fundaţiilor” lui Asimov), am lenevit, m-am uitat la ceva filme (acum am în Feleag un computer străvechi, un AMD de 950 Mhz cu un monitor Sony Trinitron din 2005 de 19 inch, greu ca pământul).

Dar recunosc că sunt mândru de faptul că am reuşit să-mi pavez pridvorul deşi n-a ieşit chiar aşa de neted… Adică este neted ca în palmă… (cred că toată lumea ştie cât de netedă este o palmă)… Şi sunt mândru pentru că am făcut o mică inovaţie. Deci în 2009 când m-am apucat de reparaţii la casă, podeaua pridvorului era din scândură iar sub pridvor a fost pe vremuri un coteţ pentru găini. Am zidit coteţul, am umplut golul cu pământ, pietre şi mozo… moloz şi peste am turnat, împreună cu încă doi prieteni, o placă de beton… Care o ieşit ca dracu’ pentru că, vă daţi seama, nu ne stătea capul la betoane, ci la berile pe care le aveam de consumat şi care nu erau puţine… Dar mi-am zis că nu-i nici un bai, că o să pun la un moment gresie ca să arate fain. Evident că n-am avut şi nici n-o să am bani de gresie. Mai mult: un prieten mi-a zis că stric tot farmecul dacă în pridvor pun gresie la o casă de ţară. Păi ce să pun, frate? l-am întrebat. „Nu ştiu. Altceva…” Şi aşa a rămas pridvorul ne-pavat şi urât până în această vara când mi-a venit o idee: să-l pavez cu bucăţi de ţiglă spartă că aveam o grămadă îngropată în fundul grădinii după prăbuşirea şurii prin 2001. Zis şi făcut! Am ales bucăţi de ţiglă din-aia netedă, tip solz, şi m-am apucat de treabă. Iată cam ce-a ieşit:

Deci practic ce-am făcut? Am făcut o şapă din nisip, ceva mai mult ciment, oleacă de var şi apă, am turnat-o peste placă şi peste ea am pus bucăţile de ţiglă ca un fel de mozaic. A fost o treabă meticuloasă şi istovitoare chiar dacă eforul fizic n-a fost prea mare. Şi, deşi în poze se vede destul de bine, în realitate se observă că nu e chiar neted, mai ales când dai cu apă şi vezi că sunt locuri unde se face baltă… Ei, dar las’ că în casă o să iasă mai bine… Pentru că am de gând să aplic aceeaşi metodă şi în bucătărie şi în încăperea pentru servit masa…

Alte lucruri/lucrări pe care le-am mai făcut anul acesta prin Feleag au fost: în primăvară îndreptarea şi repararea gardului (am şi împletit în plasa de sârmă nuiele de salcie ca să iasă gard viu, care au şi înfrunzit, dar seceta le-a distrus în mare majoritate); mi-am pus yală la uşa de la intrare pentru că până acum o închideam cu lacăt (la care totuşi n-am renunţat încă 🙂 ), am confecţionat un mic raft pe care l-am montat sub mobilierul suspendat de bucătărie pentru a avea acces mai facil la condimente, sare, piper şi cafea, am pus stâlpi la vechea viţă de vie, am construit o mică vatră pentru grătare şi gătit în aer liber; precum şi o masă cu două bănci lângă acea vatră, plus alte mărunţişuri. (Mâine o să pun şi poze despre toate astea că acum mintenaş trebuie să fug la muncă). Şi, cel mai important, în zilele libere ce le-am avut recent mi-am făcut pentru prima oară de unul singur, gem şi zacuscă pentru la toamnă-iarnă cu ingrediente exclusiv din grădina proprie (mi s-au făcut şi vinete) aşa pârjolită de secetă cum e ea. Dar despre astea într-o postare viitoare (cu poze)… Până atunci: Numa’ bine!

Posted in Jurnal | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Concediuuu!!!… şi una-două texte mai vechi

Posted by ditzacontra pe 31 Iulie 2012

De azi şi până în 16 august sunt în concediu şi o să mă retrag la moşia din Feleag pentru a evalua dezastrul produs de secetă în grădină (dezastru ale cărui proporţii, din primele observaţii, nu sunt chiar atât de catastrofale, datorită faptului că de-a lungul verii am mai udat plantele măcar o dată pe săptămână), precum şi pentru o bi-nemeritată odihnă şi relaxare după câteva luni de muncă şi stress provocat de turmele de… Dar mă opresc aici pentru a nu-mi periclita siguranţa locului de muncă… :)))

Ce înseamnă pentru blog faptul că intru în concediu? Înseamnă că postările pe acest blog o să fie ceva mai rare… Mai rare? Pfff-ha-ha-ha!!! Ce glumă sinistră! Păi n-am mai postat p-aci de mai bine de o lună de puturos ce sunt… Ei, las’ că mă întorc din concediu cu o traistă de poze şi texte despre cum se prezintă conacul şi moşia din Feleag după această lungă vară fierbinte şi despre ce (n-)am mai amenajat/lucrat p-acolo de-a lungul acestui an.

Până atunci vă las să vă delectaţi nervii cu un text mai vechi, scris în preajma alegerilor parlamentare din 2008 pentru Jurnalul Sighişoara Reporter (varianta ne-cenzurată) dar care rămâne actual (după părerea mea) în contextul situaţie politice din 2012. Luaţi d-aci:

Marea lehamite

În urmă cu vreo 10 ani un politician adevărat, poate ultimul, Nicolae Cerveni, a spus un lucru care la acea vreme m-a şocat. Nu pot să-l citez decât din memorie pentru că n-am mai găsit declaraţia aceea nicăieri. Deci Cerveni a spus ceva de genul: votul universal e o imensă tâmpenie pentru că prin intermediul acestuia ajung la putere indivizi la fel de pricepuţi în manipularea maselor pe cât sunt de pricepuţi în a-şi atinge propriile interese prin orice mijloace. Prin scrutinul universal, votul a o mie de oameni cu discernământ, care ştiu să-i „citească” pe cei care candidează şi ştiu să-l aleagă pe cel „valabil”, inclusiv pentru marea masă, este anulat de votul a un milion de proşti (sau inconştienţi, ca să fiu mai politicos) uşor de manipulat, chiar şi numai prin vorbe, nu numai prin pomeni electorale. La acea vreme am considerat această afirmaţie ca profund nedemocratică. Între timp Nicolae Cerveni a trecut la cele veşnice, dar cuvintele lui s-au adeverit. De fapt au fost adevărate tot timpul, doar că am refuzat să văd acest lucru orbit fiind de falsa „strălucire” a democraţiei, o orâduire la fel de falimentară precum cele anterioare. Deşi principiile ei sunt OK, omul în general, şi românul în special, încă nu e copt pentru a „beneficia” de democraţie.

În România, urmarea scrutinului universal a fost pătrunderea în politică a tot felul de impostori, ipocriţi, incapabili şi infractori, care au erodat până la eliminare, încrederea populaţiei în politicieni. O zicală spune că cel mai înţelept cedează, sau, cum e tradusă într-o lege al lui Murphy: Nu te contrazice niciodată cu un prost pentru că rişti să nu se mai facă diferenţa dintre tine şi el. Aşa că cei mai înţelepţi s-au retras, nu numai din politica mioritică, ci şi din patria mumă, lăsând loculul lichelelelor. Acum este cam târziu pentru meritocraţie întrucât în tot acest timp profitorii votului universal şi-au făcut deja o masă de manevră în vreme ce elitele s-au retras scârbite pe fondul lehamitei naţionale.

În Sighişoara sunt o grămadă de probleme care îşi aşteaptă, de prea mult timp deja, rezolvarea. Şi aici mă refer în special la cele de natură socială cum ar fi problema locuinţelor devenită foarte acută între timp, sau de natură economică, mai ales în contextul crizei economice care deja a lovit dramatic şi industria oraşului. Ca să nu mai vorbim de problemele de mediu sau de protejare şi conservare a sitului UNESCO de care ar fi trebuit să avem grijă. Însă Sighişoara a fost, cum se spune în romanele de amor, sedusă şi abandonată, rămând doar cu declaraţiile de dragoste libidinoase făcute de cei ce, în calitate de miniştri şi/ parlamentari, ne-au călcat oraşul. Cea mai mare parte a acestor probleme ar fi putut fi rezolvate în aceşti 19 ani de „democraţie” dacă exista un minim interes şi o minimă competenţă din partea celor trimişi în Parlament să ofere cadrul legislativ clar şi la obiect. Pentru că, cel puţin în ultimii ani, nu s-a mai putut invoca lipsa banilor, ci doar incapacitatea de a fi atraşi şi cheltuiţi gospodăreşte. În schimb însă aceste probleme s-au cronicizat pe fondul disputelor politice puerile, a incapacităţii guvernanţilor de a controla ceea ce se întâmplă în instituţiile statului în vreme ce aşa-numiţii „băieţi deştepţi” profită de cecitatea Justiţiei şi de legile, de cele mai multe ori stupide, absurde şi imposibil de respectat fără a încălca alte legi, cu care parlamentarii au „înzestrat-o”.

Spuneam după alegerile de acum 4 ani, plin de speranţă, că de-acum gata: românii nu mai pot şi nu mai trebuie să sufere alte dezamăgiri, că s-a terminat cu scuzele penibile şi cu invocarea „grelei moşteniri” şi alte texte de-astea de adormit vigilenţa electoratului, că de-acum trimişii în Parlament, indiferent de culoarea politică, musai să pună osul la treabă împreună pentru a scoate ţara din marasm, fie el economic, social, moral, politic. Uite că m-am înşelat: s-a demostrat ştiinţific, dacă vreţi, că românii pot fi şi mai dezamăgiţi de clasa politică decât au fost în urmă cu 4 ani. De fapt nu mai e vorba de dezamăgire, ci de cel mai vizibil dezgust care pe foarte mulţi alegători îi va ţine acasă în duminica alegerilor. Şi nu cred că electoratul român este din cale afară de pretenţios. Din contră, în aceşti 19 ani a dat dovadă de o indulgenţă care i-a adus numai deservicii. Astfel că acum, în pragul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, românii par a fi mai dezbinaţi decât oricând. Însă dezbinarea e între alegători pe de o parte, şi clasa politică pe de cealaltă parte. Lehamitea e prea mare după principiul „Ia, mai dă-i în mă-sa şi pe ăşţia! Noi ne vedem de ale noastre, ei să-şi vadă de furtişagul lor cum or şti!” iar cei vinovaţi nu dau semne că se simt responsabili pentru această situaţie.

Cei care după 30 noiembrie vor ajunge în Parlament vor trebui să demonstreze că chiar vor să-i reprezinte pe români acolo, că chiar lucrează pentru ei şi, mai ales, că chiar sunt în stare s-o facă aşa cum se cuvine. Pentru că altfel, nu ştiu ce ar putea urma după dezgust…

Adrian Diţă

Bine, dragilor! Hai, încă un text, tot de-atunci:

Iluzii şi (in)certitudini

Întotdeauna am recunoscut faptul că pe vremea când eram mai tânăr eram de o naivitate vecină cu prostia. Aşa eram de prost încât aproape consideram naivitatea drept o virtute. Bine, nici acuma nu-s mai breaz. Doar că încep parcă să văd altfel lumea, ţara şi oraşul în care trăiesc. Şi nu pentru că ar trebui să-mi schimb ochelarii. De pildă, când eram mai tânăr nu credeam că există politicieni rău intenţionaţi, ci doar, eventual, nepricepuţi. Credeam că democraţia înseamnă realmente că puterea e în mâna poporului care-şi deleagă reprezentanţii în instituţiile statului şi că şi democraţia aclimatizată în România va ajunge să dea roade bune într-un final, doar că trebuia să ne (re)obişnuim cu ea, că Justiţia este într-adevăr o putere în stat, neaservită politic, şi că face dreptate indiferent de statulul social al părţilor etc. Multe bazaconii mai credeam eu pe vremuri. Acum, după o trezire bruscă la realitate, încă cu ochii cârpiţi după „somnul raţiunii”, am căzut în extrema cealaltă.

Am ajuns să văd democraţia, ca de altfel orice altă orânduire politică, drept o formă de jaf legalizată şi legiferată a celor care deţin politic şi financiar frâiele puterii în contra avuţiei publice şi private. Istoria a demonstrat că se poate trăi cu asta. La urma urmelor oamenii s-au furat unii pe alţii şi şi-au dat în cap unii altora încă de la Cain şi Abel încoace, şi se fură într-un fel sau altul peste tot în lume, chiar şi în cele mai „tradiţionale” democraţii. Însă la noi jaful e la drumul mare şi în văzul lumii. Adică, furaţi, bă, fire-aţi ai dracu’ de nesătui şi sta-v-ar în gât! Furaţi, dacă la altceva nu vă pricepeţi! Da’ faceţi-o, vorba aia, mai cu simţ de răspundere şi mai cu fereală, ce naiba!

Desigur, poporul, „deţinătorul puterii” într-o democraţie, dacă ar fi deranjat de tupeul bandiţilor, ar putea încerca să schimbe această stare de lucruri având la îndemână instrumentul votului sau protestele de masă. Însă în primul rând cine mai crede că poporul „deţine puterea” într-o democraţie, mai ales în cea românească, e mai pro… mai naiv decât am fost eu. În al doilea rând, prin vot, pe oricine-ai pune în locul ălora pe care i-ai dat jos, te vor trage în piept cam la fel, dar poate că mai subtil. În al treilea rând istoria ne-a învăţat că singurul lucru care scoate gloata în stradă este foamea. Dacă marea majoritate a oamenilor care formează poporul are ce băga sub nas, îl cam doare la bască cine-l conduce şi cine şi cum îl fură. Marile răscoale şi revoluţii din istorie au drept cauză comună foamea gloatei. Cel mai recent şi proxim exemplu este, hm, Revoluţia din ’89. Dacă bătrânu’ Ceauşescu nu punea poporul la regim poate mai trăia şi acum (chiar dacă nu ca şef de stat, că nu permitea evoluţia noii ordini mondiale), cu o pensie frumuşică de la buget, cu gardă de la SPP, şi putea să-şi revendice şi palatele şi vilele risipite prin ţară. De aceste mişcări ale maselor s-au folosit cei care au pus în practică, experimental sau nu, diverse forme de guvernământ. Unii au fost mânaţi de intenţii nobile, de pildă cei ce s-au folosit de mişcările maselor de la Revoluţia franceză, dar deraiajele ideologice au condus la o serie de tragedii care au culminat cu un nou regim absolutist, al lui Napoleon, dar mai pe placul poporului. Alţii s-au folosit de foamea gloatei doar pentru a ajunge la putere ca apoi să subjuge poporul poate mai rău decât au făcut-o înaintaşii… Şi aşa mai departe. Ideea e că dacă se găsesc fraieri care să lupte pe căi „democratice” pentru „binele obştesc, pentru dreptate, pentru libertate” şi alte iluzii d-astea, în timp ce poporul este ocupat cu rosul osciorului aruncat în scârbă de cei de la putere, o să cam ia ţeapă pentru că puţini o să le bage în seamă eforturile chiar dacă ajung să fie martirizaţi.

În ce priveşte „omul politic” român, el se conduce în relaţia cu alegătorii după principiul lansat de alt „mare caracter” istoric de pe la noi: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu pre voi. Şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi. Şi de mi se va scula, pre mulţi am să vă regulez şi eu!”

Tot ce poţi face în aceste condiţii ca „luptător pentru dreptate, bine oştesc, bla-bla-bla…” este să-i înjuri în speranţa că mai au o brumă de bun simţ şi măcar roşesc la auzul imprecaţiilor. Însă înainte de a înjura asigură-te că eşti cu impozitele şi taxele la zi…

Adrian Diţă

P.S.: Textele sunt publicate şi pe acest blog, dar mai pe la început când numărul de vizite era doar de una-două pe săptămână…

Posted in Însem(i)nări artificiale | Etichetat: , , | Leave a Comment »